Urme româneşti în Polonia - Epopeea păstorilor vlahi

"Moje kochanie! Moich ludzi! Dragii mei! Poporul meu!", a strigat primarul unuia dintre cele dintâi sate poloneze în care au pătruns turmele de oi venite în transhumanţă din Ro­mânia.

Cu lacrimi în ochi a căzut în genunchi, desfă­cându-şi larg braţele, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze muntele cu totul. Un pic mai departe, câteva femei îm­bră­cate în costume tradiţionale stăteau nemişcate, ţi­nând coşuri pline cu bucate alese şi câteva sticle de şli­boviţă. Pentru un moment, liniştea văilor şi a crestelor de piatră s-a adâncit. Se auzeau doar fustele foşnitoare ale femeilor, fluturând pe deasupra pajiştii de un verde intens, în adierea blajină a toamnei. În faţa lor, doi ciobani, unul polonez şi altul român, le întâm­pinau cu aceeaşi emoţie. Se apropiau încet, urmaţi de dangătul talăngilor a trei sute de oi. Doi ciobani porniţi în trans­humanţă din Ro­mânia, din satul Rotbav, de lân­gă Bra­şov. Într-o po­iană a Carpaţilor polonezi, dea­su­pra lumii şi în pus­tietatea muntelui, aceşti oameni s-au îmbrăţişat cu la­crimi în ochi, ca niş­te rude ce s-au regăsit după mult timp. După secole de înstrăinare, o mare familie se reu­nea: cea a vla­hilor. Un popor plecat cu oile din Car­paţi, aproape cu un mile­niu în urmă, ignorat de is­to­rici, deşi a co­lonizat şi a domi­nat timp de se­cole toate înălţimile Eu­­ropei, din Car­paţi în Alpi şi de la Marea Adriatică pâ­nă în munţii Pin­dului. Marea ex­pansiune vala­hă!
Pe ciobanul po­lonez îl cheamă Piotr Kohut. Îm­pre­­ună cu ciobanul ro­mân Cristian Su­ciu, au avut ideea - pentru care s-au luptat timp de câţi­va ani - de a porni cu trei sute de oi pentru a reface vechiul drum al transhumanţei din Car­pa­ţii româneşti în cei polonezi. Trei sute de oi, 100 de zile, 1400 de ki­lo­metri pe drumuri de munte şi poteci stră­vechi. "Am vrut să spu­nem cu voce tare ceea ce cărţile de istorie se sfiesc să arate. Că un mare popor de păstori a pornit din Carpaţii ro­mâ­neşti în transhu­manţă şi a ajuns până în munţii Tatra. Chiar dacă au fost pe nedrept uitaţi, vlahii sunt cei care au îmblânzit munţii şi au schimbat cultura tuturor ţărilor prin care au trecut în această parte a Eu­ropei - Ucraina, Slova­cia, Polonia şi Cehia. A­ceastă călătorie nu vorbeşte doar despre istorie, ci şi despre identitatea noastră: cine am fost şi cine suntem", a spus emoţionat Piotr Kohut.

O carte rară

Cracovia. Probabil cel mai frumos oraş al Po­loniei, cu clădiri vechi, somptu­oase, cu aer imperial şi elevat. Piaţa centrală este înconjurată de imo­bile impunătoare, cu arcade uria­şe din piatră, cu stâlpi auriţi şi fron­toane sculptate. De jur-împrejur sunt tera­se largi, înţesate de turişti ce vorbesc toate limbile pământului. Stau rela­xaţi, bând câte o cafea, şi pri­vesc turnul istoric din cen­trul aces­tei pieţe imense. Câteva străzi mai jos, as­cun­să sub platani enormi, este Universi­ta­tea Ja­giellone. O clă­dire veche, cu ziduri masive din pia­tră, cu uşi mari şi grele. Aici a fost cândva profesor Stanislav Lukasik, unul dintre istoricii de primă mână ai Poloniei. Aici am venit şi eu, în speranţa că voi găsi o carte veche, pe care o căutasem, fără izbân­dă, la zeci de anticari: "Roumanie et Po­logne", o carte scrisă de profe­sorul Lukasik, direct în franceză, poate pen­tru că a con­siderat-o foarte im­portantă. "Es­te, în­tr-ade­văr, o carte rară", mi-a spus doamna de la arhiva univer­si­tă­ţii. "O avem şi este în fondul spe­cial, nu în cel cu­rent. Dacă faceţi o cerere şi oferiţi o garanţie, puteţi avea acces la ea". Am scotocit prin rucsac du­pă o "garanţie", şi cum cel mai important lucru pe care îl aveam era paşa­­­portul românesc, i l-am oferit. După o jumă­tate de oră, ţineam în mâini celebra carte. În­tre co­pertele ver­zui erau 400 de pagini în­găl­benite de timp, pagini de istorie comună în­tre Polonia şi Ro­mânia. O carte im­­por­­tantă, nu doar prin infor­ma­ţiile esenţiale adunate, de la primele do­cu­men­te şi până la re­laţiile politice şi literare, dar mai ales pentru că a fost scrisă cu impar­ţia­litate, în perioada inter­belică, atunci când nicio propagandă nu deturna munca istoricilor.
Citind cartea profe­so­rului Lukasik, am în­ţe­les că povestea păsto­ri­lor români înce­pe cu mult timp în urmă, pe la 1317, când sunt amintiţi pen­tru prima oară, într-un act al regelui Carol Ro­bert de Anjou, ce le dă­dea voie să treacă în Polonia, cu turmele de oi. Plecaţi din Tran­silvania, Bu­co­vina şi Maramureş, ciobanii vlahi tre­ceau prin Ucrai­na şi, mergând pe ambii ver­sanţi ai munţilor Car­paţi, ajungeau până în Slovacia, Polonia şi Cehia. Se răspân­deau către nord şi nord-est, se înde­păr­tau de Carpaţi, dincolo de Lublin şi, mergând peste pădurea San­do­mierz, îşi vedeau de drum, mai de­parte de Vis­tula. Cu toată averea lor pusă pe câţiva măgari, aceste mici gru­puri au trecut neobservate pe potecile necu­noscute ale munţilor şi s-au aşezat unde au găsit loc prielnic. Aşa se face că în zonele montane din regiu­nea numită Mica Polonie sunt ates­tate peste 700 de sate înte­meia­te de vlahi! Numai pe ma­lurile râului San existau 230 de colo­nii, aflate în proprietatea lui "Ştefan, fiul voevodului Sas". Vlahii se insta­laseră în special în zona Podhale, la poa­lele mun­­ţilor Tatra, culmile mon­­tane de lângă oraşul Zywiec fiind doar baza de pornire şi răs­pândire mai de­par­te, în toată Silezia. În Pod­hale, ei s-au sta­bilit ca peste tot: fie pe baza legii lor strămoşeşti, de care nu s-au des­părţit ni­ciodată, ius valachicum, care specifică anumite privile­gii şi libertăţi, fie se aşezau, pur şi simplu, unde vedeau cu ochii, îm­preună cu oile lor. Aşa se pare că a luat fiinţă chiar şicelebra staţiune montană Zakopane, care iniţial se numea Nowo Osada. Satele lor de atunci semănau foarte mult cu cele lăsate acasă: case din bârne de lemn, răsfirate pe coastele mun­­telui, de cele mai multe ori în lo­curi greu accesibile, sălaşe pentru vite şi stâne de oi. Cu timpul, vla­hii şi-au câştigat respectul local­nicilor din vale, nu doar pentru că i-au învăţat pe aceştia tot ce în­seamnă agricultura de munte, dar şi pentru că erau liberi şi indepen­denţi. Câş­tigau bine de pe urma turmelor, dar şi de pe urma meş­teşugurilor în care erau neîntrecuţi - făcutul brânzei, ţesutul lânii şi-al cânepii, cioplitoria în lemn. Cu timpul, satele vlăheşti, tot mai numeroase şi tot mai mari, au început să se organizeze în craine, trăind tot după legea valahă, fiind obligate să plătească doar dări în produse, să ţină mori pe cursul apelor din munţi, iar conducătorii lor, numiţi crainici sau cneji, să participe ca ostaşi la apă­rarea teritoriului. Dar bunăsta­rea vlahilor a început să bată la ochi şi să stârnească invidie. Puterea lor cres­cuse atât de mult, încât, în 1624, Dieta va limita, prin lege, nomadismul montan, tăind fără milă din libertăţile dreptului valah, încercând să transforme satele de ţărani în sate de sclavi. Nesupuşi, vlahii s-au răsculat, mai ales în regiunea Podhale. Dar chiar dacă vlahilor le-au fost retezate libertatea şi pute­rea de altădată, neamul lor a rezistat şi a rămas neatins până astăzi. Do­vadă sunt satele lor, răspândite încă prin munţi, ca­sele din lemn, cu cerdac, staulele cu oi şi bucuria neţăr­murită a liber­tăţii care le străluceşte-n pri­viri.

Pelerin la izvoare

Drumul ce te duce la satul Istebna este plin de mis­ter, nimic nu seamănă cu ceea ce ai învăţat în cărţile de istorie. Treci prin localităţi cu nume precum Buco­vina, Cucov, Cetine, Prizslop, Mă­gura sau Brindziske. Ur­mele ro­mâneşti sunt clare şi la tot pasul, aproape că nu îţi vine a crede că teritorii atât de întinse au fost cândva ale păstorilor vlahi. În cele din urmă, ajungi, pe un drum tot mai şerpuit şi tot mai îngust, în satul Istebna, în munţii Beskizi, la ca­pă­tul Carpa­ţilor polonezi. Este cel mai înalt sat din Polonia, aflat la peste o mie de metri altitudine, unul din­tre cele mai vechi sate vlă­heşti ates­tate documentar. Casele sunt în bună măsură ca odini­oară, risi­pite pe vârfuri, pierdute prin valu­rile verzi şi nesfârşite ale munţilor. Multe sunt încă din lemn, dar modernizate, pentru că, între timp, Istebna a devenit o atracţie turis­tică, un sat celebru prin tradiţiile pastorale păstrate. Într-o astfel de casă vlăhească, din lemn, lo­cuieş­te şi Piotr Kohut, ciobanul polo­nez ce tocmai s-a întors cu oile din transhumanţă. Ală­turi de soţia sa, Ma­ria, şi cei trei copii, duce un trai cât mai aproape de cel al vlahilor. Poţi să îţi dai seama de asta încă de la intra­rea în casă. La parter miroase a oaie şi a brânză şi gă­seşti să cumperi cam tot ce ţi-ai dori să iei dintr-o gos­podărie cu tradiţie pastorală. De la celebra bryndza, până la ţesături din lână şi mici obiecte meşteşugite din lemn. Mă strecor printre muşteriii ve­niţi să cumpere din produsele celebre în toată regiunea, până în camera unde Piotr mă aşteaptă pentru interviu. E mai tânăr decât credeam. Are faţa arsă de soare, şi poate călătoria din care tocmai a sosit i-a pus în priviri o lumină stra­nie, blajină şi totuşi dură. E îmbrăcat cu o cămaşă albă, de in, tradiţională, şi poartă un chimir lat, din piele, aşa cum au toţi ciobanii de pe la noi. De cum a început să-mi vorbească, mi-am dat seama că întâlni­rea cu el avea să fie cheia de boltă a tuturor călă­toriilor "Formulei AS" în căutarea urmelor ro­mâneşti. "Eu sunt vlah. Mulţi dintre cei ce locuim aici suntem vlahi. Nu ştim exact când am venit aici, dar strămoşii noştri au sosit din Carpaţii Româneşti. Au fost păs­tori, ca şi mine, au umblat munţii ăş­tia cu oile, cântând la fluier sau la ceteră. În primul rând, pen­tru ei am pornit anul acesta cu oile în trans­­humanţă, din Ro­­mânia până aici. Tre­buia să văd unde e începutul tradiţiei noastre şi de ce semănăm atât de mult la muzică, la haine, la sim­bo­lurile sculptate în lemn sau cusute pe că­măşile noas­tre".
Transhumanţa a trei sute de oi din România în Beskizii polonezi nu a fost o misiune uşoară pentru Piotr Kohut. A însemnat câţiva ani de tatonări şi dis­cuţii cu autorităţile a cinci ţări şi strângerea banilor necesari unei astfel de călătorii în zilele noastre. Efortul a meritat însă. Pentru el, călătoria a fost o revelaţie. A înţeles pe viu că rădăcina vlahilor este în Transilvania. Că multe din lucrurile ce definesc identitatea vlahilor polonezi, saua goralilor, cum mai sunt numiţi, provin din viaţa şi cultura păstorilor români. A descoperit cu uimire că şi în România se spune baci, brânză, jintiţă, colibă sau sălaş. Că cetina e tot cetină, matraguna e mătrăgună şi afina e afină. Cum să nu rămâi uimit când auzi la tilişcă şi fluier cântece pe care le ştii de acasă, din bătrâni, şi când vezi aceiaşi sori sculptaţi pe aceleaşi porţi şi pe aceleaşi case? Bucuria lui Piotr de a-şi fi găsit rădăcinile neamului era şi a mea. Vlahii sunt vii şi încă mai există! Păstori din vechiul neam al păstorilor încă pot fi întâl­niţi în munţii Poloniei! Nu a fost nebunie, când reporte­rii "Formulei AS" i-au contrazis pe istoricii din Serbia, Croaţia, Italia sau Elveţia, care încercau să ne convingă că asemănările dintre urmele pastorale existente în Ro­mânia şi cele găsite la ei sunt simple coincidenţe. Din păcate, acolo nu mai existau păstori să îi contrazică şi, din fericire, transhumanţa oilor din România în Polonia este un argument concret şi tocmai de aceea un gest istoric.
"A fost ca un pelerinaj pe urmele strămoşilor mei. Nu am câştigat nimic financiar, dimpotrivă, multe lu­cruri le-am plătit din economiile personale. Dar a fost un vis extraordinar pe care l-am atins. Soţia şi întreaga familie m-au susţinut. Poate şi pentru că acesta nu este un spectacol sau un eveniment cultural, este chiar viaţa noastră, aşa trăim noi, cu oile, cu muntele, cu cântecele şi obiceiurile vechi. Trebuia să ştim mai bine cine sun­tem şi de unde venim, ca să ştim încotro să mergem. Am descoperit că păstoritul e mult mai puternic în România decât în Polonia... E şi tradiţia, e şi faptul că aveţi mai mulţi munţi. Anul viitor, vom merge iar în transhu­manţă, şi sper ca legăturile să devină mai strânse între noi".

Memoria munţilor

Michal Kawulok, muzeograful din Wisla, încerca din răsputeri să îmi explice în engleză ce e aceea o "ceapsă". L-am rugat să mergem în sala unde două ma­nechine erau îmbrăcate în costume tradiţionale şi, odată ajunşi în faţa lor, am început eu să îi spun numele dife­ritelor piese. Ceapsa se poartă şi la noi, în zonele mon­tane ale Hunedoarei, la femeile din ţinutul Pădu­renilor. Apoi am continuat: fotă, chieptar, colţuni, bundă... Mă privea surprins şi amuzat. Misterul a fost dezlegat când i-am spus că sunt din România: "A, veniţi de acolo de unde au pornit strămoşii noştri vlahi! Noi ştim că ră­dăcinile noastre sunt acolo, dar e uimitor să vezi cât de apropiaţi suntem. Am fost mirat că ştiţi aceste denumiri, pentru că şi în Polonia, puţini sunt cei ce le mai înţeleg. Sunt cuvinte vechi, păs­trate mai ales de cei ce tră­iesc la munte. Pe măsu­ră ce bă­trâ­nii se duc şi sa­tele se modernizează, mul­te din­tre obiceiurile şi cu­vin­tele vechi se pierd şi ele".
Muzeul Munţilor Bes­kizi este un loc foarte spe­cial. Este făcut într-o clă­dire istorică, în care altă­dată îşi dădeau întâl­nire vla­hii. Bucăţi din trecutul vlahilor de odinioară sunt aici conservate şi etiche­tate, puse la păstrare cu gri­jă, pentru a înţelege cum trăiau primii păstori ai aces­tor munţi. Aici am des­coperit nu doar fotografii excepţionale cu vechii vlahi, dar şi frânturi din viaţa lor, semă­nând izbitor cu ceea ce încă mai putem găsi şi astăzi la ciobanii din munţii Româ­niei. Aceleaşi instrumente de făcut brân­za sau de ţesut, aceleaşi mici obiecte din gospo­dă­rie, acelaşi fel de a-şi rân­dui viaţa. M-am bucurat alături de Michal că îi pot înţelege mai bine pe înain­taşii mei, atât de departe de casă, şi el s-a bucurat că poate înţelege România, deşi nu a fost niciodată acolo. În acel mic muzeu din Wisla, orăşel care cu câteva sute de ani în urmă fusese în grija unui voie­vod român, am descoperit şi straga (strunga), vasele în care se ţineau urda, zin­tiţa sau mierin­da, gielata în care se mulgea laptele, traista, măciuga şi fuiera păstorului, putira şi ber­benica (berbinţa).
Deşi e muzeograf, Mi­chal Kawulok a terminat, de fapt, Arte Plastice. S-a anga­jat aici doar pentru că este îndrăgostit de frumu­seţea artei populare. Îi arăt foto­grafii din România şi le priveşte fascinat: "Din­colo de asemănările evi­dente, nu ai cum să nu vezi că e o legătură clară între ţesăturile vlahilor de aici şi casele din Maramureş, între cântecele româneşti şi sorii sculptaţi de vlahii polonezi sau între un dans vechi din munţii Beskizi şi icoa­nele pictate transil­vane. Acelaşi spirit este în toate, aceeaşi înţelegere a univer­sului. Acest popor de păstori mai are taine de dezlegat. Încă mai putem în­văţa multe de la ei, pentru că muntele le-a încredinţat multe secrete".

Acelaşi cer peste Carpaţi şi Tatra

Era aproape noapte când m-am întors la micul meu hotel din Wisla. În centru, câţiva turişti mai întârziau pe câte o te­rasă, luminile caselor se vedeau strălucind găl­bui ici şi colo, pe versanţii muntelui. Forfota moale, de sfârşit de zi, nu ajungea deloc până la balconul cămă­ruţei mele. De acolo vedeam doar muntele întunecat, ridicându-se ca nişte ziduri uriaşe, zdren­ţuite,împreju­rul acestui orăşel. Dincolo de piscuri, în aerul tare, se vedeau clar stelele, strălucind curat, de un argintiu limpede. Aceleaşi stele care au stat deasupra nea­mului vlahilor secole de-a rân­dul. Acelaşi cer pe care îl pri­veşti oriunde te-ai afla de-a lungul Car­paţilor e la fel şi aici, în Tatra. Şi, deodată, ca într-un vis, de undeva din văile de jos au început să se audă tulnice. Vechi in­strumente pe care vlahii încă le mai folosesc aici, cu anumite ocazii. Răsunau duios şi tân­guitor. Vibraţia acelor sunete prelungi răscolea munţii şi noaptea. Cine să cânte la tulnic la acea oră? Şi de ce? Nu ştiu. Ştiu doar că cerul a coborât mai aproape şi am simţit că sunt acasă, printre ai mei. "Moje kochanie! Moich ludzi!".

Dacia se întindea până la Marea Baltică...
"Expansiunea sciţilor i-a împins pe traci către Wartha, către Vistula infe­ri­oară, până la linia Pripetului. Aceste fapte, transmise prin tradiţie, au fost confirmate mai târziu de scri­itori antici. În secolul I î.H. Agrippa fixa fron­tierele Daciei între Dunăre şi Marea Baltică, între Vistula şi ste­pa sarmată."
STANISLAV LUKASIK