BOGDAN COȘA - "Am scris romanul «Poker» din nostalgie, în ultima vacanță după ce am terminat facultatea"

- Nopți petrecute la masa de joc, suspans, cafteli și curse de mașini, reverii literare și îndrăgostiri pe repede înainte. Nu sunt doar povestea primului său roman,"Poker", care i-a adus, în 2011, Premiul pentru debut al Editurii Cartea Românească, ci și mărturia aproape fidelă a ultimului său an de facultate, petrecut la Brașov. Un roman scris în doar 13 zile, care se citește pe nerăsuflate și a cărui parte a doua va fi publicată cât de curând -

Ultima zi a adolescenței

- Chiar ai jucat poker sau primul tău roman e 100% imaginație?

- Acum, că m-ai întrebat atât de direct și de lim­pe­de, mărturisesc: acele seri care nu se mai terminau chiar au existat, iar papilele mele gustative sunt pri­mele care îmi redau amintirile dimineților în care mă întorceam acasă. După două pachete de țigări, cu cre­ierul scăldat în cola și cafele, sandviciurile de la primul bistro găsit deschis mi se păreau la fel de bune ca plă­cin­tele copilăriei. Mă târam, cu purcoiul de bani proas­păt câștigat, până în centrul Brașovului, la Facul­tatea de Litere. Țin minte că aș fi plătit, dacă cineva ar fi ac­ceptat să mă ducă în spate până la ultimul etaj, unde la șapte jumătate începeau cursurile de literatură engleză. Poker nu e 100% imaginație, ci mai degrabă o notiță lă­sată pe colțul biroului, scrisă de un Bogdan Coșa în ultima zi a adolescenței - o relatare crudă, a unui tânăr care urma să lase în urmă orașul natal pentru forfota Bucu­reștiului, un bilet de mulțumire pentru părinți, pen­tru prietenii și pentru iubita acelor vremuri. Com­primat, esențializat, Poker este și un bilet pentru mine, cel de mai târziu, un atestat istoric al unei stu­denții su­perbe, pline de vitalitate, o fotografie de grup din care nu dispăruse încă nimeni.

- Se împacă jocurile de noroc cu literatura?

- Literatura și jocurile de noroc n-au aceeași doză de extrem, dar sunt complementare: șirul lungilor nopți de iarnă, în care citești afundat în fotoliu, poate fi înnobilat de o noapte care se dovedește purtătoarea celei mai solare și mai juvenile distracții. Totul ține de simțul măsurii. După mine, dacă citești, muncești sau stu­diezi cinci nopți pe săptămână, în celelalte două ră­mase te poți deda plăcerilor lumești. Cu atât mai mult da­că aceste plăceri sunt un fel de job temporar, cu aju­torul căruia îți rotunjești veniturile în studenție.

"Literatura pune mereu o condiție: să fie în centru. Doar ea!"

- Ți-ai dorit să fii scriitor sau e doar unul din lucrurile pe care puteai să le faci?

- Am scris romanul Poker din nostalgie, în ultima vacanță, după ce am terminat facultatea. Nu mă gân­disem niciodată la publicat, romanul nici nu fusese scris pentru o editură. Poker era, înainte de toate, ca­doul meu hand-made pentru Alex (Matei, în roman), prie­tenul a cărui aniversare anunțase, atâția ani, sfâr­șitul verii. L-am terminat chiar de ziua lui, la cinci di­mineața, iar la ora zece, când urma să ne întâlnim la ca­fea, Sebi și Ciprian (Mișu și Dragoș, în roman) îl adu­­ceau cald, prin­tat și în­do­sariat. Nici mai târziu nu m-am gândit prea mult la publi­care. Un prieten poet m-a sfătuit să-mi strâng po­e­ziile în­tr-un vo­lum și așa s-a năs­cut O for­mă de adăpost pri­­ma­ră. Există, to­tuși, un indiciu în acest parcurs, nu sunt întru to­tul ne­vi­no­vat: ple­ca­rea mea din Școa­la de Ofi­țeri de la Si­biu, un­­­de, cu șa­se ani în urmă, în­cepu­sem stu­di­i­le su­pe­rioare. Când am părăsit Academia, am avut de ales între Fa­cul­tatea de Matematică și Fa­cultatea de Litere, doar acolo mai erau locuri - și a­ce­lea, contra cost. Probabil am simțit eu ceva când am ales în detri­mentul matematicilor, n-a fost, așa cum mi-a rămas mie în memorie, un ala bala por­tocala.

- Acum ești stabilit în București, dar știm că ești brașovean. Ține literatura și de nevoia de a fi la centru?

- Literatura pune mereu o condiție: să fie în cen­tru. Doar ea! La început, acest centru era ex­terior, era Ca­pi­tala, în care venisem să fac un master, dar la care mă atrăsese și efervescența literaro-artistică. O perioadă am fost mesmerizat de abundența cenaclu­rilor, a recitalurilor de poezie, a concertelor mai mult sau mai puțin underground, a să­li­lor de cinematograf sau a buncărelor unde avea loc arta vie. M-am îm­pri­etenit cu scriitori pe care nu m-aș fi gândit vreo­dată că o să-i cunosc, am făcut planuri de viitor, am fost tineri și cuteză­tori. A fost o vreme a en­tu­zias­mului și, de ce nu, o vre­me a cu­noașterii orga­ni­ce. Am re­petat și noi zeci de clișee, ne-am îm­bătat și am dor­mit la gră­madă, am flă­mânzit și am stat în frig, în case dără­pă­nate, dar nu pentru că nu aveam con­diții sau pen­tru că nu ne-am fi pu­tut mobiliza să fa­cem ce­va cu viețile noas­tre, ci pentru că nu ne do­ream altce­va. Apoi, fără să bag de seamă, centrul s-a relocat, iar li­teratura a re­venit în mine, așa cum o sim­țisem întot­deauna - așa cum o simțisem la Brașov, în toți acei ani în care nu scri­am și, mai mult, în care nu o discutam cu nimeni, ci eram singur în fața ei. În­tr-o zi, m-am trezit ab­sol­vent de master. Eu­foria se risipise. Știam că îmi cons­tru­isem acel sistem prin care aș putea scrie mai departe, chiar dacă m-aș fi mutat în creierii munților. Nevoia de a fi la centru se transformase într-o simplă alegere.

- Până la urmă, ai ales totuși viața modestă de scriitor, în defavoarea gloriei financiare pe care ți-o aduceau, uneori, partidele de poker.

- Da, am lăsat grija banilor, cel puțin pentru moment, pe mai târziu, dar am câș­tigat liniștea și libertatea de a trage cu pușca, vorba poetului, căci chiar pot pleca în Borsec, unde avem noi o că­suță, când vreau, și, alături de retrieve­rul meu, pot ieși la vânătoare. Acolo, chiar dacă ne întoarcem cu mâna goală, n-am pierdut nimic, bucuria vânatului per­sistă, în timp ce dacă m-aș fi întors cu mâna goală de la masa de poker, bucuria jocului n-ar mai fi fost aceeași.

În rândul lumii

- Ți-ai găsit rostul și echilibrul în București? Te-a adoptat orașul?

- Am rămas în București, chiar dacă nu era ne­cesar. Am ținut niște cursuri de literatură unor studenți, apoi, pentru a mă descurca cu facturile de iarnă, am fost barman trei luni de zile. Am primit o bursă de cre­ație de la revista Observator cultural, care mi-a permis să trăiesc în Capitală, dar atmosfera nu mai era aceeași, exuberanța, oamenii se preschimbaseră în ceva total străin mie. Am stat zile-n șir în casă. A fost un an de lectură și reflecție, în care am refuzat, fără re­gre­te, orice obligație socială din câmpul literar. Am pier­dut legătura cu prietenii din Brașov, cu familia, cu prietenii din București, dar am recuperat o moderată le­gătură cu mine. Am cunoscut o femeie; împreună, am crescut un câine, am sădit busuioc, cimbru și alte plan­te. Am cum­părat un frigider, am montat cinci raf­turi, o nouă bibliotecă, alt pat și-un fotoliu. Am intrat, fără prea mari pierderi colaterale, în rândul lumii.

- La Brașov mai ajungi? Îți mai spune ceva?

- Ajung destul de rar, e drept, dar să iau masa cu părinții este și o să fie me­reu un moment emoționant; chiar dacă nimeni nu zice mai nimic, e o tensiune plă­cută, o energie care mă face să mă simt ca în liceu - doar că acum urmează o noap­te de odihnă, nu o noap­­te de vinovată hălă­du­ială. Îmi mai place, dacă e să fiu sincer și bucolic până la capăt, să mă uit pe gea­mul camerei mele, la dealurile și munții dimprejur, atât de con­­­sistenți și de perma­nenți, față de pustiul dintre cer și pământ pe care-l văd în se­rile petrecute în Bucu­rești. Împrejurimile Brașo­vu­lui te țin mai întreg, mai stabil emoțional, pentru că îți oferă mereu context, în timp ce în București te tre­zești neavând nicio idee în­cotro ar trebui să pornești. În Brașov, cred, nu m-am simțit niciodată depri­mat sau descurajat.

- Suntem în miezul verii. Lumea se gândește mai mult la vacanță decât la proiecte de viitor. Tu ce planuri ai?

- Aștept să-mi ridic noul pașaport pen­tru a pleca la Chișinău, unde va trebui să fac muncă de grădinar. Matilda, cățelușa mea, a făcut ravagii în florile familiei iubitei mele, lăsând în urmă un nefericit covor de tul­pini, frunze și petale. Acolo, sper eu, o să termin partea a doua a roma­nului la care am lucrat anul ăsta, Poker. Black Glass, du­pă care, dar doar în con­dițiile în care lucrul la roman merge bine și reușesc să-l predau editurii, vom vizita la sfârșitul verii Odessa și Yalta, unde, chiar dacă la spartul târgului, vom face baie și ne vom usca la soare, ca și când asta am fi așteptat toată viața.

Extemporal

- Un lucru pe care îl faci numai la Bra­șov?

- Merg la dentist. Doar aici am în­cre­dere. Un băr­bat trebuie să aibă barul lui, frizerul lui, dentistul lui. (râde)

- Locul unde îți încarci bateriile?

- Terasa de la Cafeneaua Actorilor, din Parcul Ti­ne­retului.

- Un personaj de roman cu care ai afinități?

- Personajul principal din Procesul verbal, roma­nul de debut al lui J.M.G. Le Clézio, care stă retras în acea casă părăsită de pe deal, coborând din când în când din hamac pentru ceva complet gratuit.

- Un vers preferat din literatura română?

- Nu-mi poți face nimic dacă nu ajungi/ la inima mea de adolescent care citea noaptea și fuma o țigară la 2 ore/ și se uita de pe balcon la stele. (Ionuț Chiva, în Ins­tituția moartă a poștei.) E o poezie foarte fru­moasă cap-coadă, aș fi citat-o pe toată.

- As-ul din mânecă?

- Confruntarea directă a oponentului.

- Un lucru pentru care ai renunța la scris?

- Aș renunța oricând la a publica ce scriu, dar nu la scris, oricât de prost aș ajunge să o fac. E hobby-ul meu. Cu­nosc oameni care merg la fiecare sfârșit de săptămână pe marginea bălții, deși sunt niște pescari foarte slabi. Eu de ce n-aș face-o?

Foto din arhiva personală