Ori de câte ori a putut, a mers pe jos. Ca apostolii. Ca Iisus însuşi. Nu pentru că nu ar fi avut bani, ci pentru că prefera să îi dea săracilor. Adică Domnului. În ultimii săi ani din viaţă, bucureştenii îi puteau vedea figura insolită, traversând marile bulevarde, intrând în casele aristocraţiei, sau, dimpotrivă, în cele ale sărmanilor. Căra mereu cu el un geamantan din piele, care părea să-i strivească făptura plăpândă. Monseniorul era parcă purtat de geamantan şi nu invers. Îngerul său păzitor ştia, de bună seamă, de asceza sa neclintită, de hotărârea de a merge pe jos cu orice preţ, aşa că, mai mult ca sigur că îi căra chiar el povara. În geamantan nu ţinea lucruri personale. Nici nu ar fi avut cum, pentru că toată viaţa trăise într-o sărăcie lucie. Avea acolo vase şi veşminte sfinte, pentru a sluji liturghia pe care o celebra mereu, oricând era nevoie.
Era foarte slab, aproape descărnat. Purta tot timpul aceeaşi reverendă uzată şi o pălărie bătrână. Pe trupul său deşirat, brâul preoţesc nu reuşea să stea niciodată, aşa că atârna oblic, de talia subţire. Chipul său prelung, mereu zâmbitor, mereu deschis aproapelui, era încadrat de plete albe. Le lăsa să-i fluture libere în vânt sau să se aştearnă, cuminţi, pe umeri. O barbă la fel, ca neaua, completa această apariţie neobişnuită, înconjurată totdeauna de o boare de lumină. Deşi era prinţ, toată lumea simţea că nobleţea sa nu izvora din arborele genealogic, ci din firea sa, din simplitate şi iubire. "Monseniorul", aşa cum îl numeau toţi, era gata să ajute, să propovăduiască, să îmbrăţişeze. În anii de prigoană comunistă a fost singura mângâiere pentru sute de credincioşi obidiţi. Dar, chiar dacă nu ar fi avut sfârşitul aureolat de cununa martiriului, el ar fi fost, probabil, canonizat de Biserica Catolică. Pentru că viaţa sa a fost o continuă ardere pentru Dumnezeu. A împlinit desăvârşit sfatul pe care el însuşi îl dădea fiilor săi spirituali - "Aruncaţi pe foc tot ce nu este El. Toate celelalte le veţi regăsi mâine, strălucind".
Se naşte un prinţ
Împreună cu mama sa, Alexandrina Ghika
A venit pe lume chiar în ziua de Crăciun. Aveau să mai treacă doi ani până la naşterea fratelui său, Dimitrie, cel cu care îşi va împărţi zilele până la sfârşitul vieţii. Din cei şase copii ai familiei, doar ei doi au trăit până la adânci bătrâneţi. Ceilalţi patru au ajuns doar până la vârsta adolescenţei.
Când micuţul Vladimir a venit pe lume, Balcanii erau într-o mare frământare. Imperiul Otoman, "muribundul Europei", aşa cum era numit în şoaptă în cancelariile occidentale, îşi trăgea ultima suflare. Românii, bulgarii, sârbii şi grecii doreau să-şi înceapă drumul prin istorie ca naţiuni libere. Când a început războiul ruso-turc, tatăl lui Vladimir a primit o misiune diplomatică pe lângă ţar. Trebuia să lupte pe toate căile pentru ca sudul Basarabiei să nu fie anexat de către ruşi. S-a stins la Moscova, în anul 1881, departe de ţară, răpus de o boală năprasnică. În timpul acesta, familia sa se afla la Toulouse. Franţa, ţară de origine pentru mama lui Vladimir, va fi şi pentru acesta, şi pentru fratele său, prima patrie, cea în care vor creşte şi în care îşi vor desăvârşi cultura. La 16 ani, viitorul monsenior vorbea franţuzeşte impecabil. Mai bine decât româneşte.
"Sora Vladimir"
Copilăria, la Toulouse
Tânărul Vladimir ardea să fie preot. E taina inimilor dăruite total lui Dumnezeu. Nu pot trăi dacă nu împărtăşesc credinţa cu ceilalţi, dacă nu răspândesc bucuria. Pentru mama sa, care rămăsese o ortodoxă practicantă, aceasta ar fi fost însă prea mult. Va interveni direct la Papa Pius al X-lea, să-l orienteze pe fiul ei pe o altă cale. Rugămintea prinţesei a avut succes. Suveranul Pontif îi va spune lui Vladimir să renunţe la gândul preoţiei şi să-l propovăduiască pe Hristos ca simplu laic. Concret, era vorba să se pună în slujba celor lipsiţi, a celor care au nevoie nu doar de iubire, ci de manifestările ei concrete. Mai târziu, avea să spună că "nimic nu-l face pe Dumnezeu mai aproape de noi decât aproapele. Pentru cine nu-şi vede aproapele într-adevăr aproape, Dumnezeu va rămâne întotdeauna departe".
De la Roma, va pleca în Grecia, unde o va cunoaşte pe sora Pucci, membră a congregaţiei Fiicele Carităţii, o organizaţie care era total implicată în slujirea celor nevoiaşi. Monseniorului îi străluceşte un gând: să le aducă la Bucureşti, să le pună la dispoziţie un dispensar, în care oamenii sărmani să poată fi ajutaţi. Totul începe rudimentar, cu doar trei surori şi cu dotări minime, dar bogaţia interioară a celor implicaţi va covârşi greutăţile. Lucrarea este sprijinită de Nicolae Paulescu, celebrul savant care a descoperit insulina. El a avut grijă să strângă în jurul dispensarului un colectiv de asistente şi doctori care să dea consultaţii gratuite. Vladimir Ghika însuşi se dăruieşte total acestei slujiri. Pentru el era mult mai mult decât o simplă alinare a suferinţelor unor bolnavi. Era şansa de a dărui iubire. Iubire pură.
La izbucnirea primului război mondial, va pleca pe front cu sora Pucci. Era pretutindeni acolo unde era nevoie de el. Soldaţii îl numeau, în glumă, "Sora Vladimir". Când a izbucnit o epidemie de holeră, el a alergat în mijlocul bolnavilor. Fără teama că ar putea muri. Când un ars a avut nevoie de o grefă, monseniorul a fost bucuros să doneze o parte din propria piele, convins că "cine rămâne gol pentru Hristos se îmbracă pentru Hristos". Va petrece astfel ani de-a rândul, lărgindu-şi băierile inimii, lăsând Duhul să-l cuprindă.
Spinul Sfânt
Monseniorul Vladimir Ghika
Un fiu pentru împăratul Japoniei
Vagabondul apostolic
Călătoriile implicau lungi absenţe din Arhiepiscopia Parisului, acolo unde era consacrat preot. Când cineva s-a plâns arhiepiscopului Chaptal, spunându-i să-i ceară monseniorului Ghika să rămână mai mult la Paris, acesta a răspuns: "La ce bun să-i tai aripile? Îi vor creşte la loc...". Dar drumurile prinţului Vladimir nu erau întâmplătoare. Prin ele, providenţa divină moşea naşterea la ceruri a unor suflete.
În timpul unei vizite în Japonia, dată fiind prietenia sa cu amiralul Yamamoto, care era catolic, monseniorul a avut posibilitatea unei scurte întrevederi cu împăratul. Aşa că a învăţat cum se spune în japoneză - "Dumnezeu să te binecuvânteze". I s-a explicat că aceasta ar fi o blasfemie, pentru că împăratul este de descendenţă divină. Aşa că monseniorul Ghika a gândit o altă formulă - "Să te binecuvânteze Dumnezeu cel Atotputernic". În van... Era şi aceasta tot o blasfemie. Doar că, în timpul vizitei, împăratul a fost cucerit de simplitatea şi modestia acestui prinţ-preot care umbla îmbrăcat ca un cerşetor. I s-a destăinuit şi i-a spus că poartă în suflet o mare durere. Aceea de a nu avea încă un moştenitor. Până atunci i se născuseră doar fete. Monseniorul Ghika a avut atunci o străfulgerare de sus. "Împărate, eu vă voi da binecuvântarea lui Dumnezeu, iar El vă va da un fiu". Când Vladimir Ghika a ridicat mâna, demnitarii din preajma împăratului s-au repezit îngroziţi. Dar monseniorul a apucat să spună în limba japoneză formula pe care o tot repetase. Nu a fost o simplă binecuvântare. Peste numai un an, împăratului Japoniei i s-a născut un băiat. Iubirea unui prinţ umil rodise.
Întoarcerea în România
În vizită la un orfelinat
Venirea comuniştilor la putere l-a prins în ţară. Slujind, vorbind, dăruindu-se. Era deja la vârsta senectuţii, trecut de 70 de ani. Dar timpul nu se prinsese de el. Doar de trupul său firav, deşirat mereu spre cer. Renunţarea la sine îl încărcase de har, iar acum venise momentul încercării. Al încercării supreme.
În luna ianuarie a anului 1948, regele Mihai, împreună cu suita sa, pleacă din România. Fratele monseniorului, Dimitrie, poate însoţi familia regală. De asemenea, şi monseniorul. Era ultima şansă de a părăsi o ţară care le răpise, până acum, totul. Pierduseră domeniul şi conacul de la Bozieni, îşi văzuseră regele forţat să abdice şi ştiau, ca foşti diplomaţi şi moştenitori ai unei familii princiare, că pentru ei nu mai e loc aici. Şi totuşi, monseniorul Vladimir Ghika a ales să rămână. Prinţul din el ar fi vrut, poate, să plece. Dar locul slujitorului Domnului era aici, lângă turma sa. Pe cruce.
Din acel moment, el a fost pentru comunitatea catolică din România un sprijin şi un ferment. La liturghiile sale, celebrate în fiecare dimineaţă, în actuala biserică Sacré-Coeur din Bucureşti, veneau toţi cei care aveau nevoie de o întărire. Iar monseniorul era singurul capabil să le-o dea. El, mai presus de toţi confraţii săi, alesese liber martiriul. Şi nu de acum, ci din tinereţe, încă de când îndrăznise să stea închis cu bolnavii de holeră ca să le împărtăşească iubirea nebună a lui Iisus. Iubirea răstignită.
Infernul închisorii
L-au arestat în Bucureşti, într-o dimineaţă de toamnă târzie, pe 18 noiembrie 1952. Mergea să vadă un bolnav. I-au luat veşmintele preoţeşti şi l-au lăsat în celulă, aproape gol. Apoi l-au torturat. Îndelung şi în nenumărate feluri. A fost bătut, privat de somn, umilit. Au aflat că se temea de spânzurătoare, aşa că l-au spânzurat de mai bine de 80 de ori. Fără să-l omoare. Foloseau un mecanism electric. Un inel metalic petrecut pe gât care-l ridica de la podea încet, sufocându-l. Când moartea îi dădea târcoale, era lăsat jos. Apoi procesul se repeta. Zile întregi. Dar nu l-au clintit nici din credinţă şi nici din iubire. Îi sfătuia pe apropiaţi: "Când fratele tău te obideşte pe nedrept, ar trebui să suferi mai mult pentru el decât pentru tine". Şi asta făcea. Suferea. Nu pentru trupul lui, de care oricum nu-i păsase întreaga viaţă. Ci pentru ei, pentru sărmanii călăi care vieţuiau în iad, încă din timpul vieţii. În cele din urmă, i-au înscenat o execuţie. Cu pluton, soldaţi şi ofiţer, dar cu gloanţe oarbe. "Vă daţi seama", le spunea mai târziu fraţilor întru suferinţă, "cât de ridicoli erau acei oameni, care mă ameninţau tocmai cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea?".
Procesul a fost o mascaradă. Monseniorul nici măcar nu a acceptat avocatul din oficiu. A vrut să se apere singur, căci era specialist în Drept. Evident, nu i s-a permis. Atunci a strigat la completul de judecată şi au vrut să-l evacueze din sală. Monseniorul şi-a încleştat însă mâinile de bara la care trebuia să-şi pledeze nevinovăţia şi nu s-a mai clintit. Judecătorii au asistat uimiţi cum un bătrân de aproape 80 de ani nu putea fi dus de mai mulţi miliţieni, care se luptau să-i desfacă mâinile. În cele din urmă, a plecat. Singur. În dubă, când era printre confraţi, le-a spus că i-a văzut speriaţi şi a dorit să le arate că nu trebuie să le fie frică de comunişti. Cu siguranţă lui nu-i era. Deloc.
Marea trecere
Prinţul copiilor
Era aproape dezbrăcat când a intrat în celula ticsită de la Jilava. Hainele i le luaseră demult. A fost imediat asaltat de ceilalţi deţinuţi. Ştiau că este prinţ, dar nu toţi realizau că aveau marea binecuvântare de a avea printre ei un sfânt. Părintele Matei Boilă îşi aminteşte că el i-a pus prima întrebare. Voia să ştie când credea că vor fi eliberaţi. Şi, imediat, s-a simţit ruşinat. Teribil de ruşinat. Pentru că, privind în ochii monseniorului, a înţeles că acesta era deja liber. Cel mai liber om de pe Pământ.
Celula de la Jilava era un calvar. Un loc în care încăpeau 40 de oameni, dar în care gardienii înghesuiau 200. Aerul era irespirabil. Mâncarea, pe sponci. Dar, chiar şi aşa, monseniorul îşi dăruia mare parte din gamelă. "Toată viaţa am mâncat mai puţin decât aici", le spunea senin celorlalţi deţinuţi.
Nu-i luaseră spinul. Sau, mai degrabă, pronia i-l lăsase. Mângâiere sfântă a patimilor lui Iisus aşternute peste patimile sale. Cu el a continuat să săvârşească minuni. Unui bolnav care se chinuia cumplit i-a luat toate durerile, după o rugăciune de câteva minute. Cazul nu era singular, ci mai degrabă o regulă. Profesorul Florea Costache povestea că devenise chiar un fel de doctor care "opera" doar cu harul lui Dumnezeu: "Când cineva se îmbolnăvea de ceva alerga la monsenior. El îi punea capul în poală şi aplica ghimpele acela ca un plasture pe locul durerii şi rostea în gând o rugăciune. Iar când se termina rugăciunea, bolnavul era vindecat. Cazurile acestea erau aproape zilnice. Am stat în celulă cu el vreo patru luni de zile".
Vladimir Ghika a ars pentru Hristos la Jilava, timp de opt luni, din octombrie 1953 până în mai 1954. Luni în care privaţiunile de tot felul, faptul că-şi dăruia mâncarea, dar mai ales percheziţiile diabolice care-i făceau pe deţinuţi să stea în frig ore în şir i-au şubrezit trupul şi aşa atât de firav. Era aproape octogenar. Încet, se scurgea în lumea de dincolo. Sau fusese tot timpul în ea?
Primăvara s-a îmbolnăvit. A răcit grav. L-au dus la infirmerie. Şi acolo, pe măsură ce trupul i se topea cu fiece zi, duhul său devenea din ce în ce mai puternic. Se lăsase locuit de Hristos, cel pe care-l urmase întreaga viaţă. Marcel Petrişor, care a fost cu el în ultimele săptămâni de viaţă, îşi aminteşte - "Înainte de a muri, stăteam cu el de vorbă. Ştiu că era aşa de senin... şi mi-a spus - «Aş vrea să mor aici şi groapa mea să fie necunoscută, printre alte gropi ale celor care mor aici»."
Ştia când urma să treacă în cealaltă lume. Le-a spus tinerilor care-l îngrijeau la infirmerie: "Astăzi este ultima zi în care vă mai deranjez. În patru zile mor". Şi aşa a şi fost. Pe 16 mai 1954, trupul lui subţire a fost luat cu o pătură şi înmormântat în cimitirul de la Jilava. A avut la căpătâi doar un ţăruş. Şi un număr - 807. A reuşit să intre în anonimatul total. A murit aşa cum a trăit. Şi cum, încă, trăieşte. Cu ani în urmă, îşi notase pe un petec de hârtie - "Eu nu sunt mort, n-aş accepta niciodată moartea. El (Iisus) trăieşte în mine şi mă face să-I văd privirea. Nu mă voi lăsa niciodată despărţit de El".
Foto: http://www.vladimirghika.ro
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
