- Stimată doamnă, vă voi propune un început inedit pentru un interviu: dacă ar fi să vă invit să-mi vorbiți despre orice, ce ați alege?
- Aș vorbi, categoric, despre iubire.
- Vă rog să o faceți...
- O fac cu plăcere, pentru că, în ultima vreme, m-am gândit mult la asta. De-a lungul vieții am avut, și eu, ca tot omul, neliniști, nemulțumiri, frustrări, care mi-au provocat suferință. Dar au trecut. Sigur că a rămas ceva în subconștientul meu, dar mă feresc de resentimente. Iar acum îmi dau seama că în fiecare rău a fost și un bine. Am rămas cu iubirea. O resimt în fiecare părticică din mine, o resimt invadându-mi amintirile cele mai puternice, o resimt liniștindu-mă când sunt tulburată. Mă refer la iubirea cea mare, de oameni, de familie și de viață, de toate minunile pe care ni le-a pus Dumnezeu împrejur. Ce-o fi fost, de pildă, în sufletul părinților mei când, după trei ani de Politehnică, m-am dus să dau examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică!? Părinții mei m-au întrebat doar atât: "Crezi că este bine ceea ce faci?". Am răspuns: "E un gând care nu-mi dă pace, aș vrea să încerc". Nu m-au împiedicat. Nu este asta o mare dovadă de dragoste, să accepți dorința nesăbuită, la o primă vedere, a unui copil? O alegere plină de risc?! Și o să vă mai spun o poveste de înțelegere și iubire. Am terminat Institutul la clasa maestrului Alexandru Finți. Se știe, însă, că destinul mi-a condus pașii către televiziune, nu către teatru, așa cum visasem. Maestrul Finți a fost atât de supărat pe mine, că mi-a trimis vorbă printr-un coleg (îl cunoașteți, e Valentin Uritescu) să nu mai încerc vreodată să-l abordez, pentru că nu vrea să mai aibă de a face cu mine. El mă pregătise pentru teatru, și nu să devin prezentatoare la televiziune. Într-o zi de serviciu, ca să ajung la cabina mea de machiaj, trebuia să traversez holul mare al Televiziunii. Lume multă, artiști, ansambluri, invitați de tot felul, iar într-un colț îl zăresc pe Finți. Am rămas pironită locului. Nu mă puteam preface că nu-l văzusem. Ce era de făcut? Să fi mers la el... ar fi putut să-mi întoarcă spatele. Ne uitam unul la altul, clipele se scurgeau cu o lentoare infinită, iar la un moment dat îl văd cum îmi zâmbește și-și deschide brațele. Am alergat la el, ne-am îmbrățișat și l-am auzit șoptindu-mi: "Nu mai sunt supărat pe tine. Faci bine ceea ce faci!". Când ne-am desprins din îmbrățișare, eu aveam lacrimi în ochi, iar lui i se aburiseră ochelarii. Gestul său a fost o mare, mare dovadă de înțelegere și afecțiune! I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi l-a scos atunci în cale, pentru că la nici un an s-a dus printre stele, și aș fi trăit toată viața cu sentimentul că a plecat supărat pe mine. De-a lungul timpului, am mai primit multe alte dovezi de afecțiune, totul este să le observi, să nu ai impresia că ți se cuvin și să te comporți ca atare. Acum nu mai sunt în atenția zilnică a publicului, dar mă bucur că nu sunt uitată și am multe dovezi de atașament. Chiar și discuția noastră de astăzi este un semn. Îmi aduc aminte de interviul pe care l-am acordat, cu ani în urmă, revistei "Formula AS" și care a avut un ecou la care mărturisesc că nu m-am așteptat. Îmi place să recunosc. Așadar, tâlcul poveștilor acestea este că în viața asta suntem adesea puși să alegem și să luăm decizii. Eu am ales. Iubesc. Punct. Transform în bucurie fiecare clipă a vieții.
- Credeți că afecțiunea are vârstă?
- Nu vârsta contează. Și nu cred că tandrețea se poate învăța. Trebuie să ai înnăscută această capacitate și să ai exemple în jurul tău. Exemplul familiei din copilăria fiecăruia este covârșitor. Eu sunt o mare norocoasă să fi văzut la părinții mei numai respect și iubire. Chiar m-am mirat, mai târziu, că eu nu i-am auzit niciodată certându-se sau măcar contrazicându-se în fața mea și a surorii mele. Trebuie să fi avut și ei motive de supărare sau să-și reproșeze anumite lucruri, dar cred că alegeau să facă acest lucru noaptea, în dormitor, când noi nu-i mai puteam auzi. Vedeți, acesta este motivul pentru care tandrețea, iubirea, respectul sunt pe veci legate de mine. Au fost aerul în care am crescut. Eu întotdeauna am făcut comparații. Vedeam ceva ce mă deranja și îmi spuneam, îmi juram, că asemenea lucru nu se va întâmpla niciodată în familia mea, între prietenii mei. Aveam un model de urmat. Și am rezistat destul de bine.
- De ce vă este cel mai dor?
-De părinți. Un dor alinat de amintirile lor și de faptul că, deseori, vorbesc cu ei. Sper să nu fiu considerată vreo nebună (râde), dar chiar le vorbesc în fiecare zi. Mi-e dor și de colegi, de profesori, mi-e dor de mulți, mi-e dor în general, dar de părinți, cel mai mult. Ei mi-au fost prieteni. Uite, și eu, și soțul meu am fost niște oameni foarte ocupați. Eram în priză de dimineața până seara. Dar puținul timp liber pe care-l aveam îl petreceam mereu la părinți. Amândoi adoram să mergem la ei, mult mai mult decât la vreo petrecere sau la o întâlnire în oraș. Dragii mei, aveți grijă de părinți, ei sunt averea noastră cea mai importantă!
- O să vă rog să mă iertați dacă voi fi prea directă cu întrebarea următoare, dar ați fost și sunteți o femeie foarte frumoasă, pentru care oglinda a avut un rol în viață. Vă mai uitați cu drag în ea?
- Să știți că, deși meseria m-a "obligat" să petrec mult timp în fața oglinzii din cabina de machiaj, nu am avut niciodată cultul ei, nu mi-a controlat nicio clipă viața. Îmi place să cred, și chiar cred, că oamenii m-au îndrăgit mai degrabă pentru felul de a vorbi, de a comunica, decât pentru posibila mea frumusețe. De aceea nu mă sperie deloc oglinda, chiar nu îmi este rușine cu mine și cu vârsta mea. Importantă este lumina care răzbate din om.
- Cum arată viața doamnei Sanda Țăranu astăzi?
- Mă ocup de gospodărie, am grijă ca locul meu să fie curat și frumos, dar frumos de tot. Am grijă să respect tabieturile soțului meu, am grijă să se simtă el bine. Gătesc. Nimic complicat, dar sănătos și potrivit pentru noi. În rest, citesc și ascult muzică. Foarte important pentru mine este să nu trăiesc doar din amintiri. Sunt foarte, foarte atentă la tot ce se întâmplă astăzi și chiar am mai multe neliniști ca altădată. Prea multă agresivitate, batjocură, vulgaritate, hoție... Când văd că orgoliile și ambițiile nemăsurate iau locul ideii de unitate pentru binele țării și al oamenilor, simt așa, o stare de rău, încât folosesc telecomanda și schimb pe Mezzo. Ascult un concert, o operă și mă echilibrez. Descopăr muzicieni noi, pianiști noi, precum Lang Lang, un pianist chinez de geniu. Când l-am văzut pentru prima dată într-un recital Chopin, am fost atât de fericită, încât o săptămână, sincer vă spun, o săptămână întreagă nu m-am gândit decât la asta și nu am fost tristă nicio clipă. Mai am și alte bucurii, dar, e adevărat, le caut. Uneori le aflu tot din presă, când descopăr că avem minți luminate, tineri premianți la diferite olimpiade, inventatori care uimesc lumea. Nu știu cât suntem în stare să ne folosim de talentele lor. Am răbdare și speranță. Ce să vă mai zic despre viața mea de azi?... Plec destul de mult din București, avem un refugiu modest, undeva înspre munte, unde ne petrecem cel mai mult timp dintr-un an. E liniște, avem grădină (ca și la casa din București), iar acolo mă uit și mai puțin la televizor și citesc și mai mult.
- Vă mai cântă soțul dumneavoastră?
- Nu. Absolut deloc. Dacă vreau să-l ascult, trebuie să pun un CD (râde). În schimb, îl mai aud din timp în timp, când el crede că nu-l aud, fredonând fragmente din arii celebre sau aducându-și aminte de anumite replici din spectacolele în care a jucat. Câteodată, îmi spune că a visat că era pe scenă sau că își uitase rolul. Vă dați seama cât de intens și-a trăit viața artistică, dacă subconștientul nu-i dă pace nici acum!? Ooo, mulțumesc lui Dumnezeu, mă simt, în continuare, foarte bine cu soțul meu! Gândim la fel, avem aceleași preocupări și preferințe. Îl iubesc foarte mult.
- Stimată doamnă, după o viață de experiențe diverse, care credeți că sunt cele mai importante lucruri din existența unui om?
- Iubirea, respectul și simțul măsurii. La acestea trei aș mai adăuga că e foarte important să știi să-ți alegi prietenii.