Inima satului
Într-un număr mai vechi al revistei, sub titlul "Cei pe lângă care trecem", era vorba de un soi anume de oameni, aflat pe cale de dispariţie: "ultimii mohicani" ai lumii satului vechi, tradiţional, intrat acum într-o civilizaţie "post-ţărănească", în care se destramă un mod de gândire - cultura populară, cu credinţele, datinile şi practicile ei. "Vasilca din Vlaşca, o bătrână de demult" deschidea un şir de portrete ale celor pe care te bucuri că i-ai cunoscut la vremea lor. Oare dacă am trece pe lângă ei, fără să ştim ce-am pierdut, ce-ar fi? Poate ne-am alege cu o uscăciune, viaţa ar fi mai stearpă, ne-ar scăpa ceva. Poate chiar sensul ei.
Pe nea Gheorghe, să vreau să-l uit şi nu s-ar putea. În niciun fel. Poate c-au fost oameni mai făloşi în sătucul acela de munte, în Piatra Craiului, dar el era, pur şi simplu, INIMA locului. Bătrâni destui s-au dus şi la mulţi m-am gândit cu părere de rău, dar când a venit vestea că a murit nea Gheorghe, în martie anul acesta, am simţit că nimic nu mai poate fi la fel, de acum înainte, acolo, în satul din munţi. Şi pe urmă am început să cotrobăi prin amintiri. Cum l-am întâlnit? Cum a fost prima oară când ne-a blagoslovit cu zeflemeaua lui? "Heaa". Inimitabil. "Heaaa". Pur şi simplu o concluzie. O îmbrăţişare a vieţii pe deasupra mai tuturor întâmplărilor. O părere a lui finală, fără explicaţii. Nu bătaie de joc sau luare-n râs sau neîncredere. "Heaaa". Mai curând înţelegere, cumva de sus, a nimicniciilor. Expresie a unui om care a trecut prin multe, a cunoscut mult, n-a stat niciodată cu mâna-n sân, dar niciodată, şi s-a izbit des, mai mereu, de ziduri. Nu s-a gândit să renunţe. Pe o parte făcea "heaa", pe alta punea umărul.
Degeaba caut imaginea primei vederi. Pur şi simplu, trebuie să fi răsărit în uşă, c-o bineţe şi o întrebare. Cine suntem? Am cumpărat noi căsuţa? Asta-i casa unde a jucat el întâia horă. Se juca aici până se fărâmau podelele. S-a podit din nou, de câteva ori. Ce bine că nu mai stă pustie. Apoi a intrat. Cred că neinvitat. Dar aşa făcea totdeauna. Avea aerul că e în control. Multora nu le plăcea asta. N-aveai ce să-i faci însă. Era LA EL oriunde. Omul căruia îi păsa de orice, care se simţea cumva responsabil. Nu-i era nimic indiferent. A cercetat şi a aflat două bârne coapte, putrede, la zidul unde cam stăteau mult timp netopiţi nămeţii de zăpadă. S-
Nici nu era aşa de bătrân, născut în '30. Fratele lui mai mare, Niţă a' lu' Vasile, trece şi acum, înalt, ţeapăn, uscat, încalecă peste garduri, trece oblu prin curtea ta, ţine drumul lui drept, să-şi adape calul priponit undeva, la o şură, departe de casă. Nea Gheorghe a' lu' Vasile s-a dus mai fuga. Poate fiindcă trăia mai intens. Şi îl interesa totul. Ograda lui, familia lui, malul unde-şi avea casa - "Şendroaia", satul, ţara, lumea întreagă. Zicea că-i e dragă casa, că e din bârne faine, de altădată, ce dacă are peste suta de ani, mai ţine tot pe atât, că-s lemne tăiate iarna, pe lună plină, când nu umblă seva în copaci. Purta mereu pălărie, uneori transpirată, jumulită, alteori faină ("cum e mândria", zicea), ultima era chiar făloasă. ("Vă place cum îl port pe tata?", întreba Liliana, fiica cea mică a lui Gheorghe. Stăteau împreună.) "Da' de botezu' la copac, ştii?", întreba mijindu-şi ochii. "Că muierea cu copil, dacă vede c-a intrat bolnăiala-n el şi nu-i botezat şi nici popa nu-i în sat, dă fuga la un fag bătrân, zice «Tatăl nostru», stropeşte pruncu' şi-i dă nume. P-ormă-l dă pă uşă altei femei, aia-l bagă în casă pă geam şi-i zice alt nume. Păcăleşte moartea. Că moartea târcoleşte, dă târcoale. Câteodată-i cu folos, alteori ba". Îşi mai face de lucru cu pălăria: "Da' ştii că ăi bătrâni se-nchinau când puneau mâna pe topor? Cereau voie la copac. Iertare, de. Că copacu' e ca ş-un frate, nu te-apuci să-l căsăpeşti cum îţi vine ţie bine. Numa' iarna, că nu simte, e amorţit, sângele lui e oprit. Azi... heaaa".
Mai venea Gheorghe noaptea, pe o cărare, pe firul văii. Trecea pe sub casă. Lucrase în satul vecin şi, la sfârşit, rupt de osteneală, cinstise ţuici, pesemne. Vorbea singur. Cu arţag. A doua, a treia zi, întreba cam într-o dungă. "M-ai auzit pe vale alaltăieri?". "Da". "Mă certam cu un prost. Unu' căpos rău. Zicea numa' nerozii. Nu puteam să-l las să aivă dreptate. Nu puteam. Aşa să ştii, măi, doamnă". Ştiam.
Cheagul şi brânza
Apoi a fost luat în armată. Avea 20 de ani. A stat 3 ani neştirbiţi, fără nicio învoire acasă, că era la grăniceri. La Vama Veche. Astfel am priceput de ce nu-şi dorea niciodată să meargă la mare cu ai săi, când se termina cositul şi se întindea peste sat o mare uşurare, o respiraţie largă şi adâncă. Se risipea tensiunea din vremea fânului, se destrăma pe creste, văi şi păduri. O lua vântul. Nu mai stăteau zi lumină cu ochii pe cer după norii cu burţile pline de ploaie. Ochii pe cer şi mâinile pe coase, greble şi furci, iute, iute. Trei ani de armată la mare, cu ierni aspre, altfel decât cele cu care era învăţat, cu barca răsturnându-se, de două ori, în valuri. Scăpat de la înec de camarazi. Unde era să fi învăţat să înoate în Piatra Craiului? Nu, la mare nu mai vrea. Şi totuşi, la 20 de ani, a scris cu creionul chimic pe eterna poză de militar, facută la Mangalia: "Aşa cum luna şi soarele patrulează ceru'/ Aşa patrulează pământu' şi grăniceru'!". De atunci se poate să i se fi tras şi porecla "Rusu". Avea el ochi albaştri şi păr ars de soare, mai bălan, dar a contat că în armată a fost alături de ruşi. La Vamă era ditamai batalionul prin anii '50. Dacă voiai să mergi la plajă acolo, îţi trebuia autorizaţie, aprobări speciale.
De însurat s-a însurat cu o femeiuţă mititică, iute foc (se putea altfel?!), frumoasă şi fără stare locului. Lucica Mitiriţă. Au muncit cot la cot, fără preget, 52 de ani. Ea: "Ştii cum îmi zice mie? Vulpea. Da' lu' vecina mea, care are năduf pă mine? Curca. Ei, care-i mai tare?". Zice şi Lili, fiica lui cea mică, "Tata, când pleca la pădure, avea 5 lei în buzunar şi când se întorcea, tot 5 lei". Ce trebuie să înţeleg din asta? Că nu primea ciubuc, că nu-l ungea nimeni să taie ce nu era permis? "Da, asta. Şi când era benziner, c-a făcut naveta 20 de ani în Bartolomeu, la Braşov, la o staţie Peco, eu rămâneam cu mama sub plapomă şi el pleca la două noaptea, că era zăpada până la piept, şi tocmai la Moeciu mergea pe jos, nu venea nimic pe şosea...".
Viaţa a trecut prin mâinile lui. Nimic nu i-a căzut pleaşcă, de-a gata, vreo moştenire. N-a trebuit să sporească ceva, ci să pornească. Aici e ţara brânzei. Şi la brânză, când o faci, pui cheag. Îl ai pregătit. El a făcut şi cheagul, şi brânza. Cu mâinile lui şi cu mintea. Minte aprigă, dreaptă, de om justiţiar. "Heaaa".
Stau pe băncuţa făcută de nea Gheorghe, cu vreo douăzeci şi mai bine de ani în urmă. E scâlciată, cenuşie, se mişcă uşor. Masa am dărâmat-o astă toamnă. Acum, că s-a dus nea Gheorghe şi nici masă nu mai e, ci doar băncuţa, mă îndeamnă şi nepotul meu să-i fac vânt. Dar Doamne, ce neputincioasă mai sunt! Încă nu pot s-o smulg de acolo şi s-o pun pe foc. Nu pot încă. Uite, şi vremea s-a stricat. S-a lăsat pâcla şi vin fetele ceţii. Nişte fuioare fumurii. Se preling, se răsucesc, alunecă şerpeşte pe firul văii. Le simţi foşnind. Reci şi umede. Sau or fi ielele, nea Gheorghe ?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
