MISTERUL PELERINAJELOR

Cristian Curte
Drumurile lui Dumnezeu

- Octombrie este luna pelerinajelor. Pe 14 octombrie, la Iași, la Sfânta Parascheva, pe 27 octombrie la București, la Sfântul Dimitrie Basarabov, milioane de oameni, din toată țara, vor lua drumul credinței, pentru a se închina sfintelor moaște. Sociolog la Academia Română, Mirel Bănică urmărește de ani de zile "fenomenul" pelerinajelor, despre care l-am rugat să le vorbească și cititorilor revistei "Formula AS" -

În fiecare clipă, zi de zi, lună de lună, an după an, că e arșiță sau ninsoare, cer senin ori cad ploi repezi, pe fața acestui pământ călătoresc mili­oane de pelerini. Fiecare cu un țel propriu, frământând în minte o rugăciune, risipind, cu multă dragoste, nevoință și durere, ei sunt arși, fiecare în parte, de un dor. Unul care-i însoțește mereu și care le schimbă via­ța. Când ajung la capăt, după sute de kilometri și ore în șir petrecute la un rând fără sfârșit, rebegiți de ploaie sau potopiți de arșiță, pelerinii înțeleg că nu ținta a fost cea mai importantă, ci chiar drumul, așteptarea. Nu bu­curia de câteva clipe, aprinsă în inimă de închinarea la sfintele moaște. Nu. Ci zdroaba, durerea, arșița și fri­gul, ploia și soarele, așteptarea istovitoa­re, calea. Izbă­vi­rea de ele e scurtă și cutremurătoare. Dar după ce treci prin ea, ai nostalgia drumului pe care ai mers. Și apuci din nou pe el, cu un dor niciodată ostoit, cu o chemare ce nu-și află niciodată un răspuns de­plin. E aici ascuns un mister al firii umane și al comunicării cu Domnul. Un mister în care am încercat să-mi iau o călăuză.
Nu am ales un preot, ci un cer­cetător, un om care se întreabă me­reu și care își permite, uneori, să se și în­doiască. Mirel Bănică este un so­ciolog român școlit în Elveția și Ca­nada și, în prezent, cercetător la Aca­demia Română. Dar nu e un sociolog obișnuit. De ani de zile, bate și el drumurile României, împreună cu pelerinii. La Nicula sau Rohia, în Ar­deal, la Sfântul Calinic sau Dimitrie în București, la Sfânta Parascheva sau la Put­na, în Moldova, el e mereu în spatele celor care își cau­tă mân­tuirea prin colbul drumu­rilor. În curând, ob­servațiile sale vor apărea într-un volum intitulat "Prac­tica pe­le­rina­jului în România con­tem­po­rană". Din titlu nu ai ghici că auto­rul, un cercetător respec­tabil, a avut de multe ori curajul să-și lase mintea înghițită de inimă. Uneori, atunci când își amintește de pelerinii lui, Mirel Bănică frământă în colțul pleoa­pelor o lacrimă. Pentru că nu i-a studiat doar, ci a trăit împre­ună cu ei. Zi de zi, clipă de clipă. Înțe­le­gân­du-le dure­rile, răbdarea și dragostea. Mai ales dragos­tea, căci despre ea este vorba în pelerinaje.

Fapte și oameni vii

"Acum trei ani, la pelerinajul de Sfântul Calinic, la Cernica, am asistat la un fapt care m-a tulburat adânc. La un moment dat, o doamnă despre care mi-am închipuit că e pelerinul clasic, foarte simpatică - cu care am stat de altfel la rând -, când ajunge în preajma raclei, scoate telefonul mobil din buzunar, sună pe un număr (după aceea am aflat că e băiatul ei din Italia) și spune: «Mamă, am ajuns la sfintele moaș­te - ia și tu!» Și ce credeți că face cu telefonul? Îl plim­bă deasupra raclei, pentru a transmite la două mii de kilometri depărtare puterea sfântă a moaștelor. Este unul din cele mai frumoase momente pe care eu le-am trăit de-a lungul a cinci ani de zile, de când practic pelerinaje și încerc să le studiez. Pe de o par­te, asta ara­tă ce rol și ce importanță au căpătat noile tehno­logii în practica religioasă a omului modern. Pe de altă parte, asta arată că sacrul și puterea lui capătă, în modernitate, noi forme de transmisie. Doamna aceea nu a făcut altceva decât să «șteargă» moaștele cu undele acelui telefon și să transmită sacrul la distanță, așa cum unii dintre noi - inclusiv eu iau o căciuliță a băiatului meu și o ating de racla Sfintei Parascheva, la Iași, pentru a o impregna cu puterea sfântă a moaș­telor - o fac uneori".
Cititorilor "Formulei AS" pot să le spun lucrul ăsta, pentru că sunt convins că ei nu mă înțeleg greșit. M-am rugat atunci în sinea mea și mi-am spus - "Bine că n-a fost acolo o televiziune în acel moment, o televiziune comercia­lă, care ar fi interpretat complet greșit acest gest!". Acum un an de zile, la Sfânta Parascheva, am asistat la o altă întâmplare - o ță­rancă - să nu ne fie rușine de acest cuvânt! - după ce a stat ore și ore în șir la rând la moaș­te, a atins scaunul pe care stătu­se de racla sfintei. Eu înțeleg în între­gime gestul. Pentru că așteptarea e foarte grea; scaunul acela, pe care ea stătuse la rând ore întregi, făcea deja parte din trupul ei - pe­le­rinajul e și cor­po­ralitate, e stă­pâ­nirea trupului, stăpânirea obo­selii, a frigului, a ploii, a emo­țiilor. Ei, ea a atins de raclă scau­nul ăla instinctiv, ca să-i mulțu­meas­­că Sfintei Pa­rascheva că a aju­tat-o să ajun­gă până acolo. A doua zi, unul din reporterii de televiziune - nu-i dăm numele - titra mare: "Ce faci, doamnă, pui scaunul pe sfântă?". Aici putem deschide un capitol foar­te mare, privind relația dintre mass-media și pe­lerinaje, mai exact, legătura dintre ea și credință.

- O intervenție brutală și ob­tuză în sacru, pe care vrea să-l transforme în ceva sen­zațio­nal...

- Religia nu e reflectată în mass-media așa cum ar trebui să fie. Și asta, dintr-un motiv foarte simplu. Religia și mai ales pele­rinajele sunt emoții în stare pură, iar aceste emoții nu pot fi relatate decât prin alte emoții, pe care, dacă jurna­listul nu le are, atunci defor­mea­ză, nu prezintă reali­ta­tea așa cum este ea.

- Putem vorbi des­pre o stare inte­ri­oară spe­cială a pele­rinului?

- Da, evident! Este "starea" de pe­le­rinaj. Atunci când oamenii intră în co­muniune unii cu alții, trec într-o altă stare. Corpul însuși comută pe ea, simți asta une­ori chiar și din punct de vedere fizic. Ca să înțele­geți mai bine, vă ofer un mic exem­plu. M-am așezat oda­tă la rând, la Sfân­­ta Parascheva, în data de 12 octombrie, pe la patru și jumătate după-amiaza. Era foarte frig și foarte umed. Plouase timp de jumătate de oră, o aversă din aceea de 30 de litri pe metru pătrat, iar afară erau două-trei gra­de, nu mai mult. Dar nu a plecat nimeni din rând! Rân­dul a devenit brusc un soi de corp viu - toți s-au apro­piat unii de alții, și-au pus nailoane, umbrele, pelerine, ce aveau, și au rămas acolo în ploaia aceea rece și foar­te abundentă. În acel moment, oamenii nu mai erau indi­­vidualități, erau pelerini sudați într-un rând. Gân­diți-vă acum ce se întâmpla în pelerinajele la Ierusalim, din secolul XII, sau din Evul Mediu, când le era ame­nin­­țată chiar viața. În fața pericolelor și primejdiilor se creează o identitate pelerină, care le permite oamenilor să supraviețuiască împreună. Și, foarte important, ma­rile pelerinaje de la Iași, București, Nicula sau, mai nou, la Prislop sunt singurele locuri din această țară unde românii și țiganii stau împreună la rând, mănâncă împreună sarmale, își povestesc unii altora viața, fără să se mai deosebească! Dacă vrem să înțelegem această țară și dacă încercăm să găsim soluții pentru viitorul ei, acesta este unul dintre aspectele care trebuie înțelese - comunitatea asta pelerină, această extraordinară forță de agregare care șterge diferențele între români și țigani sau între oamenii de la sat și cei de la oraș sau între bogați și săraci. Ăsta este miracolul pelerinajului - puterea lui de a topi omul în pelerin.

- Pelerinajul presupune neapărat o suferință pur­tată în fața sfinților făcători de minuni?

- Orice ritual trebuie să fie o ruptură de cotidianul în care trăim. Or, fără suferință, oamenii n-ar mai simți că trăiesc niște momente care-i scot din cotidian. La marile pelerinaje din România e foarte multă tensiune, tocmai pentru că, indiferent de ce credem noi sau crede Biserica, ele de fapt sunt niște uriașe ritualuri, care sunt agregate și prin tensiune. Hai să luăm un alt pelerinaj foarte cunoscut: Santiago de Compostela, din Spania. Și-au pus întrebarea oamenii: de ce în Occidentul secu­larizat, căruia îi e atâta frică de durere, încât nu mai face nimeni niciun efort gratuit, de ce, totuși, peleri­najul ăsta înflorește? Cred că anul trecut, au eliberat mai mult de 200.000 de certificate de pelerinaj la Compostela. Pentru asta trebuie să mergi minimum o sută de kilometri pe jos! De ce? Pentru că tu n-ai cum să-L răsplătești, la urma urmei, pe Dumnezeu. Și pele­rinii știu că Dumnezeu îi ajută; dar ei cum să-L ajute pe Dumnezeu? N-au cum! Cum să-ți arăți recunoștința? Dai un acatist, cumperi lumânări, dai de pomană, dar durerea asta a ta, frigul, foamea, de fapt fac parte din schimbul informal dintre tine și divinitate. Oamenii știu asta instinctiv, fără a fi citit cărți sau tratate de teo­logie. E o constantă a faptului religios din toate tim­pu­rile și cam la toate religiile monoteiste din lumea asta.

- Cum se explică fervoarea aceasta a pelerinajelor din România, care, după 1989, s-au amplificat, iar unele dintre ele s-au născut chiar acum, cum este cel de la Mânăstirea Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca?

- Un lucru de care sunt sigur este că pelerinajele merg mână-n mână cu modernitatea tehnologică. E mult mai ușor să călătorești în România anilor 2010-11-12-13, decât în 1973, când pentru transport existau doar "rata", cum i se spunea, și autobuzul întreprin­derii. Dacă 12 oameni vor astazi să meargă în pelerinaj din Constanța la Prislop (e o distanță mare), pot s-o facă închiriind un microbuz. Înainte nu puteau. Nu s-a luat suficient în calcul și e greu, iarăși, de cuantificat influența mediului virtual. Uitați-vă, suntem anunțați permanent de pelerinaje, prin sms, bloguri, site-uri de pe internet - și lucrul ăsta contează. De ce mai cresc pe­lerinajele? Pentru că populația acestei țări îmbă­trâ­nește. Pelerinii sunt la pensie, unii dintre ei au o situație materială destul de bună; se înțeleg bine, sunt prieteni, vecini, și merg în pelerinaje și pentru a-și colora puțin viața cotidiană, pentru a-și crește calitatea vieții. Nu­mai că aici intrăm iarăși într-un alt domeniu al studiului pelerinajelor: relația dintre pelerinaje și turism. E un mare semn de întrebare: câți sunt pele­rini și câți sunt doar turiști religioși, de fapt? Înclin să cred, dar nu am încă o opinie definitivă, că multe dintre aceste peleri­naje cu microbuzul reprezintă și dorința oamenilor de a fi împreună, de a se simți bine, pentru că dintot­dea­una, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii care pleacă în pelerinaj, în general, se simt bine între ei. E o sociabilitate pelerină care se for­mează, care îi ajută să reziste mai ușor în timpul voiajului și care unora le prilejuiește un contact social pe care acasă nu îl au.
Altă cauză, cauza primă i-aș spune, dar unde se oprește sociologia și ar trebui să vorbească teologia, iar eu nu sunt teolog, este această veșnică și continuă dorință a omului de absolut - absolutul religios! - de a avea contact cu sfințenia prin formele ei încarnate. Haideți să ne gândim la Sfânta Parascheva de la Iași, sau la Sfântul Dumitru, dar Sfânta Parascheva e exem­plul cel mai bun. Sfânta Parascheva e un corp, se vede că e un corp feminin, nu-i așa? Și este foarte important pentru un credincios să dea corp credinței sale. Este foarte important! Iar Sfânta Parascheva se pretează foar­te bine acestei dorințe de a da corp credinței.

- Dar de ce trebuie dat corp credinței?

- Pentru că e mult mai ușor să te închini unui corp, decât unui concept transcendent și greu de cuantificat mental. La urma urmei, "Doamne, Dumnezeule!" e mai abstract decât "Sfântă Paraschevă, ajută-ne!". Pe sfânta o și vezi! Cei care au atins-o știu, e corporalitate, te închini ei ca unei mame. Și mulți pelerini au și un limbaj matern față de ea, dacă ați observat. Sau când se duc la Prislop și vorbesc, mulți dintre ei, cu părintele Arsenie Boca, îi vorbesc direct, ca unui tată, ca unui duhovnic încă în viață. Asta este esența rugăciunii la pelerinaje.
Și un lucru care ar mai trebui precizat - să nu ne închipuim că pelerinajele din România pot merge doar pe o pantă ascendentă. Nu! Pelerinajele, de două mii de ani, de când le face omenirea, au avut, ca într-o fa­milie, momente mai bune și momente mai proaste, mo­mente de creștere, dar și de descreștere. Vă dau un exem­plu - într-o țară precum Statele Unite, în Florida, care nu are tradiție deloc în acest sens, s-a format re­cent un mare loc de pelerinaj. Pe 17 decembrie 1996, undeva, pe una dintre ferestrele dintr-un centru comer­cial, un mall cum îi spunem noi, a apărut, mare, ima­ginea Fecioarei Maria! Bineînțeles, explicația rațională a venit imediat după aceea: că e vorba de refracție în urma unei infiltrări de apă. Dar oamenii au reținut miracolul apariției Fecioarei pe acel geam, ceea ce face ca, până în acest moment, ăsta să fie unul din cele mai mari locuri de pelerinaj din Sta­tele Unite, unde vin un milion de persoane anual. Pelerini la mall! Mall-ul a rămas mall, dar și-a schimbat de­numirea, îi spune Mary Image Building. Eliade avea drep­tate: în moder­nitate exis­tă aceste trans­formări atât de subtile ale sa­cru­lui, care se mani­festă chiar și în­tr-un context pro­fan...

- Cum stăm noi față de alte țări, în ceea ce pri­vește peleri­najele?

- Cifrele spun că marile pele­rinaje din Europa cresc. Crește și Santiago de Compostela, în Spa­nia, crește și Lourdes, în Franța. Dar, atenție! Dacă vă duceți să vorbiți cu cei care fac pelerinajul de la Com­postela, veți avea sur­priza ca unii dintre ei să vă spună: "Noi suntem, de fapt, atei. Am ieșit la pensie, ne place peisajul, ne place ideea de a merge spre un loc nobil, un loc sacru". Asta este ceea ce se numește, în studiile de specialitate, turism spiritual. Nu știi unde să-l înca­drezi. Sunt pele­rini sau sunt turiști? E foarte greu. Deci, pelerinajele din Occident, din punctul ăsta de vedere, nu știu dacă sunt atât de semni­fi­cative pentru înțele­gerea a ceea ce se întâmplă în România. Dar, foarte important, ca un efect al migrației masive din ultimii ani în străinătate se petrec lucruri ex­trem de intere­sante: milioanele de români, bulgari, ucraineni, sârbi, muntenegreni, toate aceste po­poa­re de origine orto­doxă, mâna­te de sărăcie în Occident, au înce­put să dea naștere unor locuri de pelerinaj care nu existau înainte în Apus. De câțiva ani, s-a format un mare pelerinaj la Bari, în Italia, unde exis­tă moaș­tele Sfântului Nicolae, iar autoritățile ita­lie­ne și cato­lice nu știu prea bine cum să gireze acest fenomen, pentru că, pe 25 decembrie, se strâng acolo mase întregi de pelerini ortodocși, români și bulgari, care se duc în pelerinaj în stilul nostru - vor să stea la rând, vor să se în­chine în stil ortodox la aceste moaște, sărutându-le, și nu pot, pentru că acestea sunt expuse în sti­lul catolic și nu le poți atinge!

- Beneficiază, până la urmă, ortodoxia, Biserica Ortodoxă, de energia acestor oameni care vor nea­părat să îl "pipăie" pe Dumnezeu?

- Există două tipuri de religiozitate într-un peleri­naj: în primul rând e religiozitatea maselor, religiozi­tatea popu­lară, caldă, spontană, emoțio­nală, cu plân­sete, cu "Măicu­ța noastră!". Asta este religia populară, ea nu e canalizată de nimeni, e foarte liberă și este foar­te importantă pentru că e specifică ortodoxiei. Re­li­gia ortodoxă, așa după cum bine știm, de-a lungul istoriei și nu numai, a fost și este în continuare o religie extrem de liberă. Nu știu dacă noi ne dăm seama pe deplin de acest aspect. Este o religie foarte liberă, în care Biserica a cola­borat armonios cu anumite practici populare, unele chiar păgâne, încer­când - încer­când doar! - să dea tonul și di­recția justă, canonică. Dacă mă întrebați pe mine dacă Biserica ofi­cială folosește, cum spuneți dumnea­voastră, la maximum sem­nificația pe­lerinajelor, eu spun că nu. Biserica nu profită de enorma capacitate și recep­tivitate a oamenilor care stau în rând. N-o spun numai eu, o spun și alți oa­meni care au studiat oarecum pe­leri­najele. Bise­rica ar trebui să pro­fite mai mult de extra­or­dinara re­cep­tivitate a pelerinilor, care, în acele mo­mente, in­tră într-un alt fel de spa­țiu. Un pele­rinaj este un spațiu rupt de lumea din jur; oa­menii, timp de o oră, două, trei, douăzeci, atunci când sunt în rând, sunt mult mai deschiși, mult mai calzi, mult mai receptivi, mult mai emotivi, și nu sunt "folo­siți" de Biserică pentru a li se trans­mite învățăturile de cre­din­ță funda­mentale ale ortodo­xiei, și nu numai. Biserica ar tre­bui să facă mult mai multă cate­heză prin simpla pre­zență a preo­ților și călugărilor în rând. Acum doi ani de zile, am aplicat câte­va sute de chestionare în rând, la Iași, și principala cerere a oame­nilor era aceea de a fi mai mulți preoți și călu­gări în rând, pentru a-i îmbăr­băta. Din păcate, nu se întâmplă lu­crul ăsta. Asta este o mare pro­blemă a pelerinajului, în ziua de azi. Bise­rica este conștientă de ea. Cine va plăti prețul mai târziu vom vedea.

- De unde credeți că vine foamea asta după sfin­țenie în România? Sunt atâția "sfinți" necanonizați, care au ajuns să fie cinstiți de milioane de oameni...

- Intrați aici într-un alt aspect, poate cel mai delicat al sociologiei miracolului. Mie, personal, personalități de genul Arsenie Boca, Valeriu Gafencu sau Nicolae Steinhardt îmi ridică mari probleme. Nu știu cum să mă raportez la ele, din cauza complexității cazurilor pe care le reprezintă. Și aici, să revenim puțin la discu­ția pe care am avut-o înainte. Între religia populară - atenție, nu-i nimic peiorativ când spun "religia popu­lară", dar n-am alt termen mai bun - religia poporului, care-i nerăbdătoare, care împinge, care vrea miracol, canonizări, izbucniri de emoție, și biserica oficială, e un spațiu, pentru că cea din urmă, prin natura ei, e obligată să fie reticentă. Noi, ortodocșii, încă suntem foarte liberi la capitolul acesta. Dar haideți să ne gân­dim la Biserica Catolică. La Lourdes, celebrul Lourdes, sunt sute, poate mii de vindecări miraculoase, dar Biserica Catolică, oficial, nu a recunoscut decât 67. Atât, nimic mai mult! Bineînțeles, ele au fost recunos­cute de către o comisie medicală formată din medici, specialiști recunoscuți, unii dintre ei atei, și din teologi. Dar cele 67 sunt miracole cu adevărat zdrobitoare.
Miracole există și la pelerinajele de la noi, dar n-aș vrea să vorbesc prea mult despre ele, pentru că aș atin­ge straturile cele mai profunde ale experiențelor mele de pelerin, ca să nu spun că-mi dau de-a dreptul lacri­mile. Anul trecut, la Sfânta Parascheva, am întâlnit un om care avea o stranie lumină în ochi. Avea o căldură și o lumină extraordinare. Parcă nu era din lumea aceas­­ta. Și avea fața străbătută de o cicatrice îngro­zitoare. Și atunci când stai ore și ore în șir la rând, mai și vorbești. Și-l întreb: "Ce-ați pățit?". Bănuiam eu ceva. Și mi-a spus: "Dragul meu, eu nu am fost tot timpul credincios. Cu ani în urmă, lucram la Combi­natul de Utilaj Greu din Iași, prin anii '80, eram oțelar turnător. Și s-a rupt cablul la o oală de turnare. Cablul ăla a șfichiuit prin aer și mi-a tăiat craniul. Am fost în comă 12 zile. Și, la un moment dat, m-am trezit în afara corpului meu și am văzut două lumini diferite. Una era deasupra mea, frumoasă, albă, strălucitoare, iar cea de-a doua lumină era galben-neagră, mirosea urât, a pucioasă, și era la picioarele mele. Sufletul meu era ca un fulg de vată între cele două. Eram treaz. Și am început să mă îndrept, încet-încet, în jos, ca și cum m-ar fi luat un vânt. Mă duceam jos, spre pu­cioa­să. Deodată, apare o femeie îmbrăcată în alb, care era Sfânta Parascheva, și-mi spune: «Tu nu mergi azi aco­lo!». M-a luat de mână și atunci m-am trezit la viață. Și de atunci, în fiecare an, sunt la pelerinaj la Sfânta Parascheva".
Cum să explici tu, ca sociolog, lucrul ăsta? N-ai cum. Genul ăsta de experiențe ultime nu pot fi expli­cate rațional. Nu pot fi! Aici se blochează explicația științifică. Și cred că în fața lor ar trebui să tăcem cu discreție și respect.

Foto: Mirel Bănică