Olandezul zburător
Anul 1641. Granița dintre Oceanul Indian și Oceanul Atlantic. Capul Bunei Speranțe.
Valuri uriașe loveau cu furie spumegândă corabia. Lemnul de stejar scrâșnea într-un vuiet dureros, vela s-a smuls, iar catargul stătea gata să se prăbușească. Pe punte, la proră, în bătaia vântului năprasnic, cu mâinile încleștate pe timonă, vajnicul căpitan de cursă lungă încerca în zadar să pătrundă cu privirea dincolo de furtuna ce se dezlănțuise nemilos. Stropii de apă grei și reci ca gheața îi biciuiau chipul aspru, ars de soare. Bătrânul "lup de mare" și-a înălțat capul către cerul plumburiu și a urlat în noapte, invocând Diavolul care îl ajutase până atunci în nenumărate rânduri. Corabia sa fusese deja condamnată de furtună, dar căpitanul, încrâncenat, înfrunta val după val, într-o luptă pe viață și pe moarte. "Chiar de ar fi să colind mările pe vecie, tot voi ajunge în port! Nicio urgie nu mă va putea opri", striga. Secundul vasului, ce supraveghea pupa, izbucni: "Ești nebun, ne vei ucide pe toți! Te avertizez, întoarce acum sau vei muri!". "Revoltă? Pe nava mea?", tună căpitanul și, scoțând pistolul de la centură, fără a clipi, îl împușcă pe secund direct în piept. Marinarii încremeniră. Deodată, un fascicul de lumină tăie bezna, luminând puntea. Lângă căpitan apăru, de nicăieri, o siluetă stranie. "De acum, doar fierea amară îți va sta pe masă în loc de vin și fierul încins îți va fi hrana!", rosti silențios apariția. "Nava ta va rătăci pe veci, blestemat să fii, căpitane Van der Decken! Urgisit să fii pentru totdeauna, să colinzi cele mai învolburate ape, fără putința de a te odihni vreodată!". Și de atunci, "Olandezul zburător" străbate mările, intrând dintr-o furtună în alta, fără a putea acosta în vreun port. Marinarii, ca într-un joc frenetic, ridică și coboară velele, pregătindu-se iar și iar de dezlănțuirea stihiilor.
Aceasta este legenda vasului "Olandezul zburător", corabia ce cutreieră mările și oceanele, semănând groază prin apariția ei fantomatică. Există zeci de mărturii care atestă că vasul apare și dispare din furtuni, aducând celor pe care îi întâlnește nenorociri sau chiar moarte. Marinarii, oameni foarte superstițioși, susțin că povestea "Olandezului zburător" nu este deloc o legendă și că vasul olandez și căpitanul său au fost blestemați pentru eternitate, pentru îndrăzneala de a se juca cu destinul și de a sfida forțe nebănuite.
Poate că totul ar fi rămas o simplă poveste marinărească, dacă periodic, o corabie mâncată de vreme, cu velele putrezite, cu un echipaj fantomatic la bord, nu ar fi fost zărită, în nenumărate rânduri, timp de secole, în colțuri diferite ale lumii. În timpul celui de-al doilea război mondial, au fost înregistrate zeci de rapoarte ale ofițerilor atât din cadrul forțelor navale aliate, cât și din rândul celor germane, în care se făcea referire la o interceptare stranie: un vas abandonat, o corabie ce categoric aparținea unor vremuri demult apuse. Nu puțini ofițeri se hazardaseră chiar să susțină că înfricoșătoarea apariție nu era nimic altceva decât un vas fantomă. Se relata că, de îndată ce corabia apărea în raza vizuală, un sentiment de panică necontrolată punea stăpânire pe întregul echipaj. Toate aceste rapoarte detaliate au stârnit interesul și celor mai sceptici oameni de știință. "Așa-zisele mărturii pot fi puse pe seama halucinațiilor cauzate de epuizare fizică și nervoasă la care ajungeau de foarte multe ori ofițerii de marină militară", susțin experții. Explicațiile lor, însă, rămân departe de a clarifica misterioasele apariții maritime ce continuă să se arate și în zilele noastre.
Corabia morții
Iunie, 1947. Strâmtoarea Malacca.
Era o zi toridă de vară, de o acalmie ciudată, ce parcă prevestea o avalanșă de evenimente tulburătoare. Navele americane SS City of Baltimore și SS Silver Star navigau tăcut prin strâmtoarea Malacca, cea care face legătura între Oceanul Indian și cel Pacific. Deodată, la bordul ambelor ambarcațiuni, s-a recepționat un semnal S.O.S.: "Toți ofițerii, inclusiv căpitanul sunt morți, trupurile lor zac atât pe punte, cât și în cabina de comandă. Este posibil ca întregul echipaj să fie decedat... Mă sfârșesc și eu." Transmiterea s-a încheiat brusc, și-apoi s-a instalat o tăcere de mormânt. Apelul S.O.S. a fost preluat atât de către căpitanii celor două vase americane, cât și de posturile de ascultare britanice și olandeze, care au dedus că mesajul a fost, cel mai probabil, transmis de cargoul olandez Ourang Medan, care apărea pe radare, navigând prin aceeași strâmtoare, pe ruta către Singapore. Comandantul navei Silver Star care, se pare, era cel mai aproape de vasul aflat în primejdie, a dat de urgență comanda de schimbare a rutei și de pornire cu toate motoarele către nava olandeză. În scurt timp, Ourang Medan a fost depistată. Americanii au încercat să transmită olandezilor semnale Morse de întâmpinare. Niciun rezultat. Totul la bord era amuțit. Pe punte, niciun semn de viață. Neavând de ales, căpitanul american a trimis câțiva marinari în recunoaștere. De îndată ce au urcat la bordul navei Ourang Medan, echipa de salvare a constatat că apelurile de urgență nu fuseseră deloc exagerate. Priveliștea era înfiorătoare: întreaga punte era plină de cadavre. Corpurile zăceau contorsionate, cu mâinile parcă implorând ajutorul. Chipurile lor înghețaseră într-o grimasă de groază și agonie. În aceeași stare a fost descoperit și trupul căpitanului olandez. Echipa americană nu a putut depista cauza morții marinarilor olandezi și niciun semn care să indice că nava lor fusese avariată în vreun fel, deși motoarele acesteia nu mai funcționau. Atunci, căpitanul navei Silver Star a decis că singura soluție este să remorcheze cargoul olandez, până în cel mai apropiat port. Dar de îndată ce odgoanele de remorcare au fost atașate, marinarii au sesizat că, de sub puntea inferioară, din cală, ieșeau dâre negre de fum. Alertați, americanii au tăiat parâmele și abia de au apucat să se îndepărteze câțiva zeci de metri, când vasul Ourang Medan a explodat cu o asemenea forță, că "s-a ridicat în aer și s-a scufundat pe dată în adâncuri", după cum au relatat martorii. Echipajul american urmărea îngrozit, de pe punte, cum nava olandeză dispărea în adâncuri, marinarii respirând ușurați că nu fuseseră, și ei, târâți în abisuri.
Au trecut ani și, deși presa internațională scrisese zeci de articole despre evenimentele din iunie 1947, totuși, nicio declarație oficială nu fusese emisă. Teoriile au început să fie vehiculate abia cinci ani mai târziu, când specialiștii au emis ipoteza că la bordul cargoului olandez s-ar fi aflat o încărcătură "bombă", cu cianură de potasiu și nitroglicerină. Ambele substanțe pot fi extrem de periculoase în contact cu apa de mare, cianura de potasiu aducând moartea echipajului prin otrăvire, iar nitroglicerina provocând explozia. Conform unei alte teorii, se susține că "la bordul multor nave abandonate, descoperite pe mare, plutind în derivă, au fost găsite cadavre pe ale căror chipuri se întipăriseră expresii de groază. Pe timp de furtună, pe mări și oceane apar infrasunete ale căror frecvență și intensitate foarte mari pot provoca tulburări grave la nivel cerebral, pot afecta sistemul nervos sau circulator, în multe cazuri putând fi chiar letale". Dar dacă lucrurile păreau, în aparență, atât de clare, cine transmisese semnalul S.O.S., și de ce explodase nava olandeză, imediat după ce fusese descoperită?! La aceste întrebări, savanții nu au reușit să răspundă, nici până în ziua de astăzi.
Cuirasatul blestemat
3 octombrie, 1936. Wilhelmshaven, Germania.
Cheiurile docurilor portului Wilhelmshaven, cu ieșire la Marea Nordului, erau înțesate de lume. Atât oameni simpli, cât și elita orașului erau prezenți la un eveniment ce se anunțase spectaculos: lansarea la apă a cuirasatului Scharnhorst, mândria flotei germane a anilor '30, într-o ceremonie unică, la care participa însuși "Fuhrer-ul", conducătorul suprem al Germaniei, Adolf Hitler. Impunătorul cuirasat primise numele de Scharnhorst, în memoria marelui general prusac, Gerhard von Scharnhorst, personalitate militară de marcă, ce reformase din temelii structura armatei din Prusia, în perioada războaielor napoleoniene, ce devastaseră întreaga Europă. Din păcate, nimeni nu realizase, la acel moment, că acest nume era înlănțuit într-o serie de evenimente tragice pentru Germania. Numele acestuia intrase într-un șir de evenimente sumbre în urmă cu un veac, când, în 1813, faimosul general Scharnhorst suferise o înfrângere în fața armatelor franceze, la Lützen, eșec ce pare straniu, în condițiile în care forțele armatei napoleoniene erau net inferioare numeric celor ruso-prusace. Mai târziu, la începutul secolului al XX-lea, cu același nume a fost botezat un alt crucișător german. Blestem sau coincidență, cuirasatul Scharnhorst avea să fie scufundat, în 1914, de flota britanică, în una dintre cele mai grele înfrângeri navale suferite de Imperiul German în primul război mondial.
"Orice vas are suflet, fiindu-i predestinată o soartă. Foarte adesea, destinul vasului depinde de numele care i se atribuie. Crucișătorul care a fost construit în 1930, la ordinul direct al lui Hitler, spre a putea ține piept puternicelor vase militare britanice, a fost sortit pieirii, încă de la «nașterea» sa", susține Nikolai Cerkașin, istoric militar rus. Într-adevăr, nava Scharnhorst părea blestemată încă de când s-au început primele lucrări de construcție, căci aceasta a început să secere vieți, chiar dinainte de a fi lansată la apă. Pe șantierul naval de la Wilhelmshaven au murit peste 100 de muncitori ce lucrau la construirea ei. Astfel, în scurt timp, s-a răspândit zvonul că "vasul Führer-ului" este damnat și că oricine se apropie de el este sortit morții. Niciun lucrător german nu mai era dispus să lucreze la construcția lui și, luni de zile, proiectul a fost chiar abandonat.
Și iată că sosise, totuși, ziua în care nava militară de mare tonaj fusese finalizată și era, în sfârșit, lansată la apă. Însă evenimentul la care participa însuși conducătorul Germaniei nu s-a desfășurat așa cum ar fi trebuit. Chiar înainte ca proiectantul cuirasatului să-și înceapă discursul, cablurile care ancorau vasul în doc s-au smuls și vasul s-a izbit de două barje, aflate la câțiva zeci de metri. Ca și cum ceva ar fi prevestit soarta blestemată a navei și a echipajului său. Și ghinionul a continuat. Imediat după lansarea la apă, nava, deși excelent concepută, a început să aibă diverse probleme tehnice. Vasul, puternic și rapid, ar fi trebuit să înspăimânte dușmanii, numai prin apariția sa impunătoare. Numai că seria de nenorociri ce se abăteau neîncetat asupra lui îl transformaseră, încet, într-un vas despre care se spunea că este blestemat. În decurs de doar câțiva ani, la bordul navei s-au petrecut mai multe accidente tragice, misterioase. Într-una din misiunile sale, unul dintre tunuri a explodat în mod neașteptat și 20 de mateloți și-au pierdut viața. Câteva zile mai târziu, când nava se îndrepta spre docuri pentru reparații, în cala vasului a izbucnit un incendiu și alți 12 oameni au pierit în flăcări. Chiar înainte de a intra în port, cuirasatul s-a izbit de un vas de linie german, suferind grave deteriorări.
Deși cuirasatul Scharnhorst a câștigat câteva lupte navale importante, viața lui nu a fost prea lungă. În ziua de 26 decembrie 1943, la numai șapte ani de când fusese lansat la apă, vasul a fost torpilat într-o bătălie navală teribilă, de aceeași flotă britanică, în apele Mării Nordului, în apropierea fiordurilor Norvegiei. Dintr-un echipaj de aproape două mii de marinari, nu au supraviețuit decât 36 de oameni. Se spune că înainte de a se scufunda, sub privirile ofițerilor britanici, un sunet prelung, straniu, s-ar fi auzit, ca și cum nava ar fi vuit de durere. Pescarii norvegieni povestesc că în fiecare an, în noaptea de Crăciun, vuietul încă se aude și, deasupra apei, apare în zare, printre valuri, silueta alburie a cuirasatului german.