Pentru noi toți, moartea e pântecul prin care trebuie să trecem pentru a ne naște la cealaltă viață. Trupul veșted, carnea suferindă, bolile care ne cuprind încetul cu încetul, toate sunt vămi fără de care nu ne putem desprinde din această lume. Chinurile acestea sunt hărăzite până și sfinților. Deși îmbrăcați și hrăniți de iubirea lui Dumnezeu, luminați toată viața de har, ei trebuie să treacă, la fel ca noi toți, prin băierile morții pentru a ajunge dincolo, la fruntariile iubirii.
Și totuși, în curgerea vremilor, a existat un om dăruit Domnului care nu a gustat moartea. Unul singur. Un om care a ars ca o lumânare de ceară - curat, fără rămășiță, mistuindu-se fără urmă. Mormântul lui nu este de găsit nicăieri pe fața pământului pentru că, la sfârșitul vieții, Sfântul Ilie a fost înghițit de cer. Cu totul.
Copilul hrănit cu flăcări
Suntem cu opt veacuri înainte de Hristos, în Tezba Galaadului, în ținuturile stăpânite de israeliți, la răsărit de Iordan. Sovat, un preot al Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul cel Viu al lui Israel, așteaptă ca soața să-i aducă pe lume un prunc. Din inimă i se ridică o rugă. Când lină, susurând a mulțumire și bucurie pentru noua făptură, când năprasnică și înspăimântată de durerile soaței, cu ale cărei tânguiri se îngână. Durerea tatălui îngemănată cu cea a mamei, inimile lor unite. Iubire întreolaltă, iubire de Domnul.
Pe Sovat l-au trezit din rugăciune scâncetul copilului și intrarea unor bărbați. Luminoși, îmbrăcați în alb, au venit la creștetul copilului și, până să apuce să le spună ceva, au început să-l învelească în straie stranii. Nu erau din pânză. Erau parcă alcătuite din flăcări limpezi și roșiatice. Cu aceleași văpăi l-au îmbiat pe prunc, iar acesta, ca și cum ar fi fost deja mare, le-a luat și a îmbucat din ele. Sovat a văzut asta cu ochii lui. Nu era o plăsmuire a minții sale și nici un vis, dar părea așa. Pruncul mic, zâmbind jucăuș, luând din mâinile străinilor văpăile acelea și mușcând din ele ca dintr-o pâine. Apoi bărbații dispărând fără urmă, așa cum apăruseră, iar el rămas în brațe cu pruncul care-l privea mirat.
Ce vor fi fost toate acestea? Când i-a întrebat pe preoții bătrâni de la Templul din Ierusalim, i-au spus să nu se teamă, că este semn de sus. Unul mare și înfricoșat. Copilul nu e unul obișnuit. Va fi plin de focul luminii dumnezeiești. Un foc puternic, care se va revărsa din gura lui prin cuvintele sale, unul cu care va judeca poporul lui Israel. L-a numit Ilie, Eliayahu, pe limba Torei, ceea ce se tâlcuiește "Dumnezeul meu este Iahve". Și, într-adevăr, Ilie nu a avut niciodată alt Domn.
A fost un copil ciudat. Când ceilalți se jucau, el stătea aparte, tăcut, absorbit în gânduri. Îi plăcea să plece adesea în deșert, fără să-i anunțe pe părinții săi. Se chircea pe sub o stâncă, să stea departe de vipia amiezii, își pleca fruntea până își atingea genunchii și începea să cheme numele Domnului. Stătea așa, nemișcat, ceasuri întregi, până când Iahve îi apărea. Uneori ca o lumină, alteori ca un ocean fără chip, de nepătruns. Și prezența Sa, puternică, fără asemuire, îl absorbea ca un vârtej, făcându-l să uite de tot și de toate. Erau doar ei doi, el și Dumnezeu. Era al Lui, era copilul Domnului.
Regele Ahab și păgâna Izabela
Ahab o luase de soață pentru că era frumoasă, dar mai ales pentru că era feniciană, fiica lui Etbaal, trufașul rege al Tyrului și Sidonului. De regatul acesta, lui Ahab mereu îi fusese teamă. Nu putea avea pace, până nu și-l știa prieten. Iar căsătoria cu Izabela le pecetluise alianța. De acum nu se mai puteau înfrunta - erau rude. Proorocii lui Iahve l-au certat pentru căsătoria asta. Dumnezeul lui Israel era împotriva amestecării lor cu fenicienii. Vecinii lor de la nord erau spurcați. Zeii lor, Baal și Aștarte, cereau mereu sânge și jertfe. Jertfe de oameni, oameni vii, pe care-i ucideau ca pe animale, pe altarele lor. În popor se zvonise chiar că Izabela își omorâse propriul prunc, închinându-l astfel lui Baal, ca pacea și bogăția să se reverse asupra ei.
Fie de era așa sau nu, un fapt era limpede. Noua regină era potrivnică vechilor credințe evreiești. Făcea tot ce îi stătea în putință ca israeliții să nu mai meargă la templul din Ierusalim, să nu se mai roage acolo. Adusese din Tyr câteva sute de preoți de-ai ei și petrecea zile întregi în mijlocul lor, iscodind viitorul, făcându-și planuri, urzind la bunăstarea tronului. Iar regele Ahab privea la toate acestea cu inima strânsă, fără să poată să-i stea împotrivă. Îi era teamă de trufia ei și de puterea tatălui ei. Și, mai cu seamă, îi era teamă de el însuși. Teamă că, înfruntând-o, va trebui să accepte că a greșit. Că și-a vândut și neamul, și credința unor zei care de multe ori îi stârneau scârbă și groază. Dar poporul începuse să-i iubească. Pentru că erau altfel și pentru că veneau de la fenicieni, iar fenicienii fuseseră mereu mai bogați, mai iscusiți în negoț, mai vicleni în războaie. Cu zeii aceștia, noii israeliți parcă se apropiau de lumea feniciană. O lume strălucitoare.
Profetul
Ilie vedea toate acestea. Crescuse cu ele. În sufletul său de copil curat se întipărise figura aceea hâdă a statuilor lui Baal care împânziseră ținutul său. Din loc în loc, câțiva stâlpi de lemn erau sculptați cu chipul Aștartei, soața lui Baal, zeița destrăbălării. Și, mai ales, îi rămăseseră în inimă nelegiuirile evreilor. Desfrâul și necinstea care se întindeau ca ciuma. Și mai erau poveștile copiilor. Istorii cumplite, pe care le șopteau seara, înspăimântându-i pe cei mici. Povești despre bande de tâlhari care răpeau pruncii de pe ulițe ca să-i jertfească lui Baal pentru bogăție și putere. Ca să-i ocrotească în jafurile lor. Un zeu al nelegiuirii care rodea încet din inima neamului său. Încuibat în ea ca un vierme, ascuns acolo ca un fur.
Uneori, Ilie și-ar fi dorit să-i prăpădească pe toți. Să-i radă de pe fața pământului ca să nu mai știe de fărădelegile lor. Dar, în clipele în care inima i se răzvrătea împotriva neamului său, duhul Domnului îl părăsea. Și Ilie știa de ce. Pentru că Dumnezeul lui Israel nu era unul al urii și răzbunării, ci al iubirii și milei, al iertării și al izbăvirii. Ura și necinstea erau ale lui Baal. Și de ele va trebui să-i izbăvească pe cei din neamul său.
Pentru asta s-a rugat. Ani la rând. Și când a ajuns un bărbat în toată puterea, a știut că venise timpul. Israeliții erau încredințați de preoții lui Baal că noul zeu este stăpânul cerului, al tunetelor și al ploii. Ilie știa că mințeau. Că belșugul pământului, ca și izvoarele apelor, și norii, și soarele sunt în mâna lui Dumnezeu. Și că Domnul poate să dea ploaie la bună vreme sau o poate opri din pricina păcatelor oamenilor. Așa că a mers la palatele lui Ahab și, într-una din zilele în care acesta ieșea să se plimbe cu carul său, i-a strigat în față: "Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!". I-a strigat cuvintele acestea în față, răcorindu-se de toată obida anilor în care fărădelegile regelui îl întristaseră. Le-a spus și apoi a plecat. Simțea că ia foc. Focul cu care fusese hrănit încă de la naștere.
Când cerul se face de aramă, iar pământul de fier
Auzise cuvintele acestea din Tora. I le citise tatăl său. "Cerurile tale, care sunt deasupra capului tău, să se facă aramă și pământul de sub tine fier." Încet, parcă apa a fost suptă din lume. Ilie se rugase fierbinte pentru asta, iar Domnul îi împlinise voia. Lăsase în mâna lui soarta neamului lui Israel. Ilie era acum stăpân. Mai puternic decât Ahab și decât Izabela, având în mână izvoarele cerului și ale vieții. Puterea aceasta îl înspăimânta. Nu și-o dorise. Singurul lucru care-l mistuise încă din fragedă copilărie fusese dorul de Domnul. De lumina Lui.
Și acum, când stătea pe malul pârâului Cherit, îi treceau prin minte lunile din urmă. Cum cea dintâi pierise iarba câmpului. Uscată ca iasca. Cum se stinseseră apoi trilurile păsărilor. Cădeau odată cu frunzele din copaci, lăsând crengile hâde, rășchirate pe cerul de aramă. Doar corbul care îi aducea în fiece zi de mâncare părea că nu suferă de nimic.
Îi privea acum ochii de cărbune și se gândea că, la fel ca și el, nu duce lipsă de nimic. În fiecare dimineață, cine știe de unde, corbul venea în cioc cu o pâine. I-o aducea rumenă, ca scoasă din cuptor. Apoi, seară de seară, venea cu o bucată de carne. Nesmintit, înainte ca ultima geană de lumină să-i sfâșie întunericul peșterii, corbul era acolo. Croncănea de câteva ori, parcă vesel de isprava făcută, apoi își întindea aripile negre ca noaptea și arunca bucata de carne din cioc.
Pe Ilie, bunătatea asta a păsării îl sfredelea. Cum de avea grijă de el? De bună seamă că din încredințarea Domnului, dar cum de biruise harul lui Dumnezeu inima păsării ăsteia haine care, se știe din popor, nu se milostivește nici măcar de puii ei, ci-i lasă de izbeliște?
"Tu, om fiind, nu te milostivești spre semenii tăi. Tu nu voiești să omori numai pe oameni, ci și dobitoacele și păsările!" Glasul îi răsunase în inimă, acolo unde simțea chemarea Domnului. Dar de ce să-l mustre Iahve? Nu voia el cele bune pentru poporul lui Israel? Să-l scape de robia unor zei mincinoși? Și atunci?
Dar, privind pământul tare ca fierul și apele părâului Cherit care se împuținau pe zi ce trece, inima-i începea să se îndoiască. Ce înseamnă de fapt să-L urmezi pe Domnul? Face el oare asta? Și dacă mor toți israeliții de foame și sete, ce folos? Sufletul i se înspica precum un bob de grâu răscopt.
O văduvă
De la ea a învățat Ilie ce e mila. Și dragostea. Și iubirea de Domnul. A fost ca o naștere din nou. Nici măcar nu era o femeie credincioasă. Poate tocmai de aceea îl trimisese Iahve la ea. Ca să străvadă adâncimile sufletului omenesc și să deprindă cum iubirea se cuibărește în cutele lui.
La început nu a înțeles porunca Domnului - "Scoală și du-te la Sarepta Sidonului și șezi acolo, căci iată am poruncit unei femei văduve să te hrănească!" De ce să fie hrănit de o femeie? Și de ce la Sarepta? Dar s-a supus, așa cum învățase din copilărie.
Până la cetatea la care fusese trimis, Ilie a crezut că se sfârșește de sete. În urmă lăsase apele Cheritului aproape de tot secate, dar care-l puteau îndestula. Când a ieșit din valea unde stătuse atâta timp ascuns, nu a mai găsit nici măcar un fir de apă. Peste tot se ridicau doar vălătuci de praf și de nisip. Când a ajuns la Sarepta, a crezut că se va sfârși sub zidurile ei, dar femeia asta sărmană l-a salvat. A văzut-o cum aduna vreascuri și i-a cerut să-i dea să bea. I-a adus de îndată, fără să-l cunoască. O apă amăruie și tulbure. Apă!
Ilie a băut zgomotos, apoi a cerut ceva de mâncare, puțină pâine măcar. Văduva l-a privit mirată, și în ochii ei supți în găvanele capului veșted a văzut cum se umbrește moartea. "N-am de niciunele, nici măcar o fărâmitură de pâine. Am numai o mână de făină într-un vas și puțin untdelemn într-un urcior. Mă duc să le gătesc pentru fiul meu, să mâncăm și să murim".
Ilie a privit-o cu durere. Chinul ei era rodul rugăciunii lui. I-a spus să stea liniștită, că fărâmitura aceea de pâine nu se va împuțina, iar untdelemnul va rămâne atât cât e, hrănindu-i pe toți trei. Femeia l-a privit ca pe un nebun și a plecat. Ilie a crezut că pentru totdeauna, dar peste vreun ceas, a văzut-o că vine cu o pâinică aburindă în mână. Îl crezuse. În ochii ei, cenușii de necazuri, încolțise o lumină. Așa credință Ilie nu mai văzuse nici între israeliți.
A rămas la ea, iar zilele lui au prins viață. Se juca uneori cu fiul ei, Iona, iar alteori trebăluia prin gospodărie. Nu crezuse că poate fi și cu Domnul, și cu oamenii. Își petrecuse mare parte din viață cu sălbăticiunile, în deșert, în adâncul peșterii, sau purtat de Duh în lumile de dincolo. Acum învăța din nou lucrurile simple - cum se zbat în somn pleoapele unui copil, cum palmele unei femei frământă aluatul, gingășia mamei care nu se vede și nu se simte pe sine, traiul în comun, spaimele, dorurile. Le amesteca pe toate cu rugăciunile sale și, încet, se deprindea cu mila. Mila față de ei, de poporul său. Poporul pe care voise a-l deprinde cu Domnul. O milă față de întreaga făptură. Chiar și față de corbul acela zănatec care-i adusese atâta vreme pâinea în cioc.
Într-o dimineață, a dormit mai mult decât de obicei. L-a trezit plânsetul femeii. Un plânset înăbușit, fără nădejde și lumină. Unul cum nu mai auzise. Și, ascultându-i glasul, i-a trecut prin inimă că el nu plânsese de fapt niciodată. Că dorurile sale, năprasnice și vii, dorurile care-i purtaseră rugile, își găsiseră mereu alinare în Domnul. El, Iahve, Lumina de foc și iubire, îi ștersese de pe față și lacrimile, și amintirea lor. Când a intrat în cameră și a văzut-o prăbușită peste trupul micuț al lui Iona, a știut că, într-un fel, trăise degeaba. Că de abia acum avea să afle. Ce, nu știa nici el prea bine. Totul și nimic...
Copilul murise în somn, iar văduvei îi era peste putință să mai trăiască fără el. Bolea de câteva zile. Ilie a știut că nu o poate lăsa pradă durerii. Îi datora viața. Așa că a luat trupul micuțului și, strângându-l încet la piept, a urcat în cămara de sus, acolo unde își ridica rugile spre cer. Și, încet, pe când îl strângea la piept, a simțit cum îl cuprinde o dragoste de întreaga făptură și că Iona, pe care-l văzuse crescând, era și copilul lui. Și, pe când lacrimile sărate îi curgeau pe obraji, amestecându-se cu durerea din inimă, a șoptit ușor, cu inima frântă - "Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!" Și a suflat asupra lui de trei ori. Când Iona și-a deschis ochii, Ilie a știut că durerea poporului trebuie să sfârșească. Se rugase atâția ani pentru secetă. Venise vremea să se roage pentru ploaie.
Dar nu oricum! Nu! Anii aceștia nu se scurseseră în van. Trebuia ca Ahab și Izabela să primească o lecție, iar preoții lui Baal trebuiau stârpiți. Ca o molimă.
Înfruntarea
A plecat din Sarepta și s-a dus direct la Ahab. I-a cerut să-i strângă pe toți preoții lui Baal. Au venit cu sutele în muntele Carmel. Erau mândri și siguri pe puterea lor. Izabela îi ocrotea, iar israeliții începuseră să-i asculte.
Ilie le-a propus o înfruntare dreaptă. Să aducă fiecare jertfă dumnezeului în care crede. Ei lui Baal și Aștartei, iar el lui Iahve. Dar să nu aprindă focul cu mâinile lor. Să se roage fiecare și să primească foc din cer. Se va vedea atunci care dumnezeu este cel adevărat, al lui Ilie sau al lor...
Preoții păgâni s-au trudit o zi întreagă. Au urlat, au jucat, s-au împuns cu sulițe și săgeți. Nimic. De pe jertfelnicul lor nu s-a ridicat nicio umbră de fum. Ilie a început să-i ia în râs - "Da' strigați mai tare! Poate zeii voștri stau de vorbă cu cineva sau sunt în călătorie sau poate dorm; strigați tare să se trezească!" În van...
Apoi Ilie și-a pregătit jertfa sa. A clădit rugul, apoi a udat lemnele cu apă. Să nu creadă cineva că umblă cu furtișaguri. A pus oamenii să toarne atâta apă de s-a umplut șanțul jertfelnicului. Apoi a îngenuncheat și a strigat la cer: "Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău!".
Când trăsnetul acela a lovit jertfelnicul, a mistuit tot. A căzut din senin, din cerul limpede, și a ars și lemnele, și carnea vițelului, și apa din șanț, și pământul din împrejurimi. Focul Domnului! Foc nefăcut de mână omenească. Și tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu fața la pământ și a zis: "Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!". Ilie a știut atunci că seceta se sfârșise. Oamenii i-au luat la fugă pe preoții lui Baal și i-au ucis. Până la unul. Rana din neamul său începea să se închidă.
Mormântul din cer
Dar nu s-au petrecut toate așa cum nădăjduia Ilie. Ahab a fost la început rușinat, dar pe Izabela tot nu a alungat-o. Iubirea aceea stranie care-i unea, jumătate fascinație, jumătate teamă, era de nedezlegat. Încet, preoții lui Baal au început să vină din nou în pământul lui Israel. Să-și ridice din nou statuile, să cioplească stâlpii de lemn, să-și facă jertfele spurcate. Uneori, pe Ilie îl cuprindea deznădejdea, căci boala neamului său părea fără leac. Striga atunci fără de nădejde; poate că el era de vină! "Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu sunt eu mai bun decât părinții mei!" Poate nu-i iubise îndeajuns pe israeliții lui, poate se trufise sau poate nu știuse să le fie alături în durerile lor. Știa de acum că durerea asta a lui nu are leac. E durere de prooroc, de om așezat la mijloc, între cer și pământ, ca o ață subțire ce stă mereu întinsă, mereu încordată, fără odihnă, fără răgaz.
În ultimii ani, însă, capătul dinspre cer părea din ce în ce mai întins. Ilie se ruga să fie așa. Își găsea deplină alinare în Domnul, în focul acela alb și curat, care clocotește de iubire și milă. Știa că în el își va afla sfârșitul și începutul.
În ziua în care s-a întâmplat era cu ucenicul său Elisei în apropiere de Iordan. Carul acela întraripat, cu cai de foc și roți de foc și osii asemenea, a apărut din senin, ca fulgerul ce-i mistuise jertfa în fața preoților păgâni, ca oamenii veniți la nașterea sa. Era un semn din cealaltă lume, un semn că zilele lui pe pământ se sfârșiseră. Carul l-a răpit pe Ilie într-un iureș și apoi s-a înălțat la cer într-un tunet de lumină. În urmă i-a rămas doar cojocul, amintire și mângâiere pentru ucenicul său, Elisei.
Dar nu acesta a fost sfârșitul lui Ilie. Mai degrabă începutul. Când și când, sfinții îl reîntâlnesc. L-au văzut apostolii pe Tabor, vorbind cu Hristos, și se spune că-l vom vedea cu toții, înaintea Judecății de Apoi. Atunci Ilie va veni și-L va propovădui pe Mesia, înfruntându-l pe Antihrist. Abia atunci va gusta moartea, căci va fi ucis de slujitorii întunericului. Dar Scripturile spun că nu va rămâne în mormânt decât trei zile. Se va ridica apoi, înviat de Hristos, ca un martor al Învierii celei mari spre care mărșăluim cu toții. Pentru că, în cele din urmă, cu toții ne vom afla mormântul din cer, mormânt adevărat și deplin, mormântul cald al iubirii de Dumnezeu și de oameni.