Amânarea cu un an a posibilităţii validării unui referendum doar cu un cvorum de 30% a dat societăţii civile şansa de a aprofunda "rezultatele" Comisiei Antonescu în revizuirea Constituţiei. Complotiştii din USL mizau tocmai pe o adoptare rapidă a proiectului de Lege Fundamentală propus de ei. Chiar dacă sila de politică, vacanţa sau grijile zilnice ar fi potenţat o prezenţă slabă la vot, cvorumul s-ar fi realizat, iar nucleul dur al alegătorilor USL-işti ar fi asigurat procentul de 50% plus un vot, necesar intrării în vigoare a noii Constituţii. Decizia CCR a încurcat socotelile USL care, după eşecul puciului parlamentar din vara anului trecut, urmărea o acoperire "legală" pentru trecerea tuturor instrumentelor de control social în propriile mâini. Deruta generată de această decizie s-a vădit în propunerea vicepremierului L. Dragnea de a lungi la trei zile durata referendumului care - dacă s-ar desfăşura în toamnă - ar fi valabil după regula cvorumului de 50% + 1 vot. D-l Dragnea susţinea, desigur, că graba validării noii Constituţii s-a datorat necesităţii implementării rapide a regionalizării şi, în consecinţă, a accesării mai facile a fondurilor de dezvoltare UE. După "lecţia" primită în 2012 de la UE, SUA şi alte organizaţii internaţionale (care, astfel, au stopat desfăşurarea "puciului"), principalii lideri USL, V. Ponta, C. Antonescu şi D. Voiculescu, au acceptat, de nevoie, amânarea cu un an a referendumului în cauză.
Amânarea dă însă cetăţenilor posibilitatea examinării mai atente a proiectului de Constituţie realizat de Comisia de revizuire condusă de Crin Antonescu. Motivele, dar şi modul în care s-a produs revizuirea pot apărea astfel cu claritate maximă. Argumentul "sentimental" că prin noua Constituţie se urmăreşte blocarea unor "abuzuri" ale ocupantului funcţiei prezidenţiale, excluzându-se pentru succesorii d-lui Băsescu posibilitatea de a mai fi "preşedinţi-jucători", îşi dovedeşte inconsistenţa, el ascunzând în fapt cu totul altceva. În concepţia lui Crin Antonescu, funcţia prezidenţială apare privată de oricare atribut executiv, preşedintele ajungând la un rol pur-decorativ, alegerea premierului, declanşarea unui referendum, refuzul numirilor abuzive în administraţia centrală depinzând, după adoptare, de Parlament. Dar, transformarea preşedintelui într-un actor marginal (în contradicţie cu votul popular prin care ar fi ales), vizează concentrarea totală a puterii pentru un grup de indivizi, parlamentarii, care - prin articolul 61 din proiect - se autodefinesc drept "forul suprem de dezbatere şi decizie al naţiunii". Ultima parte a formulării devine extrem de semnificativă, pentru că ea dezvăluie intenţia de a-i ataşa Parlamentului nu doar normala putere legislativă, ci şi pe cele executivă şi judecătorească. Parlamentul devine astfel nu numai emitentul legilor şi reglementărilor naţiei, ci şi cel care le aplică şi controlează aplicarea lor. Guvernul, CCR, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, CSM sau DNA devin anexe "de lucru" ale Parlamentului, independenţa lor spulberându-se. Mai mult, orice persoană fizică sau juridică va fi obligată de acum (art. 64.4) să se prezinte în faţa unei comisii parlamentare, dacă alte organe nu rezolvă chestiunile disperate în care a intrat. În nici un Parlament din lumea democratică nu se ajunge la o asemenea concentrare de puteri, reprezentanţii aleşi ai naţiei transformându-se într-o entitate ce dispune de totul după bunul plac, inclusiv de propria perpetuare în vârful ierarhiei sociale.
Mulţi cetăţeni ar fi tentaţi să creadă că acest transfer de suveranitate de la toate instituţiile reprezentative ale statului la Parlament este doar aparent, însuşi preşedintele Comisiei de revizuire, Crin Antonescu, neputând să despoaie funcţia pe care o vizează (cea de şef al statului) de atribuţiile executive. D-l Antonescu nu vrea însă decât să fie consemnat în Istorie ca preşedinte al ţării, în rest, mulţumindu-se cu somnul şi serbările protocolare de la Cotroceni. Înţelegerea lui cu mafia din spatele parlamentarilor constă tocmai în această amputare a puterilor prezidenţiale pe care le-a avut Traian Băsescu, un preşedinte-jucător care putea să garanteze şi să stimuleze independenţa Justiţiei la toate nivelele organizării sale. Chiar dacă d-l Băsescu va părăsi, obligatoriu, funcţia pe care actualmente o deţine, Comisia - în frunte cu d-l Antonescu, candidatul USL la succesiune - vrea să elimine definitiv o asemenea posibilitate, "dreptul" de a stabili cine şi de ce este vinovat revenind, în ultimă instanţă, Parlamentului. Şefii acestuia, liderii care selectează şi întocmesc listele de parlamentari, vor deveni, în fapt, atotputernici, imuni la oricare acţiune a Legii, fiind ei înşişi Legea. Un Dan Voiculescu, de exemplu, nici măcar nu va mai ajunge să fie cercetat pentru o faptă penală oarecare, pentru că, prin "aleşii" săi, va putea oricând să prevină organele de justiţie că vor răspunde în faţa comisiilor parlamentare, care pot să le amendeze şi blocheze. Primii afectaţi (conform art. 61, 64 etc.) sunt procurorii, care nu sunt incluşi în puterea judecătorească.
Am prezentat doar una dintre "noutăţile" proiectului de Constituţie propus de Comisia Antonescu. Dacă CCR nu ar fi amânat cu un an referendumul cu un cvorum de 30%, "băieţii deştepţi" din Parlament şi (mai ales) din spatele lui, ar fi forţat cu orice preţ (nuanţări cerute de specialişti, intervenţii ale CCR, replici ale CSM sau preşedinţiei) adoptarea noii Constituţii, intrarea ei în vigoare ducând la reducerea presiunii exercitate de Justiţia independentă asupra unor personaje ce domină, economic şi mediatic, ansamblul social. Sunt semne că SUA şi UE au devenit mult mai atente la revizuirea Legii fundamentale, realizată de Comisia Antonescu. Cancelariile occidentale nu vor lăsa ca "puciul" ratat anul trecut să îşi atingă pe căi "legale" obiectivele. Dar pentru ca separaţia puterilor în stat să nu dispară, pentru ca Justiţia să nu fie subordonată politicului, este nevoie şi ca alegătorii, cetăţenii de rând ai ţării, să-şi dea seama de "capcanele" proiectului de Constituţie. Decizia CCR le dă timpul necesar să o facă.