Se tot reproșează prozatorilor noștri că după 1989 nimeni nu s-a încumetat să scrie un roman cuprinzător al comunismului românesc. Iată, un neamț din fosta RDG a dat în 2011 o carte exemplară de acest gen, o ficțiune amplă nu doar veridică, ci și bine construită și scrisă. Matematician de formație, dramaturg și scenarist, Eugen Ruge s-a inspirat din istoria familiei sale și din ceea ce a trăit el însuși (e născut în 1954 în URSS, fiu al unui prizonier german și al unei rusoaice, reveniți în 1956 în Berlinul de Est) pentru acest roman complex al real-comunismului văzut prin prisma nomenclaturii roșii. O categorie de oameni pe care sistemul, după distrugerea vechilor elite, a ridicat-o la putere în numele utopiei lui generatoare este pentru romancier o oglindă a transformărilor sociale, ideologice și psihologice din RDG (dar și din celelalte țări ale lagărului sovietic). Povestea familiei Umnitzer de-a lungul a patru generații nu e lineară, ci se alcătuiește din întrețeserea de voci personalizate, cu reveniri și salturi în timp și spațiu, de la "ilegaliștii" din Germania nazistă la strănepotul de după prăbușirea Zidului. Personajele tipice pentru lumea activiștilor de partid ne sunt familiare celor mai în vârstă dintre noi, căci aceleași condiții nasc biografii și psihologii asemănătoare. Wilhelm, implicat în acțiunile serviciilor secrete sovietice în Germania nazistă, și Charlotte, tovarășa lui de viață (ai cărei fii, plasați în URSS, trăiesc pe propria piele arbitrariul stalinist) se întorc după război din exilul mexican în Estul sub ocupație sovietică al țării lor. Ei beneficiază, ca toți ilegaliștii, de funcții înalte, de locuințe bune în case naționalizate, de surse de aprovizionare cu circuit închis și servicii medicale speciale. Trăiesc infinit mai bine decât "poporul" în numele căruia au luptat pentru dreptate, dar cred că li se cuvine. Unul din fiii Charlottei, Kurt Umnitzer (fratele lui a dispărut în Gulag), se întoarce din URSS cu o nevastă rusoaică, Irina, și devine istoric pe linie al regimului (dublat schizofrenic de un critic mut al acestuia). El sfârșește, bolnav de Alzheimer, într-un imperiu al uitării, după ce scrisese și rescrisese, conform indicațiilor variabile "de sus", trecutul. Irina, redusă la rolul de gospodină cu nostalgia Rusiei natale, își idolatrizează fiul, pe Alexander-Sașa, om de teatru, intelectual lucid. Într-un fel, el e punctul nodal al romanului de familie, căci face legătura între întemeietorii ei comuniști convinși, bunicii Wilhelm și Charlotte, și fiul lui adolescent, Markus, pentru care ideologia marxist-leninistă nici nu mai există ca opțiune. Alexander înțelege eșecul în toate planurile al proiectului redegist și fuge în RFG, dar nici acolo nu se acomodează. Bolnav de cancer, dezgustat de experiența comunistă dar și de societatea capitalistă cu durele ei legi concurențiale, el se hotărăște să plece în Mexic, spațiu idealizat de bunici ca un paradis terestru, departe de constrângerile europene. Dar și acolo e jefuit și înșelat. Eugen Ruge vorbește prin fiecare personaj care-și expune percepția lui asupra faptelor (uneori aceleași), alcătuind astfel o radiografie caleidoscopică a societății. În primul rând a societății comuniste, în care sub egalitatea de fațadă proclamată de Partidul unic, fermentează mari nedreptăți, frustrări, suferințe, tensiuni și mai ales conștiința lipsei de libertate. Dar nu e vorba doar despre comunism. În viziunea romancierului, "sistemele sociale", impuse sau democratic acceptate, duc mai devreme sau mai târziu la un eșec colectiv usturător, singura salvare la nivel individual fiind să te bucuri de plăcerile mărunte ale fiecărei zile, de binele pe care îl poți face semenului, de compania lui. Deși în principal istoria prăbușirii unui proiect utopic imposibil de pus în practică, Vremea luminii care pălește își extinde tema spre capacitatea de adaptare a individului, la forța lui de a-și depăși (sau nu) speranțele năruite. Citind romanul, veți recunoaște și multe clișee ale epocii noastre "de aur", situații specifice acesteia, dar și similitudini ale "tranziției" de după 1989, povestite într-un stil accesibil, cu nuanțe de umor negru și o acuitate a observației că te țin în priză de la prima la ultima pagină.
Mircea Pora, "Franța mea - proză", Editura Paralela 45 (tel. 0721/24.79.18), 136 p.
Nu cred că mai e semnificativ criteriul regional al încadrării scriitorilor români (la care recurgea și G. Călinescu în "Istoria" lui), fiindcă atunci când e vorba de individualități creatoare din anii noștri deosebirile sunt mai importante decât asemănările date de determinisme locale. Și totuși nu pot să nu observ că anumiți prozatori contemporani din Banat - Livius Ciocârlie, Daniel Vighi, Viorel Marineasa - au experimentat și au făcut școală cu un gen hibrid, confesiune-evocare-reportaj, în care teme grave sunt relativizate cu umor subtil și autoironie. Naratorul la persoana I devine astfel personaj irezistibil, discursul relevându-i prin cumulare de observații fragmentare originalitatea constitutivă, calitatea intelectuală și umană. Prozatorul timișorean Mircea Pora practică și el genul, cu mai puțină hărnicie însă. Cel mai nou volum al lui a pus, sub eticheta încăpătoare proză, pe lângă texte consistente, și fărâmituri, scurte însemnări ce țin mai degrabă de atelier, de exercițiu. Ba chiar pasaje întregi se repetă identic în "proze" diferite, ceea ce, dacă volumul ar fi avut un redactor, n-ar fi trebuit să se întâmple. Oricum, cartea merită citită mai ales pentru prima ei jumătate, care-i dă și titlul, "Franța mea". Mircea Pora a ales artificiul clasic al scrisorilor, pentru avantajul adresării directe unui interlocutor cu care cititorul se identifică, primind confesiunile firesc și fără pretenția unei strategii epice. Firul poveștii reale se leagă doar prin adiționarea de fragmente autobiografice, căci prozatorul scrie despre ceea ce știe mai bine, despre sine însuși și experiențele trăite de el înainte și după 1989. Vorbește în nume propriu, dar epistolarul conservă, cum numai talentul literar o poate face, imaginea concretă de ansamblu a vieții din România ceaușismului târziu, dorința de evadare cu orice preț din mizeria materială și morală sufocante. Și, ca revers, gustul amar al intelectualului fără nicio calificare practică, ajuns în mult râvnitul Occident. Pe scurt, autorul, profesor cuadragenar de istorie în Timișoara și scriitor, căsătorit cu farmacista Monica și tatăl unui băiat, e din ce în ce mai exasperat de frig, cozi, suspiciuni și cultul familiei Ceaușescu ajuns la cote grotești.
Monica obține cu "intervenții" pașaportul pentru o excursie la Paris și rămâne acolo, sperând ca soțul, fiul și mama ei să o urmeze pentru "reîntregirea familiei". Anii 1986-1989 stau sub tensiunea demersurilor fără rezultat, a așteptării și speranței de smulgere din cenușiul cronic ceaușist devenit insuportabil. Dorința de alt orizont e mai puternică decât sfâșierea despărțirii de părinți și prieteni, decât neliniștea azvârlirii orbești în necunoscut. Abia după Revoluție, în 1990, scriitorul, împreună cu soacra și fiul, reușesc să ajungă la Paris, unde Monica își făcuse deja un rost modest. Excepționale sunt paginile despre primul contact cu lumea occidentală, impresiile de o acuitate halucinantă, atmosfera care-l respinge ca pe un corp străin într-un organism ce nu admite grefe și care se lasă doar admirat din afară. Intelectualul rafinat dar fără abilități practice e nevoit să contribuie la întreținerea familiei prin tot soiul de munci necalificate și temporare - de la cărăuș cu cârca la paznic în parcări și de la antrenor de baschet în suburbii la om de serviciu în imobilul unde locuiește. Parisul ostil și arogant, cu frumusețile și atracțiile lui celebre, cu francezii care-l disprețuiesc fățiș sau îl tratează cu condescendență, îi dă depeizatului măsura eșecului pe toate planurile - o depresie din care doar scrisul îl poate salva. Și nu orice fel de scris: "Pentru a fi ținut încă în viață, pe lângă ritm, intră în judecăți și calitatea redactării. Așa cred, așa simt eu. Sub o anume tensiune va trebui, deci, să lucrez". Căci adevărata identitate a hamalului - paznicului - portarului e aceea de scriitor român. Drept care se întoarce acasă, la Timișoara, în 1994: "Treptat familia mi s-a destrămat, am pierdut multe lucruri, nefiind cineva de vină pentru asta. Într-o țară mare, frumoasă, față de mine însumi în primul rând mă dovedisem a fi fost un fleac. Uneori mă gândesc că poate nici n-am fost acolo... Acum sunt un pensionar modest în România". Spovedania din "Franța mea" nu este însă a unui învins, fiindcă admirabila finețe a stilului păstrează în pagini o epocă, așa cum a fost ea percepută de un contemporan cu har.
Slavomir Rawicz, "Întoarcerea acasă. Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate", traducere de Veronica Halinschi și Lia Decei, prefață de Stejărel Olaru, Editura Corint (tel. 021/319.88.22), 288 p.
Mulți cititori preferă literaturii de ficțiune cărțile cu istorii reale ale unor oameni exemplari, care nu se supun resemnați împrejurărilor și nu-și acceptă destinul impus. Este și cazul lui Slavomir Rawicz (1915-2004), ofițer polonez de cavalerie în preajma celui de al Doilea Război Mondial. După cum se știe, conflagrația a avut ca detonator pactul Stalin-Hitler, care prevedea sferele de influență ale celor două puteri totalitare, principala miză, pe lângă țările balcanice și Basarabia, fiind Polonia. Statul polonez, pentru care Anglia și Franța declanșează războiul, este împărțit și dispare, fiecare tiran înhățându-și halca lui. Tânărul Rawicz, aflat în zona ce revenise URSS-ului, e arestat de poliția secretă sovietică, acuzat de spionaj într-un proces înscenat, condamnat la 25 de ani de muncă silnică și, împreună cu alte câteva mii de ofițeri și intelectuali polonezi, trimis în Siberia. Primul lui "noroc", dacă se poate numi așa, e acela de a fi scăpat de soarta celor 22.000 de militari polonezi uciși de NKVD, din ordinul lui Stalin, în pădurile de la Katyn. (Hitler și Stalin aveau aceeași strategie de eliminare a polonezilor, începând cu intelectualitatea țării ocupate, singura capabilă să-i păstreze identitatea.) Marșul spre Lagărul 303, una din "insulele" Arhipelagului Gulag, îl duce în apropierea orașului Jakutsk de lângă Cercul Polar Arctic. Aceste marșuri ale morții în care erau mânați cei condamnați de regimul stalinist au fost descrise în multe cărți de memorii și romane, toate demonstrând că în totalitarism viața unui om e o simplă cifră contabilă. Tânărul bărbat nu poate accepta moartea lentă prin munca exterminantă din lagărul polar. Sfidând monstruosul mecanism de detenție, împreună cu alți câțiva conaționali și prizonieri baltici pun la cale un plan nebunesc de evadare. O aventură cu final imprevizibil, fiindcă dincolo de paza Gulagului se află imensitatea Siberiei, filtrele poliției sovietice neîndurătoare cu evadații, granițele unor state pe moment necunoscute. După o minuțioasă pregătire, cei opt fugari se angajează pe un traseu ce-i va duce, după traversarea tundrei înghețate din Siberia, în deșertul Gobi din Mongolia, spre munții Himalaya, pentru a ajunge în India, la acea vreme, britanică. Călătoria plină de primejdii, în cele mai cumplite condiții, reduce la minim contactele cu locuitorii ținuturilor traversate, căci oricare dintre ei e un posibil denunțător al proscrișilor. Trei dintre ei își pierd viața pe parcursul celor 6500 de km de frig cumplit și căldură toridă, fără hrană și adesea fără apă, la mila împrejurărilor și a unor localnici, ei înșiși foarte săraci. Paradoxul istoric este că, atunci când "frații tirani" devin inamici și Germania nazistă atacă URSS-ul, supraviețuitorii polonezi din Gulag sunt înrolați în armata reconstituită a țării lor și trimiși - ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat - pe front. Evadații, care n-aveau cum să știe asta, își continuă cu tenacitate supraomenească drumul spre casă. Spațiile geografice parcurse, unele de o frumusețe sălbatică, sunt văzute mai ales din perspectiva obstacolelor și primejdiilor. Într-o luptă pe viață și pe moarte cu destinul, pentru ei contează în primul rând solidaritatea umană și convingerea nestrămutată că, până la urmă, țelul va fi atins. Iar acest țel, menționat în subtitlu, e libertatea. Slavomir Rawicz povestește simplu și emoționant odiseea acestor oameni, ce nu mai au alt bun decât propria viață, pe care nu ezită să o pună la bătaie pentru a-și regăsi libertatea. Zguduitoarea lor poveste a fost publicată în 1956 și a devenit bestseller mondial (în 2010, Peter Weir a ecranizat-o în filmul de succes "The Way Back", care a rulat și la noi). Există însă și unii istorici care pun la îndoială veridicitatea ei și chiar identitatea eroului-narator. Dar arestarea în Polonia, condamnarea și deportarea tânărului ofițer de cavalerie sunt fapte documentate, verificabile în arhive, tot așa cum momentul sosirii fugarilor supraviețuitori în India este consemnat, inclusiv în presa locală a vremii. Contestarea, interesată sau ba, a extraordinarului periplu plin de primejdii mortale nu poate alunga însă admirația pentru curajul și tenacitatea ființei umane în situații extreme, când forțează imposibilul.