Câte o sclipire fugară de lumină pe cămășile roșii de mătase, în rest, în spatele scenei e aproape beznă. Cu borurile pălăriilor trase pe ochi, câteva siluete, așezate fiecare pe câte o băncuță, într-o ordine aproape geometrică, își încălzesc trompetele și clarinetele, în vreme ce, la câțiva pași, după paravan, publicul freamătă. Iar prezentatoarea festivalului "Balkanik!" îl întărâtă: "Cea mai rapidă fanfară din lume"..."a cântat la decernarea premiilor Nobel" ..."trei turnee nord-americane" ..."premiul BBC pentru World Music". Când pronunță numele Fanfara Ciocârlia, miile de oameni strânși la Grădina Uranus din București izbucnesc în urale, iar cele douăsprezece siluete țâșnesc spre scenă și încep să cânte asurzitor și fenomenal. Succesul este deplin. După o oră și jumătate, în culise, unul dintre trompetiști vine direct la mine: "Ei, ce v-am zis? Ați văzut? V-am zis sau nu v-am zis? Păi, credeți că am putea noi să cântăm așa, să aprindem publicul în fiecare seară în alt oraș, pe alt continent, dacă nu am face asta din tot sufletul și nu ne-am da pe scenă toată energia pe care o avem? Cum credeți că am reuși?". Adevărul este că exact, dar exact așa îmi spusese, cu câteva minute înainte de a urca pe scenă, Costică Trifan. Iar concertul a fost fulminant. Iureșul stârnit de cei doisprezece moldoveni s-a transmis imediat spectatorilor și atmosfera s-a încins încă de la primul cântec. Fanfara Ciocârlia a susținut, la mijlocul lunii septembrie, unul din rarele sale concerte bucureștene, și se pregătește să pornească, spre sfârșit de octombrie, în cel de-al doilea turneu prin țară.
Sânge de lăutar: COSTICĂ TRIFAN
"De la 6 ani sunt cu trompeta în mână"
"De la șase ani sunt cu trompeta în mână. Bunicul a fost mentorul meu. De la el am învățat. La noi se transmite din generație în generație, ne curge prin vene sânge de lăutar. Mai încolo, pe la 11 ani, am început să cânt și cu vocea, da' aveam voce de copil. Abia pe la 15 ani am putut să cânt pe la nunți. Fiecare fanfară are pe unu' care cântă cu vocea la gătitul miresei și-al mirelui. Așa e la noi în Moldova. Da' pe vremea aia se cânta la rece, fără stație de amplificare, și trebuia să țipi de-ți ieșeau ochii din cap, ca să te auzi printre alămuri. Nu-i lucru ușor să cânți cu fanfara două-trei zile la nunți, și cu vocea, și cu trompeta, dar când vrei cu adevărat, poți. Prin '90, după ce a căzut regimul lui Ceaușescu, au apărut și stațiile de amplificare și a fost mult mai ușor să ți se audă vocea".
- Ați urcat pe scene importante de pe continente diferite. Vi se mai face vreodată dor să cântați la o nuntă de două zile, într-un sat uitat?
- Să știți că noi mai cântăm și la nunți, în timpul liber, când suntem acasă. Fiecare cu grupul lui, sau chiar împreună, cu toată fanfara. Muzica e peste tot o mare bucurie. Trebuie să te simți liber și să o faci cu pasiune și cu căldură, oriunde ai cânta, în sală, la nuntă, la petrecere, la cumetrie. Am cântat peste tot în lume, peste tot a fost bine, la Filarmonica din Köln, în Central Park din New York, La Jazz Festival în Beverly Hills, la Sala Mozart, oriunde am cântat, am cântat din suflet, cu aceeași ardoare și pasiune. Satisfacția e când lumea plătește bilet să ne vadă și nu pleacă dezamăgită, vine cu familia la concert și pleacă cu zâmbetul pe buze, fericită. Îi vedem mulțumiți și totul e în regulă.
- Cu atâtea turnee, cum vă descurcați cu dorul de casă? V-au văzut familiile vreodată pe scenă, cei mici vă calcă pe urme?
- E greu când nu-ți vezi copiii cu săptămânile, cu lunile, devine apăsător dorul de casă, dar asta e. De 17 ani ne-am obișnuit cu ritmul acesta, iar revederile sunt bucurie curată, profităm din toate puterile de timpul petrecut acasă, cu familiile. Până acum, familiile nu ne-au văzut la concert, că în țară am cântat la distanță, pe la Cluj, la Târgu Mureș, la Sibiu sau la București, dar toamna asta turneul trece mai aproape de casă, pe la Iași, prin Bacău, și poate acolo se va întâmpla să ne vină la concert și familia. Am un băiat de 12 ani, care studiază pianul la școala de muzică. Nu i-am impus eu nimic, nu l-am pus să cânte. Noi suntem "urechiști", nu cântăm după note, dar el o să cânte. Ăla mic, de șase ani, are o ureche muzicală ceva de speriat. Orice piesă de-a noastră aude, a învățat-o. Mă urc cu el în mașină, dau drumu' la radio, aude un cântec, peste un timp îl aud că o fredonează exact. Rămân fără cuvinte, nu alta.
- Petreceți mii de ore împreună, la drum. Care-i dinamica grupului, cum vă împăcați?
- Câteodată ne mai și certăm, dar nu cine știe ce, ne împăcăm repede. Suntem din același sat, prieteni apropiați, uneori chiar rude, am copilărit împreună, ne cunoaștem foarte bine, nu e ca și cum ai pleca cu un străin la drum. Când eram mici, în sat era fanfara copiilor, unu' avea șapte ani, altul zece, ne întâlneam și cântam, învățam unul de la altul. Am crescut împreună, am râs și am plâns împreună, am învățat să cântăm împreună, iar acum străbatem lumea tot împreună. Tot ce facem, facem împreună. Nu avem un lider, suntem ca o familie.
Sufletul petrecerii: OPRICĂ IVANCEA
"Clarinetul e-un instrument mai nașpa"
"«Formula AS»? Nevastă-mea citește mereu revista, știe toate rețetele de acolo. Am fi și noi, fanfara, vreo rețetă de asta, un leac de bucurie la suflet?".
Vesel, extrovertit, sincer și direct, oriunde ar merge. Oprică este sufletul petrecerii, băiatul fostului șef al fanfarei, Ion Ivancea. "De ce nu au satele din jur fanfare așa bune? Pentru că nicăieri nu mai sunt sate cu așa mulți țigani. Pe vremea lui Ceaușescu, tata-l meu, ca mai toți părinții, lucra la una din întreprinderile din orașul Roman, care-i foarte aproape de noi. Și la sfârșit de săptămână, avea și el, ca mai toți, plăcerea asta, să cânte la nunți. Făcea naveta zi de zi, ajungea obosit acasă și, uneori, nici nu mai punea mâna pe instrument în timpul săptămânii. Îl așeza undeva, îl găseam eu, încercam să cânt și-l mai stricam, că așa e clarinetul, mult mai sensibil ca alte instrumente, se strică dacă nu ești atent. Așa că mi-a luat clarinetul meu, pe la 11 ani, mai mult ca să nu îl mai stric pe al lui. Era un instrument mai nașpa. Și bunicu' cântase, da' nu am învățat de la el, că era prea bătrân. De la tata am învățat. Deși meseria asta nu prea se învață, mai mult se fură, asculți pe unu', pe altu', pe cei mai bătrâni, pe cei de vârsta ta... Noi nu am făcut nici o școală muzicală, ar fi fost bine, dar astea au fost posibilitățile. Am prins muzica din generație în generație, dacă bunicu' e instrumentist, automat și tata e, și la fel o să fii și tu. Tata a cântat cu fanfara noastră până în 2006, când a decedat. Am început să cânt cu el la nunți pe la 15-16 ani. Am prins nunți de două zile și două nopți, mergeam pe jos cu instrumentele în brațe până în alt sat. Era obositor, dar trebuia s-o faci, apoi te gândeai: gata, a trecut! După '90, lucrurile s-au mai schimbat, au apărut orgile, și oamenii se gândeau: de ce să tocmesc zece oameni să cânte cu fanfara la nuntă, când pot să iau pe unu' cu orgă și face toată treaba? Așa că au început să mai dispară din fanfarele din sat și să le ia locul modernismele astea".
- V-ați fi gândit vreodată că veți ajunge să cântați pe marile scene ale lumii?
- Niciodată. Atunci când visezi la ceva, trebuie să ai o inspirație, să fi văzut asta undeva. Noi abia dacă vedeam ceva la televizor, am crescut cu Stela și cu Arșinel, monștri sacri. Când ne vedeam părinții pe scenă, la Cântarea României, era extraordinar, ne gândeam că dacă suntem cuminți și muncim tare, poate odată vom ajunge ca ei.
- Ce s-a schimbat în muzica fanfarei și în viețile membrilor ei, în cei 17 ani de turnee?
- Totul evoluează, nimic nu rămâne pe loc și la fel și muzica noastră. La început cântam de astea tradiționale, de la noi din regiune, apoi am început să mai ascultăm cântece din Banat, din Ardeal, jazz, muzică orientală, și influențele astea au ajuns în muzica noastră. Lucrurile s-au mai schimbat și cu noi, ca oameni. Când am ajuns în '96-'97 în America, la primul turneu, eram copilăroși rău. Ne gândeam ce bucurie mare să ajungem în Canada, în America, ni se făceau propuneri să rămânem, să cântăm acolo. Când ai acasă o situație grea, te gândești numai cum să faci să ai succes, să reușești, speri că lucrurile vor merge în mai bine. Iar după ce se întâmplă asta, ridici capul și te poți uita în jur. Ie-te-teee! Asta am simțit noi în turneul din vara asta, din America. Înțelegeam altfel lucrurile din jur, le vedeam cu alți ochi. Acum am luat toată America pe șosea, de pe Coasta de Vest pe cea de Est, am trecut prin Route 66, Golden Gate, San Francisco, am fost impresionați de ce am văzut.
- Mai locuiți în Zece Prăjini, vă mai întoarceți acolo?
- Unii dintre noi ne-am mutat la Roman, mai mult pentru copii, că în Zece Prăjini școala are doar patru clase. Dar avem cu toții rude în sat, prieteni, și atunci când nu suntem în turneu, petrecem mult timp acolo. Nu am uitat de unde am plecat și nu am pierdut legătura cu Zece Prăjini, satul cu cele mai multe fanfare din țară. Suntem prieteni și cu cei din celelalte fanfare, ne respectăm.
Henry și locomotiva nemțească
Din momentul în care urcă pe scenă, Fanfara Ciocârlia pufăie, șerpuiește printre ritmuri, printre cântece tradiționale sau șlagăre internaționale, ca o locomotivă cu aburi. Disciplina aproape nemțească, experiența de 15 ani prin turnee, plăcerea de a cânta transmit o senzație de forță și de voie bună care cucerește imediat publicul. La repetițiile de dinaintea concertului, un bărbat blond, cu ochi albaștri, nu tocmai înalt și nici voinic, rămâne ore întregi la pupitrul de montaj, până ce se asigură că totul va suna bine. Apoi le stabilește programul băieților. Înainte de concert urcă pe scenă și așează prosoape și sticle cu apă în fața fiecăruia. Nu este doar inginerul de sunet sau băiatul bun la toate al fanfarei sau doar managerul ei, ci inventatorul și dirijorul din umbră al acestui succes mondial: Henry Ernst. Henry este neamț și conduce o casă de discuri și o agenție de impresariat cu numele "Asphalt Tango", care reprezintă și alți artiști, între care Zdob și Zdub, Bălănescu Cvartet, Oana Maria Chițu, Mahala Rai Banda. Dar înainte de muzică, Henry a fost îndrăgostit de România, de munții și de oamenii ei. "Sunt născut în RDG, așa că în adolescență, la vârsta la care vrei să umbli, să cunoști lumea, nu puteam călători decât în țările comuniste", povestește Henry cu plăcere, într-o română corectă. "Prima oară am venit aici cu o vacanță mascată, de fapt făceam trafic cu Biblii. O organizație americană căuta niște tineri destul de nebuni încât să riște ani de închisoare aducând pe ascuns Biblii în România. Ăia am fost noi, eu împreună cu câțiva prieteni. În prima noapte, am predat Bibliile la o biserică din Sibiu, ne-am îndeplinit misiunea, apoi a început călătoria cu cortul prin munți. M-a fascinat România, m-am îndrăgostit de ea și, începând cu mijlocul anilor '80, am revenit aici an de an. Mai întâi m-am împrietenit cu sași, apoi cu români. Și unii, și alții mi-au spus același lucru. Oriunde mergeam, auzeam același lucru, avertismentul: «Nu merge în mahala, nu intra în țigănie, că o pățești!». Am stat departe, dar cu cât auzeam asta, cu atât deveneam mai curios, până ce, în 1992, mi-am făcut curaj și am intrat în țigănie, la marginea unui sat de pe lângă Brașov. Imaginează-ți unul blond, cu părul lung, cu ochi albaștri, care vorbește germana, cum arată intrând singur în țigănie. Ca un extraterestru! S-au strâns oamenii în jurul meu, au început să mă întrebe una-alta, apoi să mă invite să le văd casele, să îmi ofere de mâncare. Ei, care erau oameni foarte, foarte săraci. Am stat cu ei vreo două, trei ore, și m-am întors la gazda mea, cu o senzație extraordinară. De atunci am început să fiu interesat de situația lor. În Germania, lucram ca inginer de sunet și dacă tot călătoream prin România, îmi luam cu mine un aparat de înregistrat și imprimam câte un taraf de prin satele prin care ajungeam. În '96, călătoream prin Moldova, și am oprit la un țăran să cumpăr o canistră cu benzină. «Ce faci, ce-i cu tine pe aici, de unde ești», cum se vorbește de obicei. I-am povestit că îmi place foarte mult folclorul românesc, și omul mi-a zis: «Atunci trebuie să mergi trei kilometri mai încolo, în satul Zece Prăjini». Nu mai auzisem fanfară în România, așa că m-am dus să văd despre ce e vorba. La intrarea în sat, am dat de un bătrân. «Bună ziua, am auzit că aveți aici muzică de fanfară». A făcut un gest larg cu mâna, ca și cum: «Ai nimerit exact unde trebuie, hai încoace!», și m-a băgat la el în curte. M-am așezat cu o bere la umbra unui copac și, în cinci minute, au început să apară oameni cu instrumente în mână, instrumente ruginite, ca vai de ele. Dar când au început să cânte, m-au dat pe spate, m-au lăsat mut. Am zis că stau o oră în Zece Prăjini, am stat trei luni. Am făcut înregistrări, oamenii veneau în fiecare zi să cânte pentru mine, și așa mi-a venit ideea să formez fanfara și să organizez un turneu în străinătate. Când le-am spus, oamenii au crezut că ori am înnebunit, ori sunt un mincinos patologic. Dar, după trei luni, m-am întors să le fac pașapoartele, căci datele de concert erau stabilite. Așa a început călătoria asta de succes. Când am ajuns în Zece Prăjini, instrumentele erau deja la grajd, mai aveau un pic și le aruncau. Economia era jos, oamenii nu mai aveau bani să angajeze fanfare, luau pe câte unu' cu orga. După câțiva ani, când au văzut că nouă ne merge, au reapărut fanfarele, hai să facem și noi, ceea ce e un lucru frumos, și, într-un fel, sunt mândru că am participat la asta".
Îl întreb pe Henry cum s-a descurcat prin lume cu 12 oameni ieșiți pentru prima oară dintr-un sat prăfuit, cum a impus disciplina. "Pe mine așa m-a crescut mama, disciplinat. Trebuie să spun aici, și știu ce spun, că după ce am întâlnit mulți țigani din Europa de Est, cei din Zece Prăjini au adus cu ei o disciplină și o omenie pe care foarte rar le mai găsești. Avem o casă de discuri cu artiști foarte diferiți ca nații și ca gen muzical, așa că sunt obișnuit cu mici mofturi și cu toane de artiști. Cu Fanfara, însă, o vorbă a fost vorbă. Au înțeles foarte repede că suntem un colectiv, dacă unul din noi se crede mai important ca ceilalți, toți avem de suferit și lucrurile nu merg. Dacă ni se spune că trebuie să fim la scenă la opt fix, noi la fără zece suntem acolo, așa ne cunosc organizatorii de festivaluri din întreaga lume. Și așa a fost de la început, nu am plecat la drum cu 12 oameni furioși, pe care i-am domolit eu pe parcurs. E drept, la primul nostru turneu în America, erau ca niște copii, a fost un șoc cultural, se mirau de tot ce vedeau. Nu că am vedea noi mare lucru, viața de turneu e la fel, Tokyo, New York, Istanbul, oriunde ai merge: aeroport - hotel - sală, apoi dimineața ai plecat. Pentru ei e vacanță când ajung acasă".
- Fanfara a lansat șapte discuri, cântecele ei apar în filme premiate și celebre. Cum alegeți repertoriul, cum a evoluat muzica lor, există un plan pe termen lung pentru asta?
- Am înțeles foarte repede că nu avem hituri și am introdus mai întâi "Lume, lume", pe care acum o cântă la concerte mii de oameni ce n-au habar ce-i cu piesa asta. Am prelucrat manele din anii '80, jazz, rock, fiecare disc a avut o temă. Tot mergând la festivaluri, au auzit diverși artiști, au preluat câte o idee, un ritm. Eu sunt ghidul și producătorul lor, dar multe idei vin așa, pe nepregătite, uneori dintr-o greșeală. "Ce-ai cântat acolo?". "Păi era greșit". "Ia mai zi o dată!". Sau îl aud pe unul fredonând o nebunie de-a lui, și zic: "Asta e!". Așa ne-a venit și ideea să cântăm "Caravan", a lui Duke Ellington. Ca sunet, controlez totul, sunt mereu cu ei în turneu la pupitru. Cu ce câștig din concerte, nu-mi iau mașină de lux, investesc în producția de discuri. Discuri cu muzică lăutărească. Ca taximetrist, aș câștiga la Berlin mai mult ca din vânzarea de discuri, dar e alegerea mea. Am o viață interesantă. Sunt însurat cu o țigancă româncă, cu care locuiesc la Berlin, și umblu prin toată lumea cu o fanfară de țigani. E mai palpitant decât să merg zilnic la fabrică.
După ce a făcut de mai multe ori înconjurul lumii, Fanfara Ciocârlia pornește într-un turneu prin România, începând din 21 octombrie, la Pitești. "Am așteptat mai mulți ani să intrăm pe piața românească, e greu să găsești un partener cu o filozofie ca a noastră. Am început cu un turneu mic, prin care să testăm reacțiile publicului. Înainte de asta, cei din fanfară erau un pic debusolați, se tot frământau, cum să cânte aici, să cânte ca la nuntă, ce repertoriu să aleagă? Eu le-am spus să fie liniștiți și să cânte exact cum cântă la concertele din străinătate. Să nu schimbe nimic. Și dacă greșesc eu, dacă n-o să iasă bine, să-mi dea fiecare din ei câte o palmă. Dar n-a fost cazul. Spectatorii au fost la fel de deschiși, de entuziaști, ne-au primit în concerte cu multă căldură, exact cum se întâmplă în Japonia sau în America. Așa că acum îi așteptăm la turneul de toamnă al fanfarei".