Sfântul Efrem cel Nou a trecut pe pământ ca un fulg - fără să lase nicio urmă, niciun mormânt cunoscut, nicio viață scrisă de un apropiat, nici măcar o tradiție orală. După moartea sa cumplită s-a așternut, liniștită, impenetrabilă, tăcerea. Tăcerea pe care Dumnezeu o hărăzește unora dintre aleșii săi.
S-au scurs așa mai bine de cinci veacuri. Și apoi, subit, ca și cum ar fi vrut să ne trezească dintr-un somn interior, tot Domnul s-a hotărât să ridice vălul pe care-l așezase peste moartea iubitului său martir. Și a făcut-o printr-o femeie, o monahie a cărei inimă a fost îndeajuns de curată încât să-L poată înțelege pe Dumnezeu însuși. Și așa, din vedeniile acestei călugărițe, viața sfântului mucenic Efrem cel Nou a fost reconstituită. Ca într-o fabuloasă expediție arheologică, în care nu e săpat pământul, ci cerul, frânturi din existența sa au fost revelate întâi maicii Macaria și apoi altor maici din obștea mânăstirii ei. Rândurile de mai jos încearcă să refacă pentru dumneavoastră această experiență cutremurătoare și unică în istoria creștinismului.
O tânără pustnică
Maica Macaria Desipri urcase aici în urmă cu cinci ani. O atrăgea singurătatea sălbatică a locurilor și mai ales istoria lor, plină de spaimă și sfințenie, căci pe Muntele Neprihăniților se ridicase în trecut falnica Mânăstire a Buneivestiri ai cărei viețuitori pieriseră cu toții uciși de turci. Loc plămădit cu durere și iubire. Loc sfânt.
Tânăra monahie, în vârstă de doar 30 de ani, venise aici cu gândul să aprindă o candelă întru pomenirea monahilor martiri. Dar, privind la flăcăruia plăpândă ale cărei umbre dansau straniu pe ruinele vechii biserici, inima i-a fost cuprinsă de un dor nebun. Se simțea înfrățită cu călugării aceia care trăiseră o viață în curăție și iubire de Dumnezeu. Era înfrățită cu ei și mai ales cu moartea lor năpraznică.
Și, pe când soarele scăpăta peste creste, a simțit că aici îi e locul. Că va rămâne lipită de stâncile astea goale și bătute de vânt, că le va fi ruinelor prietenă, că se va trezi dis-de-dimineață în trilurile păsărilor și va adormi în foșnetul pădurii. Așa că a rămas. În câteva zile și-a încropit o chilie smerită în care se topea de arșiță vara și îngheța de frig iarna. Dar era sălașul ei, doar al ei, sălașul în care putea sta de vorbă cu Dumnezeu. Singură. Doar ea și El.
Cu timpul, rugile ei au bătătorit o cărare spre trecut. Nu știa nici ea cum, dar, pe măsură ce timpul trecea, călugării care viețuiseră odinioară aici îi erau din ce în ce mai apropiați. Știa despre ei puține lucruri, atâtea câte fuseseră păstrate de tradiție. Cum că înainte de căderea falnicei cetăți a Constantinopolului turcii puseseră treptat stăpânire pe pământul Greciei. În 1416 au prădat toată Peninsula Atică și l-au îngenuncheat și pe guvernatorul Atenei, care s-a văzut silit să declare supunere sultanului Mehmet I Celebi. De atunci au început jafurile, stricăciunile și prigoana creștinilor. În anul 1424, otomanii au năvălit în Mânăstirea Buneivestiri de pe Muntele Neprihăniților și i-au ucis pe toți părinții de acolo. Pe toți, până la unul...
Atât știa din cărți și din tradiția orală maica Macaria Desipri. Pentru ea era îndeajuns. Nu avea nevoie să cunoască numele acelor monahi și nici restul vieții lor. Era însă suficient că știa cum au murit, pentru că, atunci, în ceasul acela cumplit al despărțirii sufletului de trup, în om se adună toată zdroaba din timpul vieții. Or, toți părinții de la Bunavestire avuseseră parte de o moarte sfântă, moartea martirilor, a celor care se învrednicesc să-L mărturisească pe Domnul, cu prețul vieții. Ce să-ți dorești mai mult?
Macaria avea un singur regret. Că până astăzi, în toate cele cinci veacuri câte se scurseseră peste muntele acesta, niciun trup al acestor sfinți mucenici nu fusese descoperit. În vremurile acelea cumplite de prigoană și războaie, creștinii îi îngropaseră pe ascuns. Apoi venise stăpânirea otomană care împiedicase scoaterea moaștelor la lumină. Iar sfinții rămăseseră tăinuiți. Poate dacă... Dar Macaria încerca să-și alunge acest gând, căci se socotea nevrednică. Și totuși, dacă Domnul ar fi binevoit să-i descopere ei, o tânără monahie, locul în care se aflau moaștele unuia dintre acei martiri? Nu pentru vrednicia ei, ci pentru slava Lui! Așa că a început să se roage. La început sfios, mai mult șoptindu-i Domnului dorința ei, apoi năvalnic, cu îndrăzneală și fără teamă. A petrecut așa câțiva ani.
O vedenie
Era pe 3 ianuarie 1950. În dimineața aceea friguroasă de iarnă, s-a trezit rugându-se. Nu știa cum, dar, stând pe scândurile goale care îi țineau loc de pat, își simțea trupul mușcat de frig, iar inima fierbinte. În ea rugăciunea parcă se spunea de la sine. I se înfiripase acolo, înlăuntru, stăruitoare, vrând parcă să-i biruiască temerile și să-i aline dorurile, iar ea a ascultat chemarea aceea misterioasă și a început să spună, încet, câteva cuvinte: "Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă pe mine, smerita Ta roabă, să văd pe unul din părinții care au trăit aici!". Și apoi le-a repetat. Din nou: "Doamne, Dumnezeul meu...". O dată și încă o dată, ca o litanie, unindu-se cu ele și prinzând o nădejde nebună! Cu adevărat nebună! Acum, orice îndoială i se risipise, deși împlinirea rugii îi păruse la început cu neputință. Dar, cum la Dumnezeu toate sunt cu putință, cine știe?
A petrecut așa ore în șir, fără să bage de seamă că soarele se ridicase deja de-o suliță pe înălțimile Muntelui Neprihăniților. Atunci, fără veste, i s-au deschis ochii lăuntrici. Într-o vedenie i s-a arătat un colțișor din vechea mânăstire bizantină, un loc pe lângă care trecuse de zeci de ori. Și, odată cu vedenia, un glas i-a răsunat în minte: "Sapă acolo și vei afla ceea ce dorești!".
La început nu a luat seamă nici la vedenie și nici la cuvinte. Știa că în timpul rugăciunii monahii pătimesc tot felul de ispite. Unele vin de la fire, alteori chiar de la demoni, dar de la Dumnezeu, arareori... Așa că a continuat să se roage cu râvnă, dar glasul misterios i-a spus din nou, de data aceasta mai înflăcărat: "Sapă acolo și vei afla ce dorești!". S-a oprit tulburată. Mii de gânduri îi treceau prin minte, aprinzându-i în suflet dorul cel vechi. Poate că acum...
În ziua aceea, un creștin venise la ea să o ajute să-și mai dreagă chilia. Maica Macaria i-a arătat locul descoperit prin vedenie și l-a rugat să sape acolo. Era locul fostei vetre a mânăstirii - trei nișe și un perete pe jumătate prăbușit. O ruină! Țăranul s-a uitat la ea pieziș și a plecat mai încolo. O luase de zăludă! L-a rugat stăruitor să sape, dar el nu a vrut, așa că i-a dat pace. Dar, ca prin minune, omul nu a putut plini nimic în ziua aceea. Oriunde încerca să-și înfigă sapa, dădea de pietre. Maica Macaria s-a bucurat. Poate că Domnul l-ar putea convinge... Și așa a fost. În cele din urmă, bietul țăran a trebuit să-i facă pe plac și să se apuce de săpat în vechea vatră. La un moment dat, vârful cazmalei a sunat surd, iar maica l-a rugat să se oprească. A îngenuncheat și a dezvelit pământul cu mâinile. O mireasmă puternică, asemenea mirosului de trandafiri, se ridica din țărâna reavănă. Cu degete grăbite și delicate a scos la suprafață un craniu din care ieșea mirosul acela minunat. Țăranul a amuțit. Măicuța Macaria l-a rugat să o lase singură, apoi, cu rugăciune, a continuat să dezgroape trupul cuviosului. Mare parte din el era neputrezit și răspândea valuri de mireasmă. Tremura de fericire! După toți acești ani, Domnul îi răsplătise rugăciunile și aflase sfintele moaște ale unuia dintre monahii martiri ce trăiseră la Mânăstirea Bunavestire și care muriseră mărturisindu-l pe Hristos.
Când sfinții se întorc printre noi
Ploaia aceea lină i s-a părut o revărsare de har. A început să plângă. După atâția ani inima i se liniștise. Pe deplin! A strâns sfintele moaște în poala hainei și le-a așezat într-una din firidele ruinei. Apoi a plecat la chilie să citească slujba Vecerniei. Dar, pe când se apropia de cântarea Luminii Line, a auzit în spatele ei pașii hotărâți ai unui bărbat. Țăranul care o ajutase plecase de mult. Știa că e singură și s-a înspăimântat. Înghețată de frică, nu a îndrăznit să se întoarcă.
"Până când mă vei lăsa acolo?". În fața maicii Macaria stătea un monah înalt, cu barbă neagră, buclată, îmbrăcat într-o rasă veche și ponosită. A știut că era chiar el, călugărul sfânt pe care-l dezgropase! Doi ochi mici și rotunzi priveau la ea cu blândețe. "Iartă-mă, a îngăimat maica Macaria. Mâine, de îndată ce Dumnezeu va face să răsară zorii zilei, mă voi îngriji de tine". Și, ca prin vis, misteriosul monah a dispărut! Ca și cum n-ar fi fost, ca și cum l-ar fi înghițit pământul. Dacă nu ar fi fost pacea aceasta caldă și învăluitoare, pacea care acum îi covârșea tot trupul, maica Macaria ar fi crezut că ajunsese pradă imaginației.
Dimineața, așa cum făgăduise, a luat cu grijă sfintele moaște, le-a spălat cu aghiasmă și le-a așezat într-o firidă din altarul bisericii ruinate. La căpătâiul lor a aprins o candelă. Acum erau la loc sfânt, un loc în care orice călugăr și-ar fi dorit să fie. Maica Macaria le-a învelit în odoruri și rugăciuni. Își aflase un tovarăș, plinise o iubire. În noaptea ce a urmat, a căzut într-un somn greu și a avut un vis. Se făcea că sfântul stătea în biserică, ținând în mână propria icoană. S-a apropiat de ea și i-a spus simplu: "Îți mulțumesc mult! Mă numesc Efrem!"
Apoi zilele au reînceput să se scurgă la fel ca înainte. Egale, line, fără număr. Din când în când, maica Macaria trecea pe la vechea biserică pentru a se închina cuviosului și pentru a-i atinge sfintele moaște. Erau singura dovadă că toate prin câte trecuse, vedeniile, vocile, nu fuseseră doar în mintea ei, nu erau doar o amăgire, că nu căzuse pradă duhurilor necurate, așa cum se întâmplă, adesea, cu pustnicii.
Apoi, încet, fără să prindă de veste, îndoiala i-a mușcat din suflet. Dar dacă? A fost îndeajuns să lase șarpele întrebării să-i cuprindă o clipă inima, ca gândurile să-i năvălească în minte și să înceapă să-i roadă din pacea agonisită. Din clipa aceea nu a mai avut liniște. Până într-o zi când, dorind să închidă ușa bisericii, a auzit în ea trei bătăi. Clare, distincte, ca și cum o mână purtând mătănii de chihlimbar lovea în ea. Deși nu a văzut pe nimeni, a fost încredințată că Sfântul Efrem s-a întors. A intrat în biserică, a aprins o lumânare și, în timp ce se ruga, o mireasmă dumnezeiască s-a răspândit din sfintele moaște, iar inima i-a fost năpădită de o bucurie cum nu mai trăise niciodată. Harul i-a luat toate îndoielile, i-a spălat toată întristarea. Se simțea ca în rai, fericită și, în același timp, nevrednică de marea taină care i se descoperise. De atunci, drumul ei prin viață s-a împletit cu al Sfântului Efrem. Au mers pe el mână în mână, frate și soră în Hristos, el în cer, iar ea pe pământ, primindu-i vedeniile, ascultându-i glasul în inimă. Așa au ajuns să se cunoască foarte bine.
Vedenia cu martiriul Sfântului Efrem
Cine ești tu, omule al lui Dumnezeu? Și ce ai pătimit în viață? Stătea singură printre ruinele vechii mânăstiri, rugându-se, frământându-se. Din clipa în care îi văzuse moaștele, presimțise că omul acela, al cărui trup mirosea a trandafiri după ce stătuse în pământ sute de ani, avusese un destin tragic. Tragic și măreț. Inima ei de femeie simțea asta și, uneori, în liniștea nopții, se chircea la gândul suferințelor prin care trecuse Efrem. Nu știa nimic despre el și, totuși, știa totul. Îl cunoștea bine, căci îl văzuse față către față, îi auzise glasul. Dar ar fi vrut să afle mai mult, să se cunoască așa cum se știu prietenii din copilărie, care-și împart de mici necazurile și tristețile. Ar fi vrut să străpungă cele cinci veacuri care-i despărțeau. Să fie acolo la moartea lui, alinându-l cu rugăciuni.
În cele din urmă, maica Macaria a aflat totul, dar a trebuit să aștepte ani de zile. Ani de rugăciuni stăruitoare. Între timp, alături de ea au venit ucenice. Odată cu închegarea unei obști monahale, au ridicat și biserică, și chilii, tot la sfatul sfântului, care le apărea când și când pentru a le povățui. Dar sfârșitul lui rămăsese încă învăluit în mister. Până într-o noapte, când maica Macaria a avut o altă vedenie. În chilie i-a apărut un călugăr slab, cu față ascetică și haine ponosite, a cărui prezență i-a adus în inimă o bucurie adâncă. Monahul s-a aplecat spre urechea ei și i-a spus: "Sfântul Efrem și-a săvârșit viața ucis de turci la 5 mai 1426, la 9 dimineața". I-a repetat aceste cuvinte de șapte ori și apoi a dispărut fără urmă.
A doua zi, ea le-a spus celorlalte viețuitoare despre descoperire, iar în noaptea următoare una dintre călugărițele ei a avut o altă vedenie. Ca prin minune, i s-a arătat ceea ce se petrecuse în urmă cu cinci veacuri, în acea dimineață de 5 mai. L-a văzut aievea pe Sfântul Efrem răstignit de un copac, cu capul în jos. Totul era real, părea că poate să-l atingă cu mâna. Trupul îi era plin de sânge și desfigurat de la nenumăratele chinuri la care-l supuseseră turcii. Din loc în loc avea înfipte în carne piroane groase. Era conștient și se ruga cu glas tare. La un moment dat, unul dintre călăi a luat un lemn aprins și i l-a înfipt în burtă. Sfântul a amuțit de durere, iar turcii au crezut că a murit, așa că l-au dat jos din copac, dar au continuat să-l lovească. S-a stins în cele din urmă, cu numele lui Iisus pe buze, rugându-se pentru asupritorii săi. Trupul mutilat i-a fost găsit mai apoi de câțiva țărani greci care l-au îngropat cu evlavie, iar moaștele sale au așteptat cinci sute de ani pentru ca să poată fi descoperite de maica Macaria Desipri.
Cu această vedenie, misterul morții sfântului era dezlegat. Nu numai că știau cine este, dar, foarte important, știau acum în ce fel murise. În ortodoxie, o astfel de moarte presupune și canonizarea oficială din partea bisericii. Pentru celelalte categorii de sfinți sunt necesare mai multe condiții, printre care și săvârșirea minunilor, dar pentru mucenici e de ajuns moartea lor, ca suprem miracol al mărturisirii lui Hristos cu prețul vieții.
Dar Sfântul Efrem nu s-a oprit aici. Din acel aprilie 1966, când le-a descoperit maicilor martiriul său, el s-a arătat de mai multe ori. De fiecare dată le dezvăluia călugărițelor un alt crâmpei din viața sa. Înșiruind toate aceste vedenii maicile au putut să o reconstituie în întregime.
Iată ce știm acum - s-a născut pe 14 septembrie 1384 în orașul Trikala și a primit la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată de mic copil și a crescut în sărăcie împreună cu ceilalți șase frați ai săi. La 14 ani a intrat în obștea Mânăstirii Bunavestire din Atica unde a viețuit timp de 27 de ani. Mânăstirea sa a fost distrusă de turci în anul 1424, iar părinții omorâți, dar Sfântul Efrem nu a pierit atunci pentru că viețuia ca pustnic într-o peșteră, iar otomanii nu l-au găsit. A fost prins însă pe 14 septembrie, chiar în ziua sa de naștere, când împlinea 41 de ani. De atunci și până pe 5 mai a fost torturat timp de opt luni, pentru a se lepăda de credința în Hristos, dar el nu s-a frânt. Chinurile sale au culminat prin răstignirea sa pe 5 mai, zi în care și-a dat și sufletul în mâinile Mântuitorului.
Dragostea care se revarsă
Suntem la Nea Makri, mânăstirea înființată de maica Macaria pe locul în care Sfântul Efrem a pătimit moarte mucenicească. Câțiva oameni vin la privegherea de noapte, aducând cu ei un paralitic. De mult timp nu se mai ridicase din patul în care zăcea, iar medicii nu-i mai dădeau nicio șansă. Slujba începe în întunericul din biserică străpuns doar de lumina plăpândă a lumânărilor. Maicile psalmodiază în liniște, dar glasul lor lin e întrerupt de vocea bolnavului care se roagă cu glas tare: "Iartă-mă Sfântul meu Efrem, e vina mea. Sufăr pentru păcatele mele, ai milă și redă-mi sănătatea." Măicuțele îi spun să se roage în gând, dar bietul om, prăbușit sub povara suferinței, continuă să strige în biserică: "Sfinte al lui Dumnezeu, fie-ți milă de copiii mei!". Biruite de credința lui, maicile încep să plângă și să se roage pentru tămăduirea lui. Biserica se unește într-o singură rugăciune. La sfârșitul privegherii se formează un cortegiu pentru a merge la mormântul Sfântului Efrem. Paraliticul continuă să strige înăbușit, când, deodată, fără ca nimeni să se aștepte, se ridică în picioare și aleargă spre mormânt. A petrecut acolo restul nopții, prăbușit sub bucuria neașteptată, mulțumindu-i sfântului. De atunci, locuitorii din apropierea mânăstirii îl vedeau mereu intrând în bodegi și cafenele, vorbind cu oricine, doar pentru a-i povesti vindecarea sa minunată.
O altă minune s-a petrecut în anul 1974, când în Grecia s-a desfășurat o mare mobilizare militară. La câteva zile după ea, un credincios care fusese vindecat miraculos de Sfântul Efrem a fost trezit din somn de acesta. Marele mucenic l-a bătut insistent pe umăr și i-a spus: "Scoală-te repede și mergi în casa vecină! Cineva este pe moarte!" Omul nostru a crezut că e un simplu vis și s-a culcat liniștit mai departe. Dar faptul s-a repetat și, a doua oară, sfântul a fost mai energic. L-a trezit din nou pe credincios și l-a mustrat aspru: "De ce n-ai făcut ce ți-am spus? Cineva e pe moarte!". Și a dispărut. Încredințat că de data aceasta nu e un simplu vis, creștinul s-a ridicat din pat și a mers la casa vecină. A bătut la ușă, dar nu a răspuns nimeni. În cele din urmă și-a luat inima în dinți și a sunat la poliție. Când oamenii legii au spart ușa, au găsit în casă o femeie în agonie. Își tăiase venele pentru că soțul ei fusese mobilizat în armată.
Din acei ani, minunile săvârșite de Sfântul Efrem la Mânăstirea Nea Makri s-au ținut lanț. Iubirea pe care el i-a purtat-o lui Hristos din copilărie nu putea rămâne înlănțuită. Inima sa, frăgezită de chinuri, a fost mereu alături de cei care suferă, iar roadele acestei revărsări au umplut lumea. Biserica a recunoscut sfințenia sa în anul 2011, când l-a canonizat oficial. Ziua sa de pomenire este pe 5 mai, dată la care Sfântul Efrem s-a născut în Împărăția Cerurilor.