Inima satului
Într-un număr mai vechi al revistei, sub titlul "Cei pe lângă care trecem", era vorba de un soi anume de oameni, aflat pe cale de dispariție: "ultimii mohicani" ai lumii satului vechi, tradițional, intrat acum într-o civilizație "post-țărănească", în care se destramă un mod de gândire - cultura populară, cu credințele, datinile și practicile ei. "Vasilca din Vlașca, o bătrână de demult" deschidea un șir de portrete ale celor pe care te bucuri că i-ai cunoscut la vremea lor. Oare dacă am trece pe lângă ei, fără să știm ce-am pierdut, ce-ar fi? Poate ne-am alege cu o uscăciune, viața ar fi mai stearpă, ne-ar scăpa ceva. Poate chiar sensul ei.
Pe nea Gheorghe, să vreau să-l uit și nu s-ar putea. În niciun fel. Poate c-au fost oameni mai făloși în sătucul acela de munte, în Piatra Craiului, dar el era, pur și simplu, INIMA locului. Bătrâni destui s-au dus și la mulți m-am gândit cu părere de rău, dar când a venit vestea că a murit nea Gheorghe, în martie anul acesta, am simțit că nimic nu mai poate fi la fel, de acum înainte, acolo, în satul din munți. Și pe urmă am început să cotrobăi prin amintiri. Cum l-am întâlnit? Cum a fost prima oară când ne-a blagoslovit cu zeflemeaua lui? "Heaa". Inimitabil. "Heaaa". Pur și simplu o concluzie. O îmbrățișare a vieții pe deasupra mai tuturor întâmplărilor. O părere a lui finală, fără explicații. Nu bătaie de joc sau luare-n râs sau neîncredere. "Heaaa". Mai curând înțelegere, cumva de sus, a nimicniciilor. Expresie a unui om care a trecut prin multe, a cunoscut mult, n-a stat niciodată cu mâna-n sân, dar niciodată, și s-a izbit des, mai mereu, de ziduri. Nu s-a gândit să renunțe. Pe o parte făcea "heaa", pe alta punea umărul.
Degeaba caut imaginea primei vederi. Pur și simplu, trebuie să fi răsărit în ușă, c-o binețe și o întrebare. Cine suntem? Am cumpărat noi căsuța? Asta-i casa unde a jucat el întâia horă. Se juca aici până se fărâmau podelele. S-a podit din nou, de câteva ori. Ce bine că nu mai stă pustie. Apoi a intrat. Cred că neinvitat. Dar așa făcea totdeauna. Avea aerul că e în control. Multora nu le plăcea asta. N-aveai ce să-i faci însă. Era LA EL oriunde. Omul căruia îi păsa de orice, care se simțea cumva responsabil. Nu-i era nimic indiferent. A cercetat și a aflat două bârne coapte, putrede, la zidul unde cam stăteau mult timp netopiți nămeții de zăpadă. S-a oferit să le schimbe, să le scoată din perete trăgându-le cu țapina. A fost cumplit de greu, erau înțepenite cu scoabe. Mai târziu, peste ani, a înlocuit șița, a pus podea pe o sală, lambriuri pe un perete, a dres hornul. Dar la început de tot, cred că a făcut o masă și o băncuță sub frasini. În sat, pe mai toate casele bătrânești, el a bătut dranița și a pus șindrila. Ăsta era nea Gheorghe. Venea pe schiuri din Valea Rea, tot într-un vâjâit, că loc de slalom ioc, și panta - mamă, mamă. E genul ăla de teren unde oamenii cosesc dar nu pot coborî fânul decât iarna, pe sanie, căruța cu cal nu biruie coasta nicicum.
Nici nu era așa de bătrân, născut în '30. Fratele lui mai mare, Niță a' lu' Vasile, trece și acum, înalt, țeapăn, uscat, încalecă peste garduri, trece oblu prin curtea ta, ține drumul lui drept, să-și adape calul priponit undeva, la o șură, departe de casă. Nea Gheorghe a' lu' Vasile s-a dus mai fuga. Poate fiindcă trăia mai intens. Și îl interesa totul. Ograda lui, familia lui, malul unde-și avea casa - "Șendroaia", satul, țara, lumea întreagă. Zicea că-i e dragă casa, că e din bârne faine, de altădată, ce dacă are peste suta de ani, mai ține tot pe atât, că-s lemne tăiate iarna, pe lună plină, când nu umblă seva în copaci. Purta mereu pălărie, uneori transpirată, jumulită, alteori faină ("cum e mândria", zicea), ultima era chiar făloasă. ("Vă place cum îl port pe tata?", întreba Liliana, fiica cea mică a lui Gheorghe. Stăteau împreună.) "Da' de botezu' la copac, știi?", întreba mijindu-și ochii. "Că muierea cu copil, dacă vede c-a intrat bolnăiala-n el și nu-i botezat și nici popa nu-i în sat, dă fuga la un fag bătrân, zice «Tatăl nostru», stropește pruncu' și-i dă nume. P-ormă-l dă pă ușă altei femei, aia-l bagă în casă pă geam și-i zice alt nume. Păcălește moartea. Că moartea târcolește, dă târcoale. Câteodată-i cu folos, alteori ba". Își mai face de lucru cu pălăria: "Da' știi că ăi bătrâni se-nchinau când puneau mâna pe topor? Cereau voie la copac. Iertare, de. Că copacu' e ca ș-un frate, nu te-apuci să-l căsăpești cum îți vine ție bine. Numa' iarna, că nu simte, e amorțit, sângele lui e oprit. Azi... heaaa".
Mai venea Gheorghe noaptea, pe o cărare, pe firul văii. Trecea pe sub casă. Lucrase în satul vecin și, la sfârșit, rupt de osteneală, cinstise țuici, pesemne. Vorbea singur. Cu arțag. A doua, a treia zi, întreba cam într-o dungă. "M-ai auzit pe vale alaltăieri?". "Da". "Mă certam cu un prost. Unu' căpos rău. Zicea numa' nerozii. Nu puteam să-l las să aivă dreptate. Nu puteam. Așa să știi, măi, doamnă". Știam.
Cheagul și brânza
Nea Gheorghe s-a născut într-o casă sus, sus, ghemuită sub Piatra Galbenă. I-a murit mama când avea trei ani și l-a crescut "mama de-a doua', așa-i zicea, care i-a mai dat doi frați, pe lângă Niță, cel cu calul. De dus, a dus-o greu. Iarna, frații se lipeau de horn pentru un pic de căldură. A făcut 7 clase în 7 ierni. Primăverile și toamnele nu se pun. E de muncă. Apoi, la 14 ani, "tata m-o robit la popa Pizu, oier". Oful trezitului la crăpat de ziuă, de atunci i-a rămas. Încă crud, ar mai fi ciupit un pic de somn. Era obiceiul, la stâne, să te strădui să vezi răsăritul Găinușei, înaintea oilor. Așa se chema constelația Pleiadele - Găinușa sau Pânda Găinușei. Dacă n-o vedeau la timp ciobanii, ci lighioanele, scădea mana laptelui, fertilitatea vitelor. Credințe duse astăzi.
Apoi a fost luat în armată. Avea 20 de ani. A stat 3 ani neștirbiți, fără nicio învoire acasă, că era la grăniceri. La Vama Veche. Astfel am priceput de ce nu-și dorea niciodată să meargă la mare cu ai săi, când se termina cositul și se întindea peste sat o mare ușurare, o respirație largă și adâncă. Se risipea tensiunea din vremea fânului, se destrăma pe creste, văi și păduri. O lua vântul. Nu mai stăteau zi lumină cu ochii pe cer după norii cu burțile pline de ploaie. Ochii pe cer și mâinile pe coase, greble și furci, iute, iute. Trei ani de armată la mare, cu ierni aspre, altfel decât cele cu care era învățat, cu barca răsturnându-se, de două ori, în valuri. Scăpat de la înec de camarazi. Unde era să fi învățat să înoate în Piatra Craiului? Nu, la mare nu mai vrea. Și totuși, la 20 de ani, a scris cu creionul chimic pe eterna poză de militar, facută la Mangalia: "Așa cum luna și soarele patrulează ceru'/ Așa patrulează pământu' și grăniceru'!". De atunci se poate să i se fi tras și porecla "Rusu". Avea el ochi albaștri și păr ars de soare, mai bălan, dar a contat că în armată a fost alături de ruși. La Vamă era ditamai batalionul prin anii '50. Dacă voiai să mergi la plajă acolo, îți trebuia autorizație, aprobări speciale.
De însurat s-a însurat cu o femeiuță mititică, iute foc (se putea altfel?!), frumoasă și fără stare locului. Lucica Mitiriță. Au muncit cot la cot, fără preget, 52 de ani. Ea: "Știi cum îmi zice mie? Vulpea. Da' lu' vecina mea, care are năduf pă mine? Curca. Ei, care-i mai tare?". Zice și Lili, fiica lui cea mică, "Tata, când pleca la pădure, avea 5 lei în buzunar și când se întorcea, tot 5 lei". Ce trebuie să înțeleg din asta? Că nu primea ciubuc, că nu-l ungea nimeni să taie ce nu era permis? "Da, asta. Și când era benziner, c-a făcut naveta 20 de ani în Bartolomeu, la Brașov, la o stație Peco, eu rămâneam cu mama sub plapomă și el pleca la două noaptea, că era zăpada până la piept, și tocmai la Moeciu mergea pe jos, nu venea nimic pe șosea...".
Viața a trecut prin mâinile lui. Nimic nu i-a căzut pleașcă, de-a gata, vreo moștenire. N-a trebuit să sporească ceva, ci să pornească. Aici e țara brânzei. Și la brânză, când o faci, pui cheag. Îl ai pregătit. El a făcut și cheagul, și brânza. Cu mâinile lui și cu mintea. Minte aprigă, dreaptă, de om justițiar. "Heaaa".
Darea de seamă
Într-un caiet al nepoatei, mare, roz, cu desene vesele, bunicul, Gheorghe V. Florescu din Ciocanu, Șendroaia, comuna Dâmbovicioara, a scris o dare de seamă a vieții. O pagină doar. Cu puțin timp înainte să moară. Știa. Simțea. Nu era trist, nici morocănos, nici resemnat, doar ușor-ușor iritat. Și-n același timp, foarte calm. "Ce te supără, nea Gheorghe?". "Nimic. Doar când văz câtă treabă e în jur, cât e de lucru, și mie mi s-au dus puterile... Heaaa. Se duc zi pe zi, le simt cum se scurg. O fi ostenit și inima asta. Las' că pe lumea ailaltă n-o trebui să muncești atât. Nu se poa' să fie la fel. Ai?!". Scrie în caiet: "Am făcut gardu' la Biserică și bordure, roata Bisericii, am fost la apă și am făcut roate la toate fântânile"... Pe urmă scrie: "Am făcut" și taie, reia "am avut 3 copii...". Copiii, simte el, nu se fac, îi ai, că sunt dar de Sus. "Am avut 3 copii fete. În anu' 2006 au murit Lucica, soție a mea, care am trăit cu ea 50 de ani, am făcut gospodărie, casă și șură și am cumpărat pământ și am măritat fetele, le-am făcut case și le-am cumpărat pământ". Când scrie sec "am fost la apă", înseamnă ditamai tărășenia, tragerea apei în sat. Nea Gheorghe a fost prezent, probabil cel mai prezent, după cum îi era firea. Aflu c-a fost casierul satului, strângea banii de la oameni și-i depunea la bancă, în Câmpulung. "Până ce mama nu l-a mai lăsat", spune Lili. Că oamenii strigau după el că nu-i gata lucrarea, de ce, de ce le-a luat banii degeaba... Lucrurile s-au împotmolit, s-a tot resăpat, pompele au tot trebuit reparate, conducte schimbate...
Stau pe băncuța făcută de nea Gheorghe, cu vreo douăzeci și mai bine de ani în urmă. E scâlciată, cenușie, se mișcă ușor. Masa am dărâmat-o astă toamnă. Acum, că s-a dus nea Gheorghe și nici masă nu mai e, ci doar băncuța, mă îndeamnă și nepotul meu să-i fac vânt. Dar Doamne, ce neputincioasă mai sunt! Încă nu pot s-o smulg de acolo și s-o pun pe foc. Nu pot încă. Uite, și vremea s-a stricat. S-a lăsat pâcla și vin fetele ceții. Niște fuioare fumurii. Se preling, se răsucesc, alunecă șerpește pe firul văii. Le simți foșnind. Reci și umede. Sau or fi ielele, nea Gheorghe ?