Surpriza din culise
- Andreea, ești fiica cunoscutei și iubitei interprete a cântecului bănățean Nicoleta Voica. Cu atâta muzică în casă, ai hotărât încă din copilărie că drumul pe care îl vei urma va fi cântecul popular?
- Nu mi-a impus nimeni acest drum al muzicii, ci a fost drumul pe care mi l-am ales singură. Mama era tot timpul plecată în turnee, foarte puțin timp stătea cu noi, cu mine și fratele meu, era pentru noi mai degrabă o vedetă pe care o vedeam la televizor și de la care primeam cărți poștale cu orașe din Europa, ori locuri exotice. O vedeam ca pe cea mai mare artistă, o sorbeam din ochi, și mi se părea de neatins... Când venea acasă, ne deșerta la picioare un sac de jucării, ca o zână bună care ne îndeplinea toate dorințele, ne făcea toate voile, mai puțin pe aceea de a sta cu noi mai multe săptămâni la rând. Am înțeles lucrul acesta de mică, ea era o artistă și, prin urmare, aparținea tuturor celor care o iubeau, nu numai nouă! Îmi doream să fiu și eu ca ea, să am parte de dragostea și de aplauzele publicului, de admirația pe care oamenii și-o exprimau când o vedeau pe stradă... Dar nu i-am spus ei niciodată că vreau și eu să cânt... Până la vârsta de șase ani când, între două turnee de-ale ei, a avut un spectacol chiar la Casa de Cultură din Reșița, orașul în care m-am născut și în care locuiam. Am însoțit-o, am privit-o cum repetă și, căzută în admirația ei, nu știu cum mi-a venit un curaj nebunesc, încât i-am spus că vreau și eu să mă urc pe scenă și să cânt! Mi-a spus nervoasă: "Lasă-mă, nu am timp de tine, trebuie să fiu atentă la intrarea mea pe scenă... Și, pe urmă, tu nu știi să cânți!". Furioasă, m-am dus în cabina în care repeta orchestra, le-am spus ce vreau să fac și i-am rugat să mă lase să le arăt ce știu. Amuzați, instrumentiștii au început să mă acompanieze, întâi în joacă, apoi din ce în ce mai serios, și când au văzut că știu să cânt chiar bine, i-au spus mamei: "Lăsați-o, doamnă, să cânte: copila dvs. e talentată!". Mama s-a lăsat convinsă, am îmbrăcat un costum de-al ei, care era foarte mare pentru mine, l-am strâns bine în bete, ca să arate cât de cât bine pe mine, și am intrat în scenă, cu două piese din repertoriul ei pe care le cunoșteam. M-am descurcat mai mult decât onorabil. În tot timpul cât am cântat, mama a plâns în culise, extrem de emoționată și de copleșită de dorința mea nemărginită de a cânta, pe care ea nici măcar nu o bănuise! Eu nu aveam emoții câtuși de puțin, iar publicul m-a primit cu o asemenea căldură, că am repetat acele două cântece pe care le știam, de trei ori! Mama îmi făcea semne disperate să ies de pe scenă, iar eu îi arătam cu degetul publicul, care îmi cerea să mai cânt!... A fost formidabil momentul acela, de o încărcătură emoțională extremă pentru mine, pentru că atunci mi-am dat seama că acesta e drumul meu în viață, și nu altul! Că asta vreau să fac pentru tot restul zilelor mele! Ca urmare, mama nu s-a mai împotrivit câtuși de puțin și m-a înscris la Casa Pionierilor de atunci, din Reșița. Am activat la ansamblul de copii de acolo ca solistă și dansatoare, după aceea, la Ateneul Tineretului și la mai multe ansambluri profesioniste cu care am colaborat. La șapte ani, am debutat și la Televiziunea Națională, într-o emisiune a Elizei Stan. La 14 ani, aveam înregistrat un album de debut și chiar dinainte, de la 12-13 ani, cântam cu Ansamblul "Doina Banatului" din Reșița și participam și eu, atât cât puteam să lipsesc de la școală, la turnee care, altfel, țineau și câte două luni. În orașele mari, precum Clujul, făceam spectacole și câte două zile la rând, cu sălile arhipline, iar lumea ne venera, pur și simplu!
- Te-a avertizat vreodată mama în legătură cu greutățile acestei profesii, de a fi tot timpul în atenția publicului, tot timpul pe drumuri, cu geamantanul cu costume pregătit la ușă?
- Nu, n-a mai apucat, pentru că am intrat în vâltoarea aceasta a muzicii, fără vreun avertisment. Știam că oricât îmi va fi de greu, este ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta și n-aș fi vrut să fac altceva, vreodată. A cânta era pentru mine ceva normal, ca aerul pe care-l respiram, ceva natural, pentru asta venisem pe lume eu! Și același entuziasm al începuturilor mă stăpânește și acum, după atâția ani de carieră! Am fost un copil de oraș, fără bunici la țară, dar am cunoscut bine lumea satului bănățean, pentru că în fiecare sfârșit de săptămână și în fiecare vacanță, mergeam la rugile satelor bănățene (sărbătoarea hramului) și atunci parcă intram într-o poveste, cu oameni adevărați, care trăiau după niște rânduieli vechi și pline de miez. Chiar sunt născută pe 16 august, de hramul Sfintei Marii, și nu-mi aduc aminte să-mi fi petrecut altfel ziua aniversară decât la Ruga satului, undeva pe o scenă improvizată pe o remorcă de tractor, în copilărie, dacă nu era cămin cultural, sau, mai nou, pe câte o scenă construită afară, în curtea căminelor culturale.
Spirala vieții
- Ce te impresiona mai mult la aceste Rugi, când toată suflarea satului și fiii plecați se întorceau pentru a petrece împreună?
- Cum joacă lumea Brâul bănățean de munte! Unul lângă altul, ținându-se de cingătoarea vecinului, într-un șir care nu se mai termina, se învârteau ca o spirală a vieții. Și acum mă tot minunez de asta. În zona Caraș Severin se păstrează foarte bine obiceiul acesta al hramului și toată lumea vine acasă, indiferent că sunt în țară sau peste hotare. Iar când, după slujba de la biserică, începe muzica să cânte, de la cel mai mic, până la cel mai bătrân din sat, toată lumea se prinde în Brâul bănățean. E un dans ritualic, care-i solidarizează pe toți, îi face să simtă că sunt de-acolo, de-ai locului, indiferent pe unde ar rătăci prin lumea mare, că energiile lor vin din pământul pe care-l bat cu călcâiul, ori îl "alintă", ștergându-l cu vârful opincii. Iar cei mici învață astfel, fără cuvinte, o apartenență la un neam, la un loc, care mai târziu le va conferi identitatea, oriunde s-ar găsi. Și acum am fiori când văd o asemenea scenă, ca atunci când am văzut-o, copil, prima oară. Iar bătrânii se străduiesc să le arate nepoților pașii, cu aerul că fac ceva extrem de important pentru viitor, chiar dacă jocul nu e deloc ușor pentru cineva de 80 de ani. Pentru că prima dată, în brâu se prind bărbații, de la cei mai bătrâni până la băieței de cinci-șase ani și joacă de se cutremură pământul sub picioarele lor. Mai apoi se fac perechile și joacă și femeile, fetele. În urmă cu vreo 15 ani, când erau manelele foarte în vogă, se îndepărtase lumea oarecum de tot ceea ce înseamnă folclor și tradiție, iar tineretul nu mai știa să joace sau se cânta bănățenește eventual până la douăsprezece noaptea, după care se continua cu discotecă. Ei bine, între timp s-a petrecut o minune. Nu mai merge nimeni la discotecă în sat, toată lumea stă la joc. Nu există copil sau tânăr, de la țară ori de la oraș, care să nu știe să joace bănățenește, altfel e mai mare rușinea. Chiar și în orașe. La noi, nu se mai merge la discotecă, ci se merge la seri bănățene joia sau vinerea, la restaurantele din oraș, iar asta e fantastic! E o revenire miraculoasă la tradițiile noastre bănățene, o revenire de la sine și nu una orchestrată de instituții care ar fi avut datoria să o facă. Pur și simplu, lumea s-a întors la rădăcini, dintr-o nevoie firească, poate amplificată mult în cazul celor plecați de acasă în străinătate, la muncă. Toate primăriile susțin cu bani grupuri folclorice locale, în care tinerii învață să joace și să cânte ca odinioară. Este o nebunie! Toată lumea vrea să-și învețe pruncii să știe juca românește, bănățenește, iar copiii din oraș merg și ei la casele de cultură și învață să joace. Acum câțiva ani, tinerii nu mai știau să joace, părea că-i pierdut totul, acum sunt bune speranțe că nu va muri jocul românesc. Și văd asta atunci când cântăm la serile acestea bănățene la restaurantele din Timișoara, unde vin câte cinci-șase sute de tineri, care joacă de rup pământul. Timișoara e un oraș multicultural, aproape o metropolă, și iată că oamenii simt nevoia să se exprime pe limba lor, să se întoarcă la rădăcini.
"Noi ni suntem bănățeni!"
- Revenind la parcursul devenirii tale artistice: cum s-a întâmplat că ai plecat în America și ai stat acolo o vreme?
- Mama a plecat prin '88, cu un an înainte de Revoluție, deși nu cu gândul să rămână. Dar, în timp ce ea era plecată, cei de la Securitate erau tot timpul pe noi, acasă, ne vizitau, ne chestionau, și de câte ori suna la telefon, ne ascultau convorbirile și intrau pe fir peste noi, spunându-i mamei: "Veniți, doamnă, că vă așteptăm cu drag înapoi!". Eu aveam 14 ani când a plecat mama, și chiar am încurajat-o să rămână, i-am spus, codificat, țin minte: "Știi pachetul pe care trebuia să-l trimiți în luna februarie? Ei bine, nu-l mai trimite, ține-l acolo cât poți de mult!..." Adică, era mai bine să rămână acolo... Pe urmă, ne-au luat cu Legea 18, au obligat-o pe bunica să își vândă apartamentul și să se mute cu noi, pentru că nu aveam voie să deținem două proprietăți, așa că mama și-a cerut azil, a rămas, și apoi s-a recăsătorit acolo. La 15 ani, am plecat și eu, dar am făcut-o cu mare jale și multe lacrimi, și doar cu promisiunea smulsă mamei că mă voi întoarce înapoi.
- Care a fost impactul unui oraș atât de mare ca New York-ul asupra unei adolescente venite dintr-un orășel de provincie al României, Reșița?
- Prima dată am stat în Detroit, un an de zile, și nu mi-a plăcut deloc! Plângeam în fiecare zi și mă întrebam: "Oare când voi putea să mă întorc în România?". Nu vorbeam engleza deloc, eram foarte singură... Fratele meu a venit și el mai târziu în State. Apoi ne-am mutat la New York, iar aici a fost cu totul altceva... Comunitatea de români din Banatul sârbesc era foarte mare la New York, iar mama pentru ei cânta, și eu, mai apoi, tot pentru ei... Îmi plăceau mult bănățenii aceștia, pentru că ei încercau cu strășnicie să-și păstreze identitatea acolo, poate mai mult decât o făcuseră în locurile de unde veneau. Se simțeau mai bănățeni decât noi, cei din Banatul din țară, din România. Dacă noi mai cântam câte o melodie mai nouă, ei voiau să audă aceleași doine vechi, ale lui Achim Nica și Florentin Iosif. Se adunau și atunci, ca și acum, la "Clubul Banatului", unde reproduc în "festivaluri bănățene", "Rugile" de la ei de acasă, din satele lor natale, și dacă n-ar fi fost doina bănățeană, s-ar fi uscat de dor! Doina e cântecul de dor și alean al bănățeanului! Aveau copii care se născuseră acolo, în America, și era atât de ciudat să-i auzi vorbind un grai arhaic bănățean, ca prin sate, și toți știau să joace Hora, Ardeleana, și jucau exact ca la sat. Iar mândria lor de a fi bănățeni era copleșitoare acolo... Spuneau mereu, "Noi ni suntem bănățeni!" și "Noi suntem români!". Te electrizau când îi auzeai. Entuziasmul lor, dragostea și dorul de acasă m-au ajutat și pe mine să suport mai ușor depărtarea de România. Mi-am făcut o mulțime de prieteni printre ei. În State am terminat, la "St. John's University", Business, Management și Marketing. Am făcut această facultate pentru că mi-a plăcut foarte mult! Am terminat cu "Summa cum laude", am avut numai note de zece pe linie, am avut burse și am fost implicată în diferite proiecte de cercetare universitară, dar am știut că atunci când voi termina, mă voi întoarce acasă și voi cânta! Nu mi-am imaginat nicio secundă viața mea de după terminarea facultății, ca fiind aceea în care zilnic aș fi luat metroul să merg în Manhattan, la vreo mare companie, unde aș fi primit o slujbă, care ar fi însemnat să stau la birou opt ore pe zi, făcând același lucru, pentru tot restul vieții mele... Nu mi-am dorit asta!... Deși cred că aș fi fost un foarte bun manager... Acum, de partea de manageriat se ocupă soțul meu, Deian Galetin, dar vorbim de un manageriat... artistic, care privește carierele noastre, rezervarea de concerte, planificarea turneelor, semnarea contractelor și lucruri de genul acesta.
Iubirea dintr-un cadru de film
- Să spunem lucrurilor pe nume: unul din motivele pentru care te-ai întors în România a fost dragostea. Marea dragoste, deși aveai doar 17 ani. De unde ai știut că Deian Galetin va fi omul lângă care vei rămâne pentru totdeauna?
- Eu despre Deian auzisem încă din România, pentru că și el provine dintr-o familie de muzicieni. Mama cântase cu tatăl lui, un reputat acordeonist. Dar de văzut nu ne-am văzut niciodată... Iar apoi, când eram la New York, cineva ne-a adus din țară o casetă video cu un spectacol folcloric filmat la Opera din Timișoara, unde apărea și Deian, cântând la acordeon. După ce l-am urmărit atent în toată acea filmare, am știut că el îmi este alesul și i-am spus mamei mele: "Să știi că eu când mă duc în vacanță acasă, în România, mă voi mărita cu băiatul ăsta!". "Ești nebună", a zis mama, "ai doar 17 ani!". "Nu acum", i-am zis, foarte sigură de mine, "întâi voi termina liceul, și apoi facultatea, dar o să vezi tu că eu cu el o să rămân!". Și așa a și fost. În prima vară când am venit în România, întâmplarea, soarta, a făcut să cântăm la o nuntă împreună. Ne-am plăcut pe loc, ne-am îndrăgostit, după doi ani ne-am logodit, dar el a rămas aici, urmându-și studiile la Conservatorul din Timișoara, în vreme ce eu am plecat la New York să-mi continui facultatea. Am rezistat cinci ani la distanță... prin telefon. Vorbeam la telefon ore și ore întregi. Noi doi am contribuit din plin la bunăstarea companiilor telefonice din Statele Unite și România. Și pentru că el nu era cu mine, nu pierdeam timpul cu întâlnirile, stăteam acasă și învățam și nu ieșeam în oraș cu colegii, decât rareori, la câte un pahar de răcoritoare, dar niciodată prin cluburi. Mergeam și cântam la sărbătorile comunităților românești - festivalurile de la Chicago ori din Florida - și astea erau ieșirile mele.
- Cum să întreții o relație prin telefon? Pare de neimaginat la vârsta adolescenței, când dragostea înseamnă mai ales plimbări de mână, săruturi, mângâieri...
- Foarte greu, plângeam nopțile și vorbeam la telefon cu orele... De două ori pe an, în vacanțele de vară și de iarnă, veneam în România, susțineam spectacole și înregistram în fiecare an câte un album nou, așa că vara era grozav, că puteam să stăm patru luni împreună, după care trebuia să plec și plângeam cu lacrimi amare, cu mult înainte și mult după aceea... Și chiar dacă foarte mulți ne spuneau atunci: "N-o să reziste relația voastră, distanța o să vă despartă!", uite că n-a fost așa, suntem împreună și acum, după 21 de ani de când ne-am cunoscut. Am știut amândoi că suntem făcuți unul pentru celălalt. E o șansă pe care noi am avut-o în viață, să ne întâlnim ca suflete-pereche. Sunt 21 de ani de atunci și 16 ani de la nuntă și, în timp, am ajuns la o comunicare atât de subtilă, că ne înțelegem din priviri, de multe ori. Eu pot să-i spun absolut orice, nu am nicio reținere, niciun secret față de el. Nouă ne e foarte bine că suntem împreună și pe scenă, nu numai în viață, nu ne plictisim, găsim întotdeauna ceva de discutat, de analizat, de îmbunătățit (el e și dirijorul orchestrei Ansamblului "Timișul" din Timișoara). Lucrurile merg atât de bine între noi pentru că fiecare ne-am găsit în celălalt jumătatea! Sunt conștientă că cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața mea este că m-am căsătorit cu Deian! E fantastic!
"Încă mai simt fluturași în stomac!..."
- Cum faci să nu lași dragostea să se stingă, cu trecerea anilor?
- Știu că e alesul meu... și atunci, nici distanța, nici răceala nu se instalează între noi. Nimic, nimic, nimic nu ne poate despărți! Asta ne dă o încredere uriașă în viitor, în zilele care vor urma, chiar și la bătrânețe, care încă nu ne sperie. Bineînțeles că dragostea acum nu mai e ca la 17 ani, ci e mult mai bogată, mai așezată... Dar apelăm și la mici "trucuri", pentru a o reîmprospăta: încă ne dăm întâlniri la restaurant, sau pregătim o cină romantică în sufragerie, pentru care ne îmbrăcăm în mod special, punem muzică și dansăm... Încă simt fluturași în stomac când aud că intră cu mașina în curte. Deian e un om minunat, mă iubește, mă răsfață, mă sprijină constant cu sfaturile lui. Ne place amândurora să călătorim, ne place să vedem lumea și s-o descoperim împreună. În postul Paștelui, mai ales, când nu sunt concerte, ne permitem și noi să ne luăm o vacanță, și atunci alegem destinațiile cele mai neobișnuite... Anul acesta am fost în Bora-Bora, în Noua Zeelandă, în Australia, în Maldive, Indonezia, Bali, Thailanda - anul trecut! E ireal... nici nu prea spun nimănui, dacă ne întreabă cineva unde mergem, spun: "În vacanță"! Săptămâna viitoare, când începe postul Sfintei Mării, vom merge la Paris pentru câteva zile, apoi trei zile la Veneția. Ceea ce facem noi este obositor și solicitant, dar, atunci când putem, ne relaxăm! Am noroc că soțul meu mă însoțește fără să protesteze și la cumpărături, prin toate magazinele de pantofi și poșete în care intru, stă cu mine de dimineața până seara dacă e nevoie, e atipic și aici, știu! Pe urmă, sunt lucruri pe care ne place să le facem împreună, acasă, cum ar fi să gătim. Adică eu fac asta, iar el mă ajută tot timpul, îmi pregătește totul, îmi toacă, el e cel mai bun... "roboțel de bucătărie". Știu să fac prăjituri delicioase, ca orice bănățeancă adevărată, îmi plac foarte mult dulciurile, pe care le și fac, le și mănânc! Prăjiturile sunt specialitatea mea, chiar și acum am făcut o prăjitură, înainte să ne apucăm de vorbă, le duc mereu socrilor sau mamei mele din ele, iar ea spune că din cauza asta nu poate să slăbească, dar le mănâncă cu o plăcere nebună, iar mie îmi place grozav să o privesc, îmi place pofta ei de viață și mă tot mir și astăzi cum de doamna aceasta frumoasă și care nu îmbătrânește deloc este mama mea!
- Viața sentimentală a mamei tale a fost destul de bulversată (a fost căsătorită de trei ori, dar nu a rezistat niciun mariaj, din păcate...) și, de altfel, mediul artistic e unul în care căsniciile, îndeobște, nu prea rezistă... Dar toate acestea nu te-au descurajat să pășești pe același drum...
- Eu întotdeauna mi-am dorit o familie, pentru mine, familia este totul... Și mama știu că și-a dorit, din păcate, nu a avut noroc... Ea a avut tot ce și-a dorit - celebritate, bunăstare - mai puțin un soț. N-a avut lângă ea un suflet bun, pe cineva tot timpul alături, poate cel mai important lucru pe lumea asta! Mai aud pe alții cum spun că instituția căsniciei e prea riguroasă pentru un artist, că are prea multe constrângeri pentru cineva care e tot timpul pe drumuri sau pe scenă. Așa este, dacă omul de lângă tine nu înțelege asta, atunci e un chin, și pentru unul, și pentru celălalt... Eu și Deian am avut noroc, știm!... Și îi mulțumim lui Dumnezeu în fiecare zi pentru asta! Faptul că îi am alături pe el și pe toți cei dragi, din familie, în jur îmi face viața împlinită!
"Lume bună, lumea mea!"
- Îți place Timișoara, orașul în care trăiești?
- Foarte mult! Iubesc Timișoara și m-am mutat aici datorită soțului meu, pentru că el e timișorean și, după ce ne-am căsătorit, ne-am mutat aici. Am o casă foarte frumoasă, e cuibul nostru, al dragostei noastre. Îmi place mult să stau acasă, pentru că, în rest, tot sunt pe drumuri cu spectacolele, iar când mă întorc din vacanțe, am un sentiment așa de plăcut că mă așteaptă casa noastră dragă. Timișoara se mândrește și cu o viață culturală intensă, merg și la alte spectacole decât cele ale mele, mergem la teatru, la operă, la filarmonică, mai mergem la câte un restaurant în care se cântă jazz... N-aș pleca din Timișoara cu niciun chip, nici nu-mi imaginez viața mea altundeva decât aici...
- La 38 de ani, câți ai, frumusețea ta e în plină splendoare. Te mai gândești uneori și la bătrânețe? Ce arme ai împotriva ei?
- Nu am niciuna. Nu-mi place că trece timpul și mai vorbesc cu Deian și-i spun că nu pot să cred că avem vârstele pe care le avem acum, că au trecut atâția ani de când suntem împreună, pentru că eu mă simt tot ca la 20 de ani și la fel de îndrăgostită ca atunci! Din fericire, nu-mi arăt vârsta, dar, probabil, la un moment dat, n-o să mai fie așa... Dar atât timp cât ești sănătos și cât ești tânăr în suflet, nu te preocupă bătrânețea... Și mai am un punct de sprijin: dragostea publicului meu, care am încredere că va dura încă mulți ani de acum încolo, și care îmi conferă o tinerețe și o vitalitate ce mă opresc de la a mă gândi la bătrânețe! Cel mai recent album al meu e un omagiu publicului, fără de care eu nu aș fi existat ca artist, un omagiu adus vieții împlinite cu care m-a învrednicit Dumnezeu, și se numește chiar așa: "Lume bună, lumea mea!" ("Mă închin în fața ta!...").