Preotul de la marginea mării: EUGEN TĂNĂSESCU

Cristian Curte
"Marinarii au multe în comun cu monahii"

Eugen Tănăsescu e preot, dar înainte de a studia Teologia, a absolvit Institutul de Marină și a și navigat de câteva ori pe mare. Și-a dorit mult să bată lumea în lung și în lat. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În loc de oceane, l-a făcut să-și dorească o viață simplă, de monah, într-un schit. Dar visul nu i s-a împlinit până la capăt. A sfârșit în cele din urmă ca preot misionar, la Constanța. Acum conduce radioul bisericii și spovedește marinari. E felul său de a nu-și trăda prima iubire - marea

Biserica arsă

Din fragedă copilărie îl urmărește o imagine. Una care nu i s-a șters. Nicicum, niciodată. Era în biserica satului, cu bunicul. Biserica arsese și era acum nea­gră. Neagră ca și stranele, analogul și sfeșnicele care încă fumegau. Dar, între ele, printre cărbunii încă aprinși, în mijlocul Sfântului Altar, stră­juită de o cruce, înnegrită și ea de fum, stătea Sfânta Masă. Albă, neatinsă. Era ireal de curată, de parcă focul nu îndrăz­nise să-i cuprindă muchiile drepte, în fața cărora preotul preschimba, duminică de du­mi­nică, vinul în Sânge și pâinea în Trup.
"Îmi amintesc că l-am întrebat pe bunicul - «De ce Sfânta Masă nu este și ea înnegrită de fum?» Mi-a răspuns că e din piatră și de aceea nu arsese. Dar eu am știut de atunci, și știu și acum, că piatra se înnegrește într-un incendiu, se afumă, și că ceea ce aveam de fapt în fața ochilor era o minune. Prima minune pe care am văzut-o în viață. Și care m-a marcat. Pentru tot­deauna".
Și ar mai fi ceva. O carte. O carte pe care a văzut-o pe masa bunicului. Era întotdeauna aco­lo. Imensă. Veche. Înve­lită în hârtie de ziar, așa cum erau toate cărțile bunicului. Pe asta o citea mereu, pe celelalte, însă, doar din când în când. O Biblie. Cu hârtie subțire și fină, care foșnea încet, atunci când îi întorceai pa­ginile, așa cum foș­nesc doar bibliile. Alt­fel decât celelalte cărți, care au hârtie groasă și zgomotoasă. Bibliile foșnesc deli­cat, parcă te îndeam­nă să taci atunci când le deschizi.
A vrut și el să o ci­tească. Și atunci buni­cul i-a spus - "Să în­cepi de la mijloc!". "Cum de la mijloc?! Ce carte mai e și asta de începe de la mijloc?! Toate cărțile încep cu înce­putul!". "Asta nu! Pentru că în ea, de fapt, sunt două cărți - una mai veche și alta mai nouă! Tu să începi cu cea nouă!".
"Mare lucru nu am înțeles eu pe atunci, începând, așa cum m-a învățat bunicul, să citesc din Noul Testa­ment. Dar sfatul lui mi-a rămas și-l dau și eu astăzi ca preot. Căci, Biblia, într-adevăr, începe, de fapt, de la mijloc. Cu Noul Testament. Cu Mântuitorul".

Raiul copilăriei

"Două șuruburi prinse cu o piuliță și umplute cu catran făceau o pocnitoare. Două trestii legate cruciș și peste care prindeam un nailon făceau un zmeu. O bucățică de polistiren în care înfigeam un bețigaș la care legam o pânză era o corabie. Nu aveam jucării, dar ni le meșteream singuri. Creșteam împreună, de-a val­ma, pe ulițe, nu singuri în fața unui calculator. Ce bucurie nebună! Să sărim garduri, să furăm corco­dușe, să facem zmee, să jucăm Lapte-Gros, să ne ba­tem, să ne împăcăm. Și ce spirit de comuniune care, astăzi, s-a pierdut". Și când spune asta, deși e tânăr, părintelui Eugen îi scapă un surâs nostal­gic. "Noi..."
Anii au trecut apoi, așternându-se grei pes­­te icoana lumi­noa­să a bunicului. Ba chiar au fost câțiva în care nici nu a mai căl­cat în satul pierdut în imensitatea Bărăga­nu­lui. L-a lăsat acolo, într-un ungher al minții, să se coacă la soarele câm­pului. Pe el și pe bunicul, can­torul cu vorba domoală, cu sfaturi blânde, cu dra­goste mare pentru biserică și slujbele ei. Dar, undeva, departe, într-un colț de ini­mă, serile în care stătea la taifas cu el sau diminețile în care plecau împreună la pescuit și amiezile în care se întorceau de acolo au rămas. Așa cum a rămas și tremurul acela, înainte ca peștele să muște, iar pluta să înceapă să salte, și emoția aceea tainică pe care o avea atunci când se crăpa de ziuă, iar soarele se ițea peste baltă. Lumea copilăriei, în care Dumnezeu își aflase loc în inima lui. Așa, împletit cu iarba Bără­ganului și cu tovarășii de joacă și ocrotit de icoana bunicului.
"Adolescența a fost mai tumultuoasă. Nu pot să spun că m-am lepă­dat de credință sau de biserică. Doar că nu am mai fost preocupat de ele. La sfârșitul liceului m-am gândit să mă fac ma­rinar. Să dau la Institutul din Constanța. Nu numai pentru că iubeam marea, ci pentru că iubeam lumea întreagă și că­lă­toriile. Marea era o imensă poartă care se putea deschide oriunde. Spre orice port, spre orice țară".
Și așa a făcut! A ajuns ofițer de marină. Doar că marea îl aștepta cu o taină...

Taina unui țărm

"În anul trei, în vacanța de vară, studenții Institu­tu­lui de Marină pleacă într-un voiaj. Eu am fost pe Marea Neagră și pe Marea Medi­te­rană. Nu este un voiaj mare, dar pentru mine a fost primul. Unul foarte frumos. Spre finalul aces­tuia, cu mine s-a întâmplat ceva. Ne apro­piam de țărm. Și, pe când mă uitam la linia pă­mântului, fi­ravă, învăluită încă în aburul di­mineții, m-a fulgerat un gând - «Ce fac eu cu Dumnezeu? Cum mă apro­pii de El?». Cumva, într-un fel greu de explicat acum, țărmul ace­la pe care abia-l între­zăream în zare mie mi-a evocat pre­zența aceea tainică, delicată, abia între­zărită în copilărie, a lui Dum­nezeu. De ceva vre­me, împre­ună cu alți colegi de la Marină, care erau apropiați de biserică, începu­sem să citesc tot felul de cărți legate de rugăciune. Dar atunci, pe mare, s-a rupt ceva în mine. Și, cum aveam Biblia la mine, m-am dus în cabină și am început să o citesc. Din nou, ca în co­pilărie. De unde mă învă­țase bu­nicul. De la mijloc... Când am pus piciorul pe țărm eram schim­bat. Aveam alte priorități".
Și tace. Mărturisirea aceasta abrup­tă l-a înmuiat. Părintele Eugen Tănăsescu e un preot tânăr, plin de viață, trepidant chiar. I-a plăcut me­reu să acționeze, nu să contemple sau să mediteze. Și totuși, vorbind cu el, acum, în studioul cu pereți vă­tuiți de la postul de radio pe care-l conduce, stând atât de aproape, suflet lângă suflet, am impresia că în ochii săi albaștri pot să întrezăresc un abis. Abisul care cheamă abisul, vorba psalmistului. Golul și dorul acela intens și ne­măr­turisit care-i face pe marinari o specie aparte de oameni. Una în stare să stea luni de zile fără să vadă pământul, despărțiți de hăul albastru de sub ei doar prin pereții subțiri ai vaporului. Nă­pras­nici și, în ace­lași timp, melancolici. Statornici și, totodată, în stare să se schimbe, luând mari hotărâri doar în câteva clipe. Oamenii mării. Oameni ca marea. "Marinarii sunt totuși oameni practici. Foarte practici. Pe ei nu poți să îi duci cu vorbe frumoase. Trebuie să le arăți lucruri concrete ca să creadă. Dar, dacă ajung la Dumnezeu, sunt foarte hotărâți pe ca­lea asta".
Îmi spune toate acestea de parcă el, de acum preot, a văzut ceva palpabil în care să creadă. Un altar alb, o Biblie înve­lită în foi de ziar și un țărm amestecat cu ceața mi se par suficiente pentru credința unui poet, dar nu și pentru bărbați prag­matici, așa cum se pretind marinarii. Poate că doar se pretind... Poate că în străfundul sufletului lor, la fel ca în adâncul inimii băr­batului acesta zdravăn, cu care vorbesc, cu mâini mari și o inimă pe măsură, ei sunt de fapt niște copii. Și, la fel ca și aceștia, sunt încă în stare să se uimească, să se întrebe. În fața unui altar care nu arde sau a unui țărm care nu a fost încă. Cine știe...
Sigur e că atunci când Eugen a terminat Institutul, era hotărât să termine cu marinăria și să ia calea mânăstirii. Așa, ca să se apropie de Dumnezeu cel care încă nu se ivise. Ca de un țărm pe care nu-l cunoști, dar vrei să-l afli. Hotărâre de marinar. Un marinar care a lăsat marea pe țărm.

"La mânăstire nu mergi ca să faci. Mergi să te re-faci!"

"Să știți că marinarii au multe în comun cu mo­nahii. La fel ca și ei, trăiesc departe de lume. Une­ori, marinarii sunt chiar mai izolați decât monahii. Pentru că la mânăstire mai vine câte un mirean, mai pleacă un călugăr, dar pe mare pot trece luni de zile fără să vezi altceva decât apa, cerul și pe colegii de la bord. E o comunitate mică, în care trebuie să fii foarte atent la relațiile inter-umane, să te împaci bine cu toată lumea și să rezolvi orice conflict încă de la început. Altfel nu poți să străbați un ocean. Vrei nu vrei, în fiecare zi vei vedea aceleași fețe. Sunt cei mai apropiați oameni de tine, mai apropiați decât rudele. Apoi, pe mare, la fel ca și în mâ­năs­tire, trebuie să fii cumpătat. Nu nu­mai alimentele sunt limitate, dar chiar și apa. Ai nevoie de ele până în primul port. Ca­re, uneori, e foarte departe. Nu în ulti­mul rând, pe un vas e o disciplină destul de strictă. Ai nevoie de ea pen­tru a putea păs­tra armonia. La fel ca și în mânăs­tire".
Când a plecat din lume, a plecat departe. Tocmai la un schit din Mol­dova. Ca să lase totul în urmă, așa cum i-a sfătuit Hristos pe apos­toli. Acolo s-a cu­fundat cu totul în rânduiala mona­hală. În slujbele de noapte și în ru­găciunea de chilie. "Și mânăstirea, ca și ma­rea, te pune față în față cu tine. Ai timp. Mult timp. Să te descoperi. Să te înțelegi." Asta a și făcut. Luni de-a rândul. Încercând să se dumirească, să-și astâmpere setea de Dumnezeu. Până într-o seară...
Își păstrase o singură legătură cu lumea. Un aparat de radio. La el asculta din când un când un post care le vorbea oamenilor despre evanghelie și despre Hristos. I-a întrebat pe părinți ce fel de post e acela și a aflat că e un radioprogram al cultelor neoprotes­tante. Și a întrebat de ce biserica ortodoxă nu are și ea unul asemenea. I s-a răspuns că nu sunt oameni care să-l facă. Și atunci, fire practică, s-a gândit să-l facă el. Așa. De unul sin­gur. Părinții au surâs și i-au spus că se poate, dar pentru asta va trebui să se în­toar­că în lume. Așa că... a plecat din mâ­năstire. La fel de brusc pre­cum se și hotărâse să vină.
"Sunt o fire re­belă. Și practică. Iar părinții de la mâ­năstire au intuit foarte bine acest lucru, atunci când le-am spus că vreau să fac un radio ortodox. Mi-au spus că e foarte bine ce-mi doresc. Dar nu pentru un călugăr. Pentru că un monah nu vine în mânăstire ca să facă. Vine să se re-facă! Așa că am plecat. Dar a fost trist. Nicio plecare din mânăstire nu poate fi bucuroasă. Pentru că acolo îl afli pe Hristos. În rugă­ciune, în slujbe, în serile lungi în care meditezi la viață, la tine. Toate acestea te hrănesc și ai parte de bucurii, așa cum în lume nu există. Și care, odată plecat de acolo, nu le vei mai regăsi niciunde. În afară de asta, atunci când pără­sești o obște în sânul căreia ai stat mai mult timp ai senzația că îi trădezi pe cei rămași acolo. Ca și cum ți-ai părăsi echipajul în timpul furtunii".

Misionar

A avut șansa unui episcop care să-l înțe­leagă. Î.P.S. Teodosie al Tomisului abia venise la Constanța și, când l-a auzit vorbind de un radio ortodox, i-a spus simplu: "Fă-l!" "Cum?" "Cum știi tu! Eu te ajut!".
Și așa a și fost. S-a zbătut după aprobări, după frecvență, după echipamente. Pe vas, ar fi fost inginer specializat în radiocomunicații. Și asta i-a prins bine în noua lui meserie. După doi ani, în 2004, l-au și inaugurat. Chiar de ziua Sfin­ților Apostoli Petru și Pavel. I-au spus "Ra­dio Dobrogea", căci e un post generalist care, în hai­na unui radio orto­dox, te lasă să asculți și știri din lumea largă și muzică bună, nu nea­părat biseri­ceas­că. Și acum, când vorbim, o facem în­tr-unul din studiou­rile acestui radio. Unul micuț și intim, numai bun de stat la taifas despre lume, oameni și Dum­nezeu. Între timp, fostul ofi­țer de marină Eugen Tănăsescu a devenit părintele Eugen. Pe mare nu a mai plecat. Nu mai avea cum. În schimb, e aproape de oamenii ei, cărora le știe deja tai­nele. Și meteh­nele.
De mânăstire însă nu s-a lecuit cu totul. Mai merge și acum și rămâne la schit câteva nopți ca să-și îmbibe sufletul de rugă­ciune și de liniște. Slujește aco­lo și apoi se întoarce în lume. Ca să pes­cuiască suflete pe care să le verse mai apoi în poala Dom­nului.


Ucenicii marinari

Aflând de el, au venit unul câte unul: "Să știți că îți trebuie ceva curaj să fii cu adevărat creștin. E ne­voie de curaj până și la prima spovedanie. Să mergi la un necunos­cut și să-i pui înainte toate petele strânse în suflet. Tot ceea ce ai adu­nat murdar. Lu­cruri de ca­re, poate, îți este ru­șine. Dacă le câștigi încrederea, marinarii au acest curaj. Ți se încre­dințează apoi cu totul. Dar nu e ușor să-i aduci până aici. Trebuie să fii foarte sincer cu ei. Și direct. Pe mare nu poți să minți, să te dai ceea ce nu ești, în câteva ore, slăbiciunile îți ies la iveală. E ca și cu creș­tinul în fața lui Dum­nezeu. Nu ai unde să te ascunzi". El nu s-a ascuns. Nu avea unde.
Am ieșit din stu­dioul micuț de la Ra­dio Do­brogea. Ne plimbăm pe malul mării. Pă­rin­tele îmi vorbește despre ce face acum: misiune. Ceea ce și-a dorit în­treaga viață. Să facă ceva pentru Dumnezeu. Ceva concret și, în același timp, imponderabil. Să-i aducă oameni.
Cât despre mare, ei bine, marea trăiește în viața lui prin marinarii care-i sunt ucenici. Și poate că în scaunul spovedaniei, atunci când ei îi povestesc pățaniile lor, trăiește și el fiorul lor în fața furtunii sau a singurătății. Cumva, navighează și acum, prin ei. Nu are mulți fii spirituali. E și prea tânăr pentru asta. Dar despre ei vorbește ca și cum i-ar ști de o viață. Și știe despre marinarii lui mult și multe. De exemplu, știe că "nu poți să le spui povești. Ei vor un Dum­nezeu foarte prac­tic. Lor trebuie să le faci veșnicia palpa­bilă. Să o faci la fel de reală ca și elicea vapo­rului care propul­sează vasul. Nu o vezi, dar ea îl face să înainteze". Și mai știe că pentru ei nu contează distanțele de aici, de pe țărm. Și de aceea sunt în stare să meargă oriunde, după un preot bun. Și mai știe că sunt oameni foarte hotărâți pe calea bisericii. Și foar­te solidari. Pentru că, pe mare, orice decizie îi afec­tează pe ceilalți. În condiții limită îi poți salva sau, dimpotrivă, îi poți duce la moarte sigură. La fel cum un preot poate pune umărul la mântuirea credin­cioșilor sau, dimpotrivă, la stin­gerea lor lăun­trică. Și, de multe ori, poți să gre­șești. "La fel cum a făcut comandantul Titanicului. A mărit viteza pe timp de noapte, pe o mare plină de aisber­guri. Ceea ce i-a fost fatal. Lui, echipajului și majo­rității pasage­rilor. Și totul pentru ce? Pentru ca să ajungă cu o zi mai repede la New York, ca să se poată făli cu asta. Lecția scufundării Titanicului e foarte bună pentru viața duhovnicească. Pe drumul mân­tuirii nu trebuie să te pripești și, foarte important, nu trebuie să iei niciodată decizii doar ca să-ți cultivi mândria".
Îl întreb dacă se va mai întoarce vreodată pe mare. Sau la mânăstire, care tot un fel de mare este, doar că e în interior și e chiar mai mare decât oceanul, iar voiajele sunt mai lungi.
"Nu. Pe mare nu mă voi mai întoarce. Nu mai am cum și nici nu mai doresc. Când am plecat la mânăs­tire am renunțat la ea. Pentru totdeauna. Dar la mânăstire... Cine știe. Am vorbit și cu soția, de multe ori, pentru că și ea iubește viața mona­hală. Dar, deocam­dată, îmi doresc să fiu ceea ce sunt acum. O voce la radio care face mi­siune. Nu știu ce-mi va scoate viața în față de acum încolo. Până la urmă, e ca și pe mare - dacă ți-ai găsit calea nu-ți mai pui pro­ble­ma cum se termi­nă sau în ce zi vei ajun­ge în port. Știi doar că-l ai în față. Și vei ajunge".