Despre învățământul românesc, cu GABRIEL TIMOCEANU (sociolog și editor)

Dacă vă întrebați ce are de-a face un doctor cu învățământul o să vă răspund așa: sănă­tatea începe cu simțul responsabilității, atât al medicului, cât și al pacientului.

Iar responsabilitatea se întemeiază pe morală, care se educă și se învață. Aca­să, în primul rând, și apoi în școală. Premizele sănătății unei persoane și, mai departe, ale unei națiuni se află în educație și cultură.
Astăzi, în cabinetul meu, primesc pacienți elevi de liceu care au dobân­dit boli severe. Foar­te îngrijorător e că unele sunt degenera­tive, încă de la vârsta de creștere. Intero­gân­du-i, înțeleg că pro­gramul școlar este mult prea încăr­cat. Ca exemplu, la clasa a IX-a, câte 7 ore la școală în fie­care zi; dacă adunăm și minimum 3 ore pen­tru lecții acasă, re­zultă un program de lucru de cel puțin 10 ore! La o aseme­nea muncă, pentru un organism încă în formare, nu e de mirare că sănătatea cedează. Apoi, pe pragul spre viața de adult, la examenul de maturitate, unii elevi ajung să dea declarații la parchet, împreună cu profe­sorii lor...
Îmi amintesc cu bucurie și azi cum în clasa noastră de liceu am fost 36 de elevi voioși și sănătoși. Toți ne-am luat bacalaureatul în vară și am reușit la faculta­te, prin examen. Cele mai frumoase amintiri le am din liceu. După aproape 30 de ani de la absolvire, încă mai țin legătura cu unii profesori, pe lângă care m-am for­mat ca om pentru viață și am trăit emoțiile examenelor și ale vârstei. Ori de câte ori se întâmplă să trec pe lân­gă liceu, îmi bate inima mai tare.
Acum, am lăsat să se încheie episoadele acute ale tristei sesiuni de bacalaureat 2013, să se publice stu­diile institutelor de sondare a opiniei publice în legă­tură cu percepția populației despre ceea ce s-a întâm­plat, ca să putem avea o judecată la rece, înainte de a consemna răspunsurile unui sociolog și om de cultură, domnul Gabriel Timoceanu, un editor bine cunoscut în Banat.

"Cine are carte are și un anumit tip de parte"

- Se spune că cine are carte, are parte. În ce măsură astăzi mai este adevărat acest lucru?

- Fiind editor, sunt convins că cine are carte are și un anume tip de parte. Fap­tul că socialul ro­mânesc propune valori ce n-au legătură cu școa­la, cu cartea nu trebuie să ne des­curajeze. Fac par­te dintre opti­miștii ce speră că după ce circul tranziției se va isprăvi, vom reveni la sănătate. Pe de altă parte, chiar în paradigma lui "a avea", unde ne bălăcim bine cu toții, cartea ce te lo­cu­iește este printre puținele proprietăți ce nu-ți poate fi executată de nici o bancă ori administrație financiară.

- Cine face, de fapt, azi, educație copiilor: familia, școa­la, anturajul, internetul?

- Cu evidență, și azi, ca și ieri, ca și mâi­ne, familia este cea care for­mează pro­ge­nitura. Pentru că la șapte ani, la întâlnirea cu școa­la, copilul este în bună parte o personali­tate deja definită. An­turajul, școala vor clădi, vor in­flu­ența ceea ce copilul a adus sau nu de acasă. Libertatea de a fi părinte este îngrozitoare. Pentru că poți crește un om viu, ceea ce este o minune, după cum poți și usca o mlădiță.

- Orice tânăr are nevoie de modele în viață. De unde își iau azi copiii aceste modele?

- Copilul își caută cu disperare modelele în familie. Faptul că acolo nu le mai găsește nu e vina lui. Și nu le găsește când, în respectiva familie, lipsește un anu­me tip de căldură, când se trăiește în minciună, în ipo­crizie, în nedragoste, de fapt. Dragostea nu are legătură cu achiziția de jucării ori tablete ori iPad-uri ori iPhone. Le spun copiilor mei zilnic lucrul ăsta. Ei mă privesc cu suspiciune. Sunt influențați, cu certitudine, de personajele oribile din desenele animate cu roboți și dragoni și draci, de mașina mare a colegului de școa­lă, de bicicleta nouă a vecinului. De părinte depinde să păstreze aceste influențe în rezonabil. Cum? Propu­nând ceva mai trainic și mai frumos. Iubindu-i.

- Ați fost studentul mai multor facultăți, de ce ați ales până la urmă sociologia?

- În 1990, când am abandonat Școala Politehnică, pentru a da examen la Sociologie, aveam 23 de ani și credeam că nou-înființata facultate, ce lipsise mai bine de douăzeci de ani din învățământul românesc, va pre­găti specialiștii ce vor ordona și vor aduce bunăstare în marasmul și haosul creat după Revoluție. Acum rea­lizez că am fost patetic. Țărișoara noastră avea, deja, la acea oră, specialiști gata pregătiți, la Ștefan Gheor­ghiu ori Băneasa.

- Elevii ajung la școală după cei șapte (sau șase) ani de acasă. Cum se prezintă un asemenea copil?

- Copiii vin de acasă acum mult mai deștepți, mai învățați, mai agitați și mai lipsiți de bun simț decât veneam noi, acum treizeci-patruzeci de ani. Pentru că și noi, adulții de astăzi, suntem mai agitați și mai lipsiți de lege morală decât înaintașii noștri. Pentru că și con­strucția socială la care ne dăm obolul încurajează o miș­care browniană, un circ permanent, omorâtor de sănătate ființială. Și ne contaminăm copiii ce, știut este, învață prin simpatie, imitând inconștient.

- Vorbeați de morală. În ce măsură orele de reli­gie, dirigenție, notele la purtare au o eficiență, în sis­temul actual de învățământ, în crearea sau corec­tarea unui minim de norme morale?

- Cred că, la vârsta școlară, norma morală, dacă este, este deja în ființa mică, adusă de acasă. Coerciția școlară nu cred că poate crea ceva, după cum nici o coerciție nu poate.

- Cum credeți că pot fi făcuți elevii să înțeleagă că anii aceștia petrecuți în liceu, nu se mai întorc și că orele pierdute, materiile neglijate, exa­me­nele ratate nu prea se mai pot recu­pera?

- Nu cred că pot fi făcuți să înțe­leagă, după cum nici noi, ăi bătrâni, nu pricepem decât atunci când ne lovim cu capul de grindă. În genere, prea târziu și irecuperabil.

- Pot fi școlile particulare o solu­ție, măcar pentru o parte dintre ro­mâni, părinți și copii?

- Cu siguranță, da. Exasperat de super­fi­cia­lita­te, în aprofesionalismul înfumurat, cultivat ca valoare în România, părintele își do­reș­te seriozitate și profesionalism mă­car pen­tru copilul lui. Măcar cu ei să punem bun început. Așa că, șco­lile particulare, în măsura în care îi vor con­vin­ge pe părinți că sunt consistente, au toate șansele de-a deveni o soluție. Părintele își va rupe de la gură, cel ce are ce rupe, și-și va da copilul la o școală ade­vărată.

- În timp ce școala românească încă mai dă olim­pici internaționali, copiii politicienilor studiază de cele mai multe ori în străinătate. Sunt școlile din străinătate mai bune?

- Nu sunt toate școlile din străinătate mai bune. Dar, sigur, în străinătate există școli mai bune decât ale noastre. Ca-n toate cele românești, suntem încă în co­pilăria chestiunii. Avem olimpici, cum am avut în toa­tă vremea, dar e mult să galonăm întreaga școală românească pentru munca și rezultatele de excepție ale unor copii de excepție și ale unor dascăli ce, de ase­menea, sunt excepții.

- Vă întreb, în calitatea dvs. de editor de ma­nuale: în ce măsură manualele alternative pot gene­ra o educație națională, în condițiile în care, spre exemplu, unii reporteri de televiziune ocupă, în căr­țile de istorie, spații mai mari decât Mihai Viteazul?

- Nu cred că dezideratul oficialilor ce gândesc des­tinele educației este ca aceasta să fie națională. Nici nu cred că educația poate fi concepută astfel. Ea e na­țio­nală intrinsec, că se face aici și cu noi. Diversitatea e bună, dar nu importată mecanic. În occident ea e gardată de reguli clare, ce se și respectă. Noi luăm doar ceea ce ne convine. Nu cred că avem la ora asta apara­tul tehnic necesar menținerii unei oarecare unități în diversitatea manualelor alternative. Iar la examene nu se va ține seama de asta. Așa că ne jucăm cu destinele copiilor noștri, grăbiți să fim europeni dintr-odată.

- Știu că Editura Brumar, căreia i-ați dat viață acum mai bine de 20 de ani, publică multă poezie. Mai este poezia necesară în zilele noastre?

- Nu e bună întrebarea. Poezia nu vizează registrul necesității, nu l-a vizat niciodată, ci este libertate și forma supremă de comunicare la care au putut să ajun­gă oamenii. Fiind libertate, lumea poeziei colcăie de golani și impostori, pe de o parte, dar și de oameni frumoși, ce strălucesc în ziuă ca bătrânii din Paterice. Poezia în sine e un instrument ce face mari întâlniri posibile. Iar un om fără întâlniri... nu este.