Eugen Tănăsescu e preot, dar înainte de a studia Teologia, a absolvit Institutul de Marină și a și navigat de câteva ori pe mare. Și-a dorit mult să bată lumea în lung și în lat. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În loc de oceane, l-a făcut să-și dorească o viață simplă, de monah, într-un schit. Dar visul nu i s-a împlinit până la capăt. A sfârșit în cele din urmă ca preot misionar, la Constanța. Acum conduce radioul bisericii și spovedește marinari. E felul său de a nu-și trăda prima iubire - marea
Biserica arsă
Din fragedă copilărie îl urmărește o imagine. Una care nu i s-a șters. Nicicum, niciodată. Era în biserica satului, cu bunicul. Biserica arsese și era acum neagră. Neagră ca și stranele, analogul și sfeșnicele care încă fumegau. Dar, între ele, printre cărbunii încă aprinși, în mijlocul Sfântului Altar, străjuită de o cruce, înnegrită și ea de fum, stătea Sfânta Masă. Albă, neatinsă. Era ireal de curată, de parcă focul nu îndrăznise să-i cuprindă muchiile drepte, în fața cărora preotul preschimba, duminică de duminică, vinul în Sânge și pâinea în Trup.
"Îmi amintesc că l-am întrebat pe bunicul - «De ce Sfânta Masă nu este și ea înnegrită de fum?» Mi-a răspuns că e din piatră și de aceea nu arsese. Dar eu am știut de atunci, și știu și acum, că piatra se înnegrește într-un incendiu, se afumă, și că ceea ce aveam de fapt în fața ochilor era o minune. Prima minune pe care am văzut-o în viață. Și care m-a marcat. Pentru totdeauna".
Și ar mai fi ceva. O carte. O carte pe care a văzut-o pe masa bunicului. Era întotdeauna acolo. Imensă. Veche. Învelită în hârtie de ziar, așa cum erau toate cărțile bunicului. Pe asta o citea mereu, pe celelalte, însă, doar din când în când. O Biblie. Cu hârtie subțire și fină, care foșnea încet, atunci când îi întorceai paginile, așa cum foșnesc doar bibliile. Altfel decât celelalte cărți, care au hârtie groasă și zgomotoasă. Bibliile foșnesc delicat, parcă te îndeamnă să taci atunci când le deschizi.
A vrut și el să o citească. Și atunci bunicul i-a spus - "Să începi de la mijloc!". "Cum de la mijloc?! Ce carte mai e și asta de începe de la mijloc?! Toate cărțile încep cu începutul!". "Asta nu! Pentru că în ea, de fapt, sunt două cărți - una mai veche și alta mai nouă! Tu să începi cu cea nouă!".
"Mare lucru nu am înțeles eu pe atunci, începând, așa cum m-a învățat bunicul, să citesc din Noul Testament. Dar sfatul lui mi-a rămas și-l dau și eu astăzi ca preot. Căci, Biblia, într-adevăr, începe, de fapt, de la mijloc. Cu Noul Testament. Cu Mântuitorul".
Raiul copilăriei
"Două șuruburi prinse cu o piuliță și umplute cu catran făceau o pocnitoare. Două trestii legate cruciș și peste care prindeam un nailon făceau un zmeu. O bucățică de polistiren în care înfigeam un bețigaș la care legam o pânză era o corabie. Nu aveam jucării, dar ni le meșteream singuri. Creșteam împreună, de-a valma, pe ulițe, nu singuri în fața unui calculator. Ce bucurie nebună! Să sărim garduri, să furăm corcodușe, să facem zmee, să jucăm Lapte-Gros, să ne batem, să ne împăcăm. Și ce spirit de comuniune care, astăzi, s-a pierdut". Și când spune asta, deși e tânăr, părintelui Eugen îi scapă un surâs nostalgic. "Noi..."
Anii au trecut apoi, așternându-se grei peste icoana luminoasă a bunicului. Ba chiar au fost câțiva în care nici nu a mai călcat în satul pierdut în imensitatea Bărăganului. L-a lăsat acolo, într-un ungher al minții, să se coacă la soarele câmpului. Pe el și pe bunicul, cantorul cu vorba domoală, cu sfaturi blânde, cu dragoste mare pentru biserică și slujbele ei. Dar, undeva, departe, într-un colț de inimă, serile în care stătea la taifas cu el sau diminețile în care plecau împreună la pescuit și amiezile în care se întorceau de acolo au rămas. Așa cum a rămas și tremurul acela, înainte ca peștele să muște, iar pluta să înceapă să salte, și emoția aceea tainică pe care o avea atunci când se crăpa de ziuă, iar soarele se ițea peste baltă. Lumea copilăriei, în care Dumnezeu își aflase loc în inima lui. Așa, împletit cu iarba Bărăganului și cu tovarășii de joacă și ocrotit de icoana bunicului.
"Adolescența a fost mai tumultuoasă. Nu pot să spun că m-am lepădat de credință sau de biserică. Doar că nu am mai fost preocupat de ele. La sfârșitul liceului m-am gândit să mă fac marinar. Să dau la Institutul din Constanța. Nu numai pentru că iubeam marea, ci pentru că iubeam lumea întreagă și călătoriile. Marea era o imensă poartă care se putea deschide oriunde. Spre orice port, spre orice țară".
Și așa a făcut! A ajuns ofițer de marină. Doar că marea îl aștepta cu o taină...
Taina unui țărm
"În anul trei, în vacanța de vară, studenții Institutului de Marină pleacă într-un voiaj. Eu am fost pe Marea Neagră și pe Marea Mediterană. Nu este un voiaj mare, dar pentru mine a fost primul. Unul foarte frumos. Spre finalul acestuia, cu mine s-a întâmplat ceva. Ne apropiam de țărm. Și, pe când mă uitam la linia pământului, firavă, învăluită încă în aburul dimineții, m-a fulgerat un gând - «Ce fac eu cu Dumnezeu? Cum mă apropii de El?». Cumva, într-un fel greu de explicat acum, țărmul acela pe care abia-l întrezăream în zare mie mi-a evocat prezența aceea tainică, delicată, abia întrezărită în copilărie, a lui Dumnezeu. De ceva vreme, împreună cu alți colegi de la Marină, care erau apropiați de biserică, începusem să citesc tot felul de cărți legate de rugăciune. Dar atunci, pe mare, s-a rupt ceva în mine. Și, cum aveam Biblia la mine, m-am dus în cabină și am început să o citesc. Din nou, ca în copilărie. De unde mă învățase bunicul. De la mijloc... Când am pus piciorul pe țărm eram schimbat. Aveam alte priorități".
Și tace. Mărturisirea aceasta abruptă l-a înmuiat. Părintele Eugen Tănăsescu e un preot tânăr, plin de viață, trepidant chiar. I-a plăcut mereu să acționeze, nu să contemple sau să mediteze. Și totuși, vorbind cu el, acum, în studioul cu pereți vătuiți de la postul de radio pe care-l conduce, stând atât de aproape, suflet lângă suflet, am impresia că în ochii săi albaștri pot să întrezăresc un abis. Abisul care cheamă abisul, vorba psalmistului. Golul și dorul acela intens și nemărturisit care-i face pe marinari o specie aparte de oameni. Una în stare să stea luni de zile fără să vadă pământul, despărțiți de hăul albastru de sub ei doar prin pereții subțiri ai vaporului. Năprasnici și, în același timp, melancolici. Statornici și, totodată, în stare să se schimbe, luând mari hotărâri doar în câteva clipe. Oamenii mării. Oameni ca marea. "Marinarii sunt totuși oameni practici. Foarte practici. Pe ei nu poți să îi duci cu vorbe frumoase. Trebuie să le arăți lucruri concrete ca să creadă. Dar, dacă ajung la Dumnezeu, sunt foarte hotărâți pe calea asta".
Îmi spune toate acestea de parcă el, de acum preot, a văzut ceva palpabil în care să creadă. Un altar alb, o Biblie învelită în foi de ziar și un țărm amestecat cu ceața mi se par suficiente pentru credința unui poet, dar nu și pentru bărbați pragmatici, așa cum se pretind marinarii. Poate că doar se pretind... Poate că în străfundul sufletului lor, la fel ca în adâncul inimii bărbatului acesta zdravăn, cu care vorbesc, cu mâini mari și o inimă pe măsură, ei sunt de fapt niște copii. Și, la fel ca și aceștia, sunt încă în stare să se uimească, să se întrebe. În fața unui altar care nu arde sau a unui țărm care nu a fost încă. Cine știe...
Sigur e că atunci când Eugen a terminat Institutul, era hotărât să termine cu marinăria și să ia calea mânăstirii. Așa, ca să se apropie de Dumnezeu cel care încă nu se ivise. Ca de un țărm pe care nu-l cunoști, dar vrei să-l afli. Hotărâre de marinar. Un marinar care a lăsat marea pe țărm.
"La mânăstire nu mergi ca să faci. Mergi să te re-faci!"
"Să știți că marinarii au multe în comun cu monahii. La fel ca și ei, trăiesc departe de lume. Uneori, marinarii sunt chiar mai izolați decât monahii. Pentru că la mânăstire mai vine câte un mirean, mai pleacă un călugăr, dar pe mare pot trece luni de zile fără să vezi altceva decât apa, cerul și pe colegii de la bord. E o comunitate mică, în care trebuie să fii foarte atent la relațiile inter-umane, să te împaci bine cu toată lumea și să rezolvi orice conflict încă de la început. Altfel nu poți să străbați un ocean. Vrei nu vrei, în fiecare zi vei vedea aceleași fețe. Sunt cei mai apropiați oameni de tine, mai apropiați decât rudele. Apoi, pe mare, la fel ca și în mânăstire, trebuie să fii cumpătat. Nu numai alimentele sunt limitate, dar chiar și apa. Ai nevoie de ele până în primul port. Care, uneori, e foarte departe. Nu în ultimul rând, pe un vas e o disciplină destul de strictă. Ai nevoie de ea pentru a putea păstra armonia. La fel ca și în mânăstire".
Când a plecat din lume, a plecat departe. Tocmai la un schit din Moldova. Ca să lase totul în urmă, așa cum i-a sfătuit Hristos pe apostoli. Acolo s-a cufundat cu totul în rânduiala monahală. În slujbele de noapte și în rugăciunea de chilie. "Și mânăstirea, ca și marea, te pune față în față cu tine. Ai timp. Mult timp. Să te descoperi. Să te înțelegi." Asta a și făcut. Luni de-a rândul. Încercând să se dumirească, să-și astâmpere setea de Dumnezeu. Până într-o seară...
Își păstrase o singură legătură cu lumea. Un aparat de radio. La el asculta din când un când un post care le vorbea oamenilor despre evanghelie și despre Hristos. I-a întrebat pe părinți ce fel de post e acela și a aflat că e un radioprogram al cultelor neoprotestante. Și a întrebat de ce biserica ortodoxă nu are și ea unul asemenea. I s-a răspuns că nu sunt oameni care să-l facă. Și atunci, fire practică, s-a gândit să-l facă el. Așa. De unul singur. Părinții au surâs și i-au spus că se poate, dar pentru asta va trebui să se întoarcă în lume. Așa că... a plecat din mânăstire. La fel de brusc precum se și hotărâse să vină.
"Sunt o fire rebelă. Și practică. Iar părinții de la mânăstire au intuit foarte bine acest lucru, atunci când le-am spus că vreau să fac un radio ortodox. Mi-au spus că e foarte bine ce-mi doresc. Dar nu pentru un călugăr. Pentru că un monah nu vine în mânăstire ca să facă. Vine să se re-facă! Așa că am plecat. Dar a fost trist. Nicio plecare din mânăstire nu poate fi bucuroasă. Pentru că acolo îl afli pe Hristos. În rugăciune, în slujbe, în serile lungi în care meditezi la viață, la tine. Toate acestea te hrănesc și ai parte de bucurii, așa cum în lume nu există. Și care, odată plecat de acolo, nu le vei mai regăsi niciunde. În afară de asta, atunci când părăsești o obște în sânul căreia ai stat mai mult timp ai senzația că îi trădezi pe cei rămași acolo. Ca și cum ți-ai părăsi echipajul în timpul furtunii".
Misionar
A avut șansa unui episcop care să-l înțeleagă. Î.P.S. Teodosie al Tomisului abia venise la Constanța și, când l-a auzit vorbind de un radio ortodox, i-a spus simplu: "Fă-l!" "Cum?" "Cum știi tu! Eu te ajut!".
Și așa a și fost. S-a zbătut după aprobări, după frecvență, după echipamente. Pe vas, ar fi fost inginer specializat în radiocomunicații. Și asta i-a prins bine în noua lui meserie. După doi ani, în 2004, l-au și inaugurat. Chiar de ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel. I-au spus "Radio Dobrogea", căci e un post generalist care, în haina unui radio ortodox, te lasă să asculți și știri din lumea largă și muzică bună, nu neapărat bisericească. Și acum, când vorbim, o facem într-unul din studiourile acestui radio. Unul micuț și intim, numai bun de stat la taifas despre lume, oameni și Dumnezeu. Între timp, fostul ofițer de marină Eugen Tănăsescu a devenit părintele Eugen. Pe mare nu a mai plecat. Nu mai avea cum. În schimb, e aproape de oamenii ei, cărora le știe deja tainele. Și metehnele.
De mânăstire însă nu s-a lecuit cu totul. Mai merge și acum și rămâne la schit câteva nopți ca să-și îmbibe sufletul de rugăciune și de liniște. Slujește acolo și apoi se întoarce în lume. Ca să pescuiască suflete pe care să le verse mai apoi în poala Domnului.
Ucenicii marinari
Aflând de el, au venit unul câte unul: "Să știți că îți trebuie ceva curaj să fii cu adevărat creștin. E nevoie de curaj până și la prima spovedanie. Să mergi la un necunoscut și să-i pui înainte toate petele strânse în suflet. Tot ceea ce ai adunat murdar. Lucruri de care, poate, îți este rușine. Dacă le câștigi încrederea, marinarii au acest curaj. Ți se încredințează apoi cu totul. Dar nu e ușor să-i aduci până aici. Trebuie să fii foarte sincer cu ei. Și direct. Pe mare nu poți să minți, să te dai ceea ce nu ești, în câteva ore, slăbiciunile îți ies la iveală. E ca și cu creștinul în fața lui Dumnezeu. Nu ai unde să te ascunzi". El nu s-a ascuns. Nu avea unde.
Am ieșit din studioul micuț de la Radio Dobrogea. Ne plimbăm pe malul mării. Părintele îmi vorbește despre ce face acum: misiune. Ceea ce și-a dorit întreaga viață. Să facă ceva pentru Dumnezeu. Ceva concret și, în același timp, imponderabil. Să-i aducă oameni.
Cât despre mare, ei bine, marea trăiește în viața lui prin marinarii care-i sunt ucenici. Și poate că în scaunul spovedaniei, atunci când ei îi povestesc pățaniile lor, trăiește și el fiorul lor în fața furtunii sau a singurătății. Cumva, navighează și acum, prin ei. Nu are mulți fii spirituali. E și prea tânăr pentru asta. Dar despre ei vorbește ca și cum i-ar ști de o viață. Și știe despre marinarii lui mult și multe. De exemplu, știe că "nu poți să le spui povești. Ei vor un Dumnezeu foarte practic. Lor trebuie să le faci veșnicia palpabilă. Să o faci la fel de reală ca și elicea vaporului care propulsează vasul. Nu o vezi, dar ea îl face să înainteze". Și mai știe că pentru ei nu contează distanțele de aici, de pe țărm. Și de aceea sunt în stare să meargă oriunde, după un preot bun. Și mai știe că sunt oameni foarte hotărâți pe calea bisericii. Și foarte solidari. Pentru că, pe mare, orice decizie îi afectează pe ceilalți. În condiții limită îi poți salva sau, dimpotrivă, îi poți duce la moarte sigură. La fel cum un preot poate pune umărul la mântuirea credincioșilor sau, dimpotrivă, la stingerea lor lăuntrică. Și, de multe ori, poți să greșești. "La fel cum a făcut comandantul Titanicului. A mărit viteza pe timp de noapte, pe o mare plină de aisberguri. Ceea ce i-a fost fatal. Lui, echipajului și majorității pasagerilor. Și totul pentru ce? Pentru ca să ajungă cu o zi mai repede la New York, ca să se poată făli cu asta. Lecția scufundării Titanicului e foarte bună pentru viața duhovnicească. Pe drumul mântuirii nu trebuie să te pripești și, foarte important, nu trebuie să iei niciodată decizii doar ca să-ți cultivi mândria".
Îl întreb dacă se va mai întoarce vreodată pe mare. Sau la mânăstire, care tot un fel de mare este, doar că e în interior și e chiar mai mare decât oceanul, iar voiajele sunt mai lungi.
"Nu. Pe mare nu mă voi mai întoarce. Nu mai am cum și nici nu mai doresc. Când am plecat la mânăstire am renunțat la ea. Pentru totdeauna. Dar la mânăstire... Cine știe. Am vorbit și cu soția, de multe ori, pentru că și ea iubește viața monahală. Dar, deocamdată, îmi doresc să fiu ceea ce sunt acum. O voce la radio care face misiune. Nu știu ce-mi va scoate viața în față de acum încolo. Până la urmă, e ca și pe mare - dacă ți-ai găsit calea nu-ți mai pui problema cum se termină sau în ce zi vei ajunge în port. Știi doar că-l ai în față. Și vei ajunge".