Satul
Are numai un drum principal și două ulițe. Un drum străjuit de porți înalte, în lemnul cărora și-au înscris sufletul meșteri măiaștri. Drumul duce la biserică și mai departe. Dar noi ne oprim la biserică. E locul de unde își iau putere sătenii, în fiecare duminică. Greco-catolicii - la prima oră a dimineții, ortodocșii - de pe la ceasurile zece încolo. Căci satul și biserica sunt împărțite în bună pace între cele două confesiuni.
Sfântul lăcaș a venit gata construit peste Tisa, în urmă cu aproape 200 de ani (1784), din Slatina, "capitala" Maramureșului istoric, rămas astăzi pe tărâm ucrainean. La nouă ani după ce a fost terminată, a fost adusă peste apă, la Hoteni. Poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, dar n-are nimic războinic în ea, ci este gătită ca o fată mare care își așteaptă pețitorii. Toate icoanele sunt împodobite cu mari ștergare albe cu flori roșii, țesute în casă, așa încât pereții par grădina lui Dumnezeu. Toate băncile și vreo doi pereți sunt acoperiți de cergi groase, cu flori roșii și negre, încălzind locul. În această biserică mică, dar primitoare, l-am întâlnit pe părintele ortodox Ioan Ardelean.
Preotul
Părintele Ardelean te cucerește cu zâmbetul său blând, de copil. Vorbește așezat, limpede și ușor profesoral. Născut în 1972 la Strâmtura, pe Valea Izei, în Maramureșul Voievodal, a visat de mic să devină... salvator. A vrut de când se știe să salveze oameni. I-au trecut prin minte toate profesiile care se ocupă de salvarea oamenilor aflați în dificultate, de la medici la pompieri. După absolvirea liceului, a făcut o școală postliceală sanitară. Temerar și ambițios, nu s-a mulțumit să rămână asistent medical și a urmat, apoi, și Facultatea de Teologie, secția Asistență Socială. Și a început să fie implicat în proiecte sociale. Într-un târziu, a înțeles că trupul trebuie salvat împreună cu sufletul și că, cel mai adesea, trupul poate fi salvat numai prin suflet. A urmat și Facultatea de Teologie Pastorală, pentru a se preoți. De 17 ani, Părintele Ardelean este profesor de religie la Școala "Nicolae Iorga" din Baia Mare, iar de 15, preot la Hoteni și tată al unor copii luați de suflet. Are doi băieți ai săi, după sânge, Andrei (14 ani) și Alexandru (11 ani), și mai așteaptă o fetiță, dar este tată și pentru alți șapte copii orfani. Acestora din urmă ar putea spune că le-a salvat viața. Toți îl strigă "Tati Popa", spre amuzamentul său înduioșat.
Proiectul
Visul părintelui Ardelean a început să prindă contur în anul 1998, când a primit finanțare de la Uniunea Europeană pentru proiectul "Acasă la Hoteni", care își propunea să le ofere experiența unei vieți de familie, limitată la finalurile de săptămână și vacanțele școlare, unor copii din Centrul de Plasament Baia Mare. Inițial, au fost aleși 15 băieți și fete care nu au avut niciodată o familie și care au fost primiți, pentru perioade de la câteva zile la câteva săptămâni, în familiile unor creștini ortodocși din Hoteni. Proiectul a durat un an, iar până la sfârșit s-au bucurat de binefacerile sale 30 de copii, care s-au legat atât de mult sufletește de părinții lor de ocazie din Hoteni, încât au continuat să se întâlnească și după terminarea proiectului. Mai mult, unii țărani au luat copii în plasament sau i-au înfiat. Așa s-a întâmplat cu Mihaela Petruș, care a rămas la o familie din sat până azi. Părintele Ardelean e mândru că în primăvara acestui an a și cununat-o pe Mihaela, care acum își face casa ei, în Hoteni. În familia părintelui Ioan Ardelean a rămas, de asemenea, o fată, Delia.
Familia
La încheierea proiectului "Acasă la Hoteni", părintele a gândit un altul, "din care nu mai pot ieși, căci ține cât toată viața noastră". Anume, și-a dorit să poată primi în familia sa cât mai mulți copii, pe care să-i îngrijească la fel ca pe ai săi și să-i ajute și când vor fi maturi. Împreună cu fundația britanică "Hope and Homes for Children" a construit o casă mare și încăpătoare. "Delia mai are 13 frați și noi am vrut să-i aducem pe cât mai mulți dintre ei aici, ca să fie la un loc, să se întregească familia. Parohia noastră era nouă pe atunci și destul de mică, cu numai 30 de familii, cum a și rămas de altfel, și nu avea o casă parohială. A trebuit să facem una suficient de încăpătoare pentru zece, cincisprezece suflete", spune preotul.
După ridicarea casei, patru frați ai Deliei s-au mutat aici și au fost crescuți de soții Ardelean. Pe alți patru frați, deja majori la vremea aceea, părintele Ardelean i-a ajutat să-și facă un rost în viață. Până acum, în casa speranței preotului Ardelean au crescut 11 copii orfani. Cel mai "vechi" în casă este Paul (16 ani), care a venit acum 13 ani. Cel mai mic copil pe care l-a luat părintele avea un an și două luni: Mirabela, acum în vârstă de 13 ani. "Cei care s-au făcut mari au plecat numai când au putut să se întrețină singuri. Au stat la noi și au învățat tot ce te poate învăța o familie și după ce au împlinit vârsta majoratului. Sunt căsătoriți acum și ne reunim în marea noastră familie și cu ei, la răstimpuri, mai ales de sărbători", povestește părintele. Copiii din familia Ardelean, indiferent că sunt de sânge sau de suflet, trăiesc în aceleași condiții și după aceleași reguli. "Facem lecții cu ei, îi învățăm să lucreze pe computer, dar și la câmp. Avem ceva pământ dat de săteni, două vaci, zece scroafe cu purcei, iepuri, găini, și tot ce mai trebuie într-o gospodărie bună. Dar toți trebuie să lucrăm pentru asta, chiar dacă mai avem și trei angajați. Pentru că, dincolo de necesitatea de moment, munca e bună și pentru a-ți însuși un mod de viață". De altfel, el însuși nu se dă în lături de la coasă, prașilă sau tăiat lemne. Este mereu un exemplu, și în casă, și la câmp, și în biserică. Și face totul din dragoste. "Copilul are nevoie de un blid de mâncare și de un acoperiș deasupra capului, dar nu astea îl fac om. Aceste nevoi de supraviețuire îi pot fi satisfăcute și de un centru de plasament. Însă numai dragostea îi dă încredere în el, îl deschide către lume, îl pune într-o rânduială. Iar dragostea nu poate fi oferită de un funcționar, de un angajat la stat, oricât de binevoitor ar fi. Dragostea este sau nu este. Poate cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru noi este dragostea, iar cei care dăruiesc dragoste, la rândul lor, sunt fericiți".
Când îl asculți pe părintele Ardelean, totul pare simplu: e de ajuns să iubești și totul se rezolvă. Dar recunoaște și sfinția sa că nu este așa. "De la copilul luat din stradă, până la cel care se simte iubit, prețuit și se comportă ca atare, făcând progrese la școală și în viața de familie, e un drum chinuitor uneori. E foarte greu să modelezi un om. În plus, pentru fiecare năzbâtie a lor, ne mai primim și reproșuri: așa te-a învățat popa?", mărturisește, zâmbind timid, părintele.
Ierarhia bisericească l-a fericit pe părintele Ioan Ardelean, de numai câteva luni, cu o parohie mai mare, de 900 de suflete, într-un sat vestit al Maramureșului, Desești, unde se află una din cele mai frumos pictate biserici de lemn din țară. Acolo, însă, părintele va trebui să ducă la bun sfârșit construirea casei parohiale, aflată "la roșu", și mai ales adaptarea acesteia la o familie atât de numeroasă. Până va fi gata noua locuință, familia Ardelean rămâne în Hoteni, de unde sătenii nu i-ar prea lăsa să plece, căci îi iubesc mult.
"Cea mai bună predică a păstorului din comunitate e fapta lui"
- Părinte, sunteți o familie cu posibilități financiare reduse. Cum reușiți să întrețineți atâtea persoane?
- Dumnezeu te ajută să găsești soluțiile, dacă vrei să faci ceva bun. De 17 ani, și eu, și soția suntem dascăli la Baia Mare, unde am făcut naveta, pentru că din parohie chiar nu puteam trăi. Însă, un mare ajutor am primit de la Fundația "Hope and Homes for Children", care ne-a asigurat plata personalului administrativ - că avem trei angajați, care se ocupă de curățenie și hrană pentru copii - începând din 2002 și până în 2011. De acum doi ani, tot prin mijlocirea Fundației, salariile sunt achitate de un sponsor, "Porsche România".
- Vă mutați la Desești în curând. Veți duce acolo și alte proiecte începute aici?
- Da, în special Tabăra Națională de Artă și Solidaritate - un proiect la care noi ținem foarte mult și care, în fiecare vară, umplea ulițele satului Hoteni de copii și de pictori din toată țara. Pe lângă copiii noștri, veneau încă 30 de copii instituționalizați și tot atâția pictori profesioniști, și pictau împreună, într-o experiență de mentorat, cu expresie pe pânză.
- Activitatea socială nu vă distrage de la ce aveți de făcut ca preot? Nu vă consumă timpul și energia pe care alți preoți le cheltuie numai pentru slujbele Bisericii și asistența duhovnicească a credincioșilor?
- Îmi consumă, dar nu mă sustrage. Dimpotrivă, pentru mine e o împlinire. Pentru că dacă e cuvântul sec, fără rod, este degeaba. Cea mai bună predică a păstorului din comunitate e fapta lui și cu fapta lui sădește dragostea, milostenia, frățietatea și toate celelalte virtuți. Dacă doar vorbești despre ele și îi îndemni pe alții să le practice, dar la tine nu se vădesc, nu convingi pe nimeni. Apoi, Sfânta Liturghie n-ar fi deplină fără partea de după, pe care o numim "Liturghia aproapelui" sau "Liturghia de după Liturghie", în care îndemnul "să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim" se concretizează în viața noastră. E firescul lucrării unui preot. Fiecare preot este într-o comunitate și un lucrător social care sprijină multe grupuri vulnerabile. Multe!
"Când Dumnezeu găsește ușa sufletului întredeschisă de fapta cea bună, intră"
- Proiectele sociale pe care le-ați derulat aici au dat și roade duhovnicești?
- În primul rând, comunitatea și-a schimbat radical mentalitatea față de copilul instituționalizat, pe care în general îl percepea negativ, ca pe un fel de rebut al societății. La început, când am adus copiii în sat, puțini ne-au fost alături, reacția cea mai frecventă fiind de respingere și de împotrivire. Pe urmă, încet, încet, oamenii au ajuns să-i accepte pe copii și chiar să-i vadă ca parte a comunității. Au și oprit mulți copii în familiile lor. Cred că este un mare câștig, nu numai social, ci și duhovnicesc, pentru că sufletele credincioșilor s-au înmuiat și s-au îmbogățit cu milă și bunătate. Solidaritatea, generozitatea, blândețea sunt virtuți care odată clădite în suflet cresc și se manifestă mai departe. Și atunci, credința nu mai este trăită formal. De altfel, Mântuitorul ne avertizează: "Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne va intra în împărăția lui Dumnezeu". Adică, dincolo de declarații trebuie să existe și fapte. Pe urmă, am văzut la enoriași și o participare mai mare la slujbe, mai intensă, și o mai mare aplecare spre cele duhovnicești. Când Dumnezeu găsește ușa sufletului întredeschisă de fapta cea bună, intră.
- Dar de copii se prinde credința?
- Ei trăiesc duhul din familia noastră, participă la toate slujbele bisericii alături de noi și nu-și închipuie o duminică fără prezența la Sfânta Liturghie. Dar nu le-am impus. Ei au venit singuri, pentru că se simt parte din această familie care merge la muncă, la sapă, la coasă și la biserică.
- V-ați visat de mic un salvator. De ce ați ales să-i salvați pe copiii abandonați și nu alte persoane, bătrâni singuri, oameni bolnavi...? V-a îndemnat ceva din biografia sfinției voastre?
- Dumnezeu ne alege pentru lucrarea sa, și cred că pe mine m-a ales pentru ceea ce fac. Poate a contribuit și locul în care am venit preot. Hoteni este un sat în care se nasc puțini copii și așa a fost în ultimele trei secole. În familia în care m-am născut, suntem șase copii. Eu sunt cel mai mare. Poate a contat și asta, căci am fost învățat să am grijă de alții. Dar dacă întrebarea dvs. vizează dragostea, n-am suferit de absența afecțiunii, dar nici n-am fost cocoloșit. Într-o familie mare, părinții n-au timp să-și răsfețe pruncii. Într-o familie mare înveți însă solidaritatea, generozitatea și unitatea. Și asta, oare, nu înseamnă tot dragoste?
Biserica din Desești
Satul Desești este atestat documentar de la 1360, iar biserica sa, cu hramul Sf. Paraschiva, a fost clădită din lemn, pe locul uneia mai vechi, la 1717. Sfântul lăcaș a fost inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, în decembrie 1999. Ce o face specială este pictura murală a zugravilor Radu Munteanu și Gheorghie din Desești - doi dintre cei mai renumiți pictori din Maramureș -, care se păstrează impecabil și după aproape trei veacuri. Zugravii aceștia au pictat și alte paisprezece icoane pe lemn, aflate în biserică.