- Octombrie este luna pelerinajelor. Pe 14 octombrie, la Iaşi, la Sfânta Parascheva, pe 27 octombrie la Bucureşti, la Sfântul Dimitrie Basarabov, milioane de oameni, din toată ţara, vor lua drumul credinţei, pentru a se închina sfintelor moaşte. Sociolog la Academia Română, Mirel Bănică urmăreşte de ani de zile "fenomenul" pelerinajelor, despre care l-am rugat să le vorbească şi cititorilor revistei "Formula AS" -
În fiecare clipă, zi de zi, lună de lună, an după an, că e arşiţă sau ninsoare, cer senin ori cad ploi repezi, pe faţa acestui pământ călătoresc milioane de pelerini. Fiecare cu un ţel propriu, frământând în minte o rugăciune, risipind, cu multă dragoste, nevoinţă şi durere, ei sunt arşi, fiecare în parte, de un dor. Unul care-i însoţeşte mereu şi care le schimbă viaţa. Când ajung la capăt, după sute de kilometri şi ore în şir petrecute la un rând fără sfârşit, rebegiţi de ploaie sau potopiţi de arşiţă, pelerinii înţeleg că nu ţinta a fost cea mai importantă, ci chiar drumul, aşteptarea. Nu bucuria de câteva clipe, aprinsă în inimă de închinarea la sfintele moaşte. Nu. Ci zdroaba, durerea, arşiţa şi frigul, ploia şi soarele, aşteptarea istovitoare, calea. Izbăvirea de ele e scurtă şi cutremurătoare. Dar după ce treci prin ea, ai nostalgia drumului pe care ai mers. Şi apuci din nou pe el, cu un dor niciodată ostoit, cu o chemare ce nu-şi află niciodată un răspuns deplin. E aici ascuns un mister al firii umane şi al comunicării cu Domnul. Un mister în care am încercat să-mi iau o călăuză.
Nu am ales un preot, ci un cercetător, un om care se întreabă mereu şi care îşi permite, uneori, să se şi îndoiască. Mirel Bănică este un sociolog român şcolit în Elveţia şi Canada şi, în prezent, cercetător la Academia Română. Dar nu e un sociolog obişnuit. De ani de zile, bate şi el drumurile României, împreună cu pelerinii. La Nicula sau Rohia, în Ardeal, la Sfântul Calinic sau Dimitrie în Bucureşti, la Sfânta Parascheva sau la Putna, în Moldova, el e mereu în spatele celor care îşi caută mântuirea prin colbul drumurilor. În curând, observaţiile sale vor apărea într-un volum intitulat "Practica pelerinajului în România contemporană". Din titlu nu ai ghici că autorul, un cercetător respectabil, a avut de multe ori curajul să-şi lase mintea înghiţită de inimă. Uneori, atunci când îşi aminteşte de pelerinii lui, Mirel Bănică frământă în colţul pleoapelor o lacrimă. Pentru că nu i-a studiat doar, ci a trăit împreună cu ei. Zi de zi, clipă de clipă. Înţelegându-le durerile, răbdarea şi dragostea. Mai ales dragostea, căci despre ea este vorba în pelerinaje.
Fapte şi oameni vii
Mirel Bănică
Cititorilor "Formulei AS" pot să le spun lucrul ăsta, pentru că sunt convins că ei nu mă înţeleg greşit. M-am rugat atunci în sinea mea şi mi-am spus - "Bine că n-a fost acolo o televiziune în acel moment, o televiziune comercială, care ar fi interpretat complet greşit acest gest!". Acum un an de zile, la Sfânta Parascheva, am asistat la o altă întâmplare - o ţărancă - să nu ne fie ruşine de acest cuvânt! - după ce a stat ore şi ore în şir la rând la moaşte, a atins scaunul pe care stătuse de racla sfintei. Eu înţeleg în întregime gestul. Pentru că aşteptarea e foarte grea; scaunul acela, pe care ea stătuse la rând ore întregi, făcea deja parte din trupul ei - pelerinajul e şi corporalitate, e stăpânirea trupului, stăpânirea oboselii, a frigului, a ploii, a emoţiilor. Ei, ea a atins de raclă scaunul ăla instinctiv, ca să-i mulţumească Sfintei Parascheva că a ajutat-o să ajungă până acolo. A doua zi, unul din reporterii de televiziune - nu-i dăm numele - titra mare: "Ce faci, doamnă, pui scaunul pe sfântă?". Aici putem deschide un capitol foarte mare, privind relaţia dintre mass-media şi pelerinaje, mai exact, legătura dintre ea şi credinţă.
- O intervenţie brutală şi obtuză în sacru, pe care vrea să-l transforme în ceva senzaţional...
- Religia nu e reflectată în mass-media aşa cum ar trebui să fie. Şi asta, dintr-un motiv foarte simplu. Religia şi mai ales pelerinajele sunt emoţii în stare pură, iar aceste emoţii nu pot fi relatate decât prin alte emoţii, pe care, dacă jurnalistul nu le are, atunci deformează, nu prezintă realitatea aşa cum este ea.
- Putem vorbi despre o stare interioară specială a pelerinului?
Pelerinaj la Nicula, jud. Cluj
- Orice ritual trebuie să fie o ruptură de cotidianul în care trăim. Or, fără suferinţă, oamenii n-ar mai simţi că trăiesc nişte momente care-i scot din cotidian. La marile pelerinaje din România e foarte multă tensiune, tocmai pentru că, indiferent de ce credem noi sau crede Biserica, ele de fapt sunt nişte uriaşe ritualuri, care sunt agregate şi prin tensiune. Hai să luăm un alt pelerinaj foarte cunoscut: Santiago de Compostela, din Spania. Şi-au pus întrebarea oamenii: de ce în Occidentul secularizat, căruia îi e atâta frică de durere, încât nu mai face nimeni niciun efort gratuit, de ce, totuşi, pelerinajul ăsta înfloreşte? Cred că anul trecut, au eliberat mai mult de 200.000 de certificate de pelerinaj la Compostela. Pentru asta trebuie să mergi minimum o sută de kilometri pe jos! De ce? Pentru că tu n-ai cum să-L răsplăteşti, la urma urmei, pe Dumnezeu. Şi pelerinii ştiu că Dumnezeu îi ajută; dar ei cum să-L ajute pe Dumnezeu? N-au cum! Cum să-ţi arăţi recunoştinţa? Dai un acatist, cumperi lumânări, dai de pomană, dar durerea asta a ta, frigul, foamea, de fapt fac parte din schimbul informal dintre tine şi divinitate. Oamenii ştiu asta instinctiv, fără a fi citit cărţi sau tratate de teologie. E o constantă a faptului religios din toate timpurile şi cam la toate religiile monoteiste din lumea asta.
Zeci de mii de oameni urcă anual, pe jos, până la mânăstire
- Un lucru de care sunt sigur este că pelerinajele merg mână-n mână cu modernitatea tehnologică. E mult mai uşor să călătoreşti în România anilor 2010-11-12-13, decât în 1973, când pentru transport existau doar "rata", cum i se spunea, şi autobuzul întreprinderii. Dacă 12 oameni vor astazi să meargă în pelerinaj din Constanţa la Prislop (e o distanţă mare), pot s-o facă închiriind un microbuz. Înainte nu puteau. Nu s-a luat suficient în calcul şi e greu, iarăşi, de cuantificat influenţa mediului virtual. Uitaţi-vă, suntem anunţaţi permanent de pelerinaje, prin sms, bloguri, site-uri de pe internet - şi lucrul ăsta contează. De ce mai cresc pelerinajele? Pentru că populaţia acestei ţări îmbătrâneşte. Pelerinii sunt la pensie, unii dintre ei au o situaţie materială destul de bună; se înţeleg bine, sunt prieteni, vecini, şi merg în pelerinaje şi pentru a-şi colora puţin viaţa cotidiană, pentru a-şi creşte calitatea vieţii. Numai că aici intrăm iarăşi într-un alt domeniu al studiului pelerinajelor: relaţia dintre pelerinaje şi turism. E un mare semn de întrebare: câţi sunt pelerini şi câţi sunt doar turişti religioşi, de fapt? Înclin să cred, dar nu am încă o opinie definitivă, că multe dintre aceste pelerinaje cu microbuzul reprezintă şi dorinţa oamenilor de a fi împreună, de a se simţi bine, pentru că dintotdeauna, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, oamenii care pleacă în pelerinaj, în general, se simt bine între ei. E o sociabilitate pelerină care se formează, care îi ajută să reziste mai uşor în timpul voiajului şi care unora le prilejuieşte un contact social pe care acasă nu îl au.
Altă cauză, cauza primă i-aş spune, dar unde se opreşte sociologia şi ar trebui să vorbească teologia, iar eu nu sunt teolog, este această veşnică şi continuă dorinţă a omului de absolut - absolutul religios! - de a avea contact cu sfinţenia prin formele ei încarnate. Haideţi să ne gândim la Sfânta Parascheva de la Iaşi, sau la Sfântul Dumitru, dar Sfânta Parascheva e exemplul cel mai bun. Sfânta Parascheva e un corp, se vede că e un corp feminin, nu-i aşa? Şi este foarte important pentru un credincios să dea corp credinţei sale. Este foarte important! Iar Sfânta Parascheva se pretează foarte bine acestei dorinţe de a da corp credinţei.
- Dar de ce trebuie dat corp credinţei?
Mânăstirea Prislop. Sute de mii de pelerini urcă anual la mormântul părintelui Arsenie Boca
Şi un lucru care ar mai trebui precizat - să nu ne închipuim că pelerinajele din România pot merge doar pe o pantă ascendentă. Nu! Pelerinajele, de două mii de ani, de când le face omenirea, au avut, ca într-o familie, momente mai bune şi momente mai proaste, momente de creştere, dar şi de descreştere. Vă dau un exemplu - într-o ţară precum Statele Unite, în Florida, care nu are tradiţie deloc în acest sens, s-a format recent un mare loc de pelerinaj. Pe 17 decembrie 1996, undeva, pe una dintre ferestrele dintr-un centru comercial, un mall cum îi spunem noi, a apărut, mare, imaginea Fecioarei Maria! Bineînţeles, explicaţia raţională a venit imediat după aceea: că e vorba de refracţie în urma unei infiltrări de apă. Dar oamenii au reţinut miracolul apariţiei Fecioarei pe acel geam, ceea ce face ca, până în acest moment, ăsta să fie unul din cele mai mari locuri de pelerinaj din Statele Unite, unde vin un milion de persoane anual. Pelerini la mall! Mall-ul a rămas mall, dar şi-a schimbat denumirea, îi spune Mary Image Building. Eliade avea dreptate: în modernitate există aceste transformări atât de subtile ale sacrului, care se manifestă chiar şi într-un context profan...
- Cum stăm noi faţă de alte ţări, în ceea ce priveşte pelerinajele?
- Cifrele spun că marile pelerinaje din Europa cresc. Creşte şi Santiago de Compostela, în Spania, creşte şi Lourdes, în Franţa. Dar, atenţie! Dacă vă duceţi să vorbiţi cu cei care fac pelerinajul de la Compostela, veţi avea surpriza ca unii dintre ei să vă spună: "Noi suntem, de fapt, atei. Am ieşit la pensie, ne place peisajul, ne place ideea de a merge spre un loc nobil, un loc sacru". Asta este ceea ce se numeşte, în studiile de specialitate, turism spiritual. Nu ştii unde să-l încadrezi. Sunt pelerini sau sunt turişti? E foarte greu. Deci, pelerinajele din Occident, din punctul ăsta de vedere, nu ştiu dacă sunt atât de semnificative pentru înţelegerea a ceea ce se întâmplă în România. Dar, foarte important, ca un efect al migraţiei masive din ultimii ani în străinătate se petrec lucruri extrem de interesante: milioanele de români, bulgari, ucraineni, sârbi, muntenegreni, toate aceste popoare de origine ortodoxă, mânate de sărăcie în Occident, au început să dea naştere unor locuri de pelerinaj care nu existau înainte în Apus. De câţiva ani, s-a format un mare pelerinaj la Bari, în Italia, unde există moaştele Sfântului Nicolae, iar autorităţile italiene şi catolice nu ştiu prea bine cum să gireze acest fenomen, pentru că, pe 25 decembrie, se strâng acolo mase întregi de pelerini ortodocşi, români şi bulgari, care se duc în pelerinaj în stilul nostru - vor să stea la rând, vor să se închine în stil ortodox la aceste moaşte, sărutându-le, şi nu pot, pentru că acestea sunt expuse în stilul catolic şi nu le poţi atinge!
Pelerini la Prislop. Zeci de kilometri pe jos
- Există două tipuri de religiozitate într-un pelerinaj: în primul rând e religiozitatea maselor, religiozitatea populară, caldă, spontană, emoţională, cu plânsete, cu "Măicuţa noastră!". Asta este religia populară, ea nu e canalizată de nimeni, e foarte liberă şi este foarte importantă pentru că e specifică ortodoxiei. Religia ortodoxă, aşa după cum bine ştim, de-a lungul istoriei şi nu numai, a fost şi este în continuare o religie extrem de liberă. Nu ştiu dacă noi ne dăm seama pe deplin de acest aspect. Este o religie foarte liberă, în care Biserica a colaborat armonios cu anumite practici populare, unele chiar păgâne, încercând - încercând doar! - să dea tonul şi direcţia justă, canonică. Dacă mă întrebaţi pe mine dacă Biserica oficială foloseşte, cum spuneţi dumneavoastră, la maximum semnificaţia pelerinajelor, eu spun că nu. Biserica nu profită de enorma capacitate şi receptivitate a oamenilor care stau în rând. N-o spun numai eu, o spun şi alţi oameni care au studiat oarecum pelerinajele. Biserica ar trebui să profite mai mult de extraordinara receptivitate a pelerinilor, care, în acele momente, intră într-un alt fel de spaţiu. Un pelerinaj este un spaţiu rupt de lumea din jur; oamenii, timp de o oră, două, trei, douăzeci, atunci când sunt în rând, sunt mult mai deschişi, mult mai calzi, mult mai receptivi, mult mai emotivi, şi nu sunt "folosiţi" de Biserică pentru a li se transmite învăţăturile de credinţă fundamentale ale ortodoxiei, şi nu numai. Biserica ar trebui să facă mult mai multă cateheză prin simpla prezenţă a preoţilor şi călugărilor în rând. Acum doi ani de zile, am aplicat câteva sute de chestionare în rând, la Iaşi, şi principala cerere a oamenilor era aceea de a fi mai mulţi preoţi şi călugări în rând, pentru a-i îmbărbăta. Din păcate, nu se întâmplă lucrul ăsta. Asta este o mare problemă a pelerinajului, în ziua de azi. Biserica este conştientă de ea. Cine va plăti preţul mai târziu vom vedea.
Iaşi. Sfânta Parascheva
- Intraţi aici într-un alt aspect, poate cel mai delicat al sociologiei miracolului. Mie, personal, personalităţi de genul Arsenie Boca, Valeriu Gafencu sau Nicolae Steinhardt îmi ridică mari probleme. Nu ştiu cum să mă raportez la ele, din cauza complexităţii cazurilor pe care le reprezintă. Şi aici, să revenim puţin la discuţia pe care am avut-o înainte. Între religia populară - atenţie, nu-i nimic peiorativ când spun "religia populară", dar n-am alt termen mai bun - religia poporului, care-i nerăbdătoare, care împinge, care vrea miracol, canonizări, izbucniri de emoţie, şi biserica oficială, e un spaţiu, pentru că cea din urmă, prin natura ei, e obligată să fie reticentă. Noi, ortodocşii, încă suntem foarte liberi la capitolul acesta. Dar haideţi să ne gândim la Biserica Catolică. La Lourdes, celebrul Lourdes, sunt sute, poate mii de vindecări miraculoase, dar Biserica Catolică, oficial, nu a recunoscut decât 67. Atât, nimic mai mult! Bineînţeles, ele au fost recunoscute de către o comisie medicală formată din medici, specialişti recunoscuţi, unii dintre ei atei, şi din teologi. Dar cele 67 sunt miracole cu adevărat zdrobitoare.
Miracole există şi la pelerinajele de la noi, dar n-aş vrea să vorbesc prea mult despre ele, pentru că aş atinge straturile cele mai profunde ale experienţelor mele de pelerin, ca să nu spun că-mi dau de-a dreptul lacrimile. Anul trecut, la Sfânta Parascheva, am întâlnit un om care avea o stranie lumină în ochi. Avea o căldură şi o lumină extraordinare. Parcă nu era din lumea aceasta. Şi avea faţa străbătută de o cicatrice îngrozitoare. Şi atunci când stai ore şi ore în şir la rând, mai şi vorbeşti. Şi-l întreb: "Ce-aţi păţit?". Bănuiam eu ceva. Şi mi-a spus: "Dragul meu, eu nu am fost tot timpul credincios. Cu ani în urmă, lucram la Combinatul de Utilaj Greu din Iaşi, prin anii '80, eram oţelar turnător. Şi s-a rupt cablul la o oală de turnare. Cablul ăla a şfichiuit prin aer şi mi-a tăiat craniul. Am fost în comă 12 zile. Şi, la un moment dat, m-am trezit în afara corpului meu şi am văzut două lumini diferite. Una era deasupra mea, frumoasă, albă, strălucitoare, iar cea de-a doua lumină era galben-neagră, mirosea urât, a pucioasă, şi era la picioarele mele. Sufletul meu
Bucureşti. Mulţimi de oameni la biserica Patriarhiei, de Sf. Dumitru Basarabov (Foto: Mediafax - 3, Agerpres)
Cum să explici tu, ca sociolog, lucrul ăsta? N-ai cum. Genul ăsta de experienţe ultime nu pot fi explicate raţional. Nu pot fi! Aici se blochează explicaţia ştiinţifică. Şi cred că în faţa lor ar trebui să tăcem cu discreţie şi respect.
Foto: Mirel Bănică
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
