Dia Radu a fost onorată cu Premiul de Jurnalism al Asociației Române de Istorie a Presei, în vreme ce Claudiu Târziu a fost premiat de Fundația Aiud, pentru activitatea sa culturală și civică din cadrul Asociației Rost, pe care o conduce. Ne dorim să împărtășim cu dumneavoastră mândria noastră și bucuria lor, iscodindu-i despre visurile și ambițiile care îi țin în această frumoasă și, din păcate, tot mai ingrată meserie, care este jurnalismul de calitate. Astăzi are cuvântul Dia Radu. În numărul viitor, Claudiu Târziu!
DIA RADU - "Jurnalismul îți dă bucuria de a trăi intens, nu doar propria viață, ci și pe a celor despre care scrii"
- Interviurile, documentarele și cronicile tale, naturalețea cu care treci de la un stil jurnalistic la altul ți-au adus, în urmă cu puțină vreme, Premiul de Jurnalism al Asociației Române de Istorie a Presei. Te motivează această recunoaștere a comunității jurnalistice de la noi?
- N-am alergat niciodată după premii, dar aș fi ipocrită să spun că distincția aceasta nu m-a bucurat. Mi-a întărit pofta de a scrie și convingerea că cineva e cu ochii pe noi. Recunoașterea publicului e una, recunoașterea unor specialiști e cu totul alta, cu atât mai emoționantă și onorantă. Jurnalismul e destul de efemer. Nici nu publici bine un text, în care ai pus tot sufletul de care te-ai simțit în stare, că a și trecut săptămâna și trebuie să o iei de la capăt. Trăiești din ardere în ardere, fără să mai apuci să-ți numeri victoriile sau să-ți măsori puterile. Te trezești doar uluit că au trecut niște ani și nu știi când. Un premiu e și asta: o haltă în timp, în care te oprești, îți tragi sufletul și te uiți înapoi, înainte de a porni bucuros mai departe.
- Tatăl tău, scriitorul Radu G. Țeposu, a fost și un foarte cunoscut creator de gazete. Moștenești de la el pasiunea pentru jurnalism?
- Cred că mi-a fost scris să fiu jurnalist, doar că mi-a luat mult să înțeleg lucrul ăsta. Am trăit de mică printre jurnaliști, am văzut cum se face și se desface o revistă, cum se caută subiectele, cum se pune la cale un sumar. Știu că tata spera că eu voi crește și voi prelua revistele lui. Dar n-a mai apucat să mă vadă mare, cum n-a mai apucat nici primul meu text publicat. Nu știu cât a fost pasiune moștenită și cât imitație, dar la 12 ani, în vacanța de iarnă, petrecută la bunici, în Maramureș, mi-am făcut propriul ziar. Era tipărit la tipografia "Scrisul de mână", pe foi smulse dintr-un caiet studențesc. Eram cât se poate de serioși: aveam o redacție, în care angajasem toți verișorii, sora mea era secretară, iar mie îmi rezervasem, cu generozitate, postul de directoare. (râde) Costa 10 lei cititul. Singurul exemplar, care trecea din casă în casă, ne-a finanțat în iarna aceea niște acadele și câteva eugenii. Revista a ajuns până la numărul 6 și ar mai fi supraviețuit, dacă nu ne-am fi întors la școală. Azi, când o răsfoiesc, mă apucă nostalgiile: e acolo toată copilăria mea: reportaje despre datul cu sania, interviuri cu unchi și mătuși care nu mai sunt, publicitate la prăjiturile Bunei și horoscoape inventate de mine. Pe atunci, doar mă jucam. Nu știam că jurnalismul îți dă bucuria extraordinară de a trăi intens, nu doar propria viață, ci și pe a celor despre care scrii. Dar, ca să revin la întrebare, cred că aș fi putut face multe lucruri, de la critică literară până la astrologie sau decorațiuni interioare. (râde) Dacă astăzi sunt jurnalist e și pentru că e singura preocupare care nu m-a plictisit niciodată. E în fiecare zi altfel și topește în ea toate celelalte pasiuni.
- Anul acesta se împlinesc 14 ani de când ești în redacția "Formulei AS", unde, de altfel, ai și debutat. Ce te ține de atâta timp aici?
- Am devenit colaboratoare la 18 ani, o vârstă la care nu știam mai nimic, dar mi se părea că știu totul. (râde) Vreo patru ani de zile, am tot crezut că jurnalismul e o ocupație provizorie, pentru viața mea de student. Până într-o zi, când m-am trezit brusc și mi-am dat seama că asta vreau să fac și că, dacă tot o fac, ar fi cazul să învăț s-o fac bine, să nu mă fac de râs. De atunci, au mai trecut vreo zece ani, în care am aflat că din învățat nu te poți opri niciodată, fiindcă jurnalismul e ca cei care-l fac: viu și schimbător. Cred că destinul nu se scrie cu ce-ți plănuiești, ci cu oamenii pe care îi întâlnești și pe care îi admiri. De la colegii mei am avut ce învăța. Iar Sânziana Pop a știut să fie și șefă, și prietenă - omul fundamental care a crezut în mine, când eu nu prea știam ce să fac. Am găsit la "Formula AS" profesionismul, libertatea și prietenia de care aveam nevoie ca să mă simt în largul meu. Sunt încă aici pentru că n-am întâlnit în altă parte același entuziasm de a face împreună meseria asta atât de frumoasă.
- Cel mai adesea te vedem semnând pagina de Lume românească. De ce ai ales să te dedici mai mult interviului? Mulți cred că interviul ar fi un gen prea facil...
- Interviurile sunt și ele de multe feluri. Pe cele pe care le facem în "Formula AS" le-aș numi nu interviuri, ci întâlniri. Sau mai degrabă Întâlniri cu Î mare, bucăți rupte din viața celor despre care scrii. Îmi plac oamenii, îmi place să-i scormonesc cu întrebări, să le înțeleg resorturile ascunse și mecanismele firii. E ca o seducție reciprocă pe repede înainte, fără de care portițele inimii nu se lasă deschise. Am citit cândva un interviu cu scriitorul G.G. Marquez, făcut de celebrul intervievator francez Bernard Pivot. Îmi amintesc perfect vorbele primului: "Sincer vă spun că și interviul e un gen de ficțiune. De ce nu l-am face la fel cum scriem o poezie sau un roman?". Aproape că mi-a căzut cartea din mână. Chiar așa! De ce n-am preschimba "facilul" interviu într-o desfășurare de forțe spectaculoasă și plină de miez?
- Ai făcut un stagiu de jurnalism în Franța. Ești realizatoarea unui documentar de radio, făcut în parteneriat cu France Culture. Ai avut ocazia să colaborezi des cu jurnaliști europeni. Experiența occidentală ți-a schimbat în vreun fel viziunea asupra presei? Sunt diferențe fundamentale între felul în care se face jurnalism în Franța și în România?
- Evident că sunt diferențe, iar ele pleacă, înainte de toate, de la mijloacele financiare. În Franța există ziare și reviste care se vând peste tot în lume, care își permit, în consecință, să finanțeze reportaje de amploare. Pentru 25 de minute de emisie TV despre expulzarea romilor, echipa de reporteri a postului TF1 a lucrat zece zile în ritm intens, a luat de mai multe ori avionul dus-întors România-Franța, a închiriat mașini, a plătit traducători și documentariști la nivel local, nenumărate nopți la hotel și mese la restaurant. Mergeți la un cotidian românesc și întrebați cât e diurna pentru cei care pleacă pe teren și veți înțelege de ce mulți jurnaliști preferă să facă articolele din trei telefoane, așezați în scaunul rotativ, cu țigara în mână. Reportajul e un gen scump, pe care numai revistele serioase își permit să îl finanțeze. Slavă Domnului că noi, la "Formula AS", am încăput pe mâini bune! (râde)
- Ești absolventă de Litere, nu de Jurnalism. Cum împaci pasiunea pentru literatură cu presa? Se concurează sau se stimulează reciproc?
- Când e bine făcut, jurnalismul te consumă, nu-ți mai lasă timp pentru altceva. Îmi doresc să scriu și proză, dar cred că o viață de scriitor nu mi-ar fi de ajuns. Am prea multă agitație în mine, îmi lipsește răbdarea de-a sta lipită de scaun. În lumea literară mă simt însă foarte bine. Mă bucur la fel de mult când scriu o recenzie de carte, când fac un interviu cu un scriitor sau când scriu eu însămi un text. Gazetăria, așa cum o fac acum, e echilibrul de care aveam nevoie. Dacă te cheltui până la capăt atunci când scrii, înseamnă că salvezi ceva din viața ta și o treci în text. Și-atunci, reportajul sau interviul pe care îl publici nu mai e doar despre ce trebuia să fie. E, în felul lui ascuns, și despre tine.
- În final, o întrebare iscoditoare. Unii cititori știu, probabil, că talentata noastră colegă, Otilia Țeposu, e mama ta. Cum e să o ai alături și în profesie? O descoperi altfel din textele ei?
- Ei, mama e mama, oriunde ar fi și orice ar face. De altfel, atunci când ne vedem, pe teren sau aiurea, povestim de-ale noastre, nu stăm să despicăm în patru jurnalismul din țară. Mama scrie, sora mea scrie și ea câteodată. Când le citesc, știu ce ne desparte, dar știu mai ales ce ne face să semănăm. E copilăria aceea fabuloasă din nord, pe care doar mama a reușit să o facă poveste.