Ori de câte ori a putut, a mers pe jos. Ca apostolii. Ca Iisus însuși. Nu pentru că nu ar fi avut bani, ci pentru că prefera să îi dea săracilor. Adică Domnului. În ultimii săi ani din viață, bucureștenii îi puteau vedea figura insolită, traversând marile bulevarde, intrând în casele aristocrației, sau, dimpotrivă, în cele ale sărmanilor. Căra mereu cu el un geamantan din piele, care părea să-i strivească făptura plăpândă. Monseniorul era parcă purtat de geamantan și nu invers. Îngerul său păzitor știa, de bună seamă, de asceza sa neclintită, de hotărârea de a merge pe jos cu orice preț, așa că, mai mult ca sigur că îi căra chiar el povara. În geamantan nu ținea lucruri personale. Nici nu ar fi avut cum, pentru că toată viața trăise într-o sărăcie lucie. Avea acolo vase și veșminte sfinte, pentru a sluji liturghia pe care o celebra mereu, oricând era nevoie.
Era foarte slab, aproape descărnat. Purta tot timpul aceeași reverendă uzată și o pălărie bătrână. Pe trupul său deșirat, brâul preoțesc nu reușea să stea niciodată, așa că atârna oblic, de talia subțire. Chipul său prelung, mereu zâmbitor, mereu deschis aproapelui, era încadrat de plete albe. Le lăsa să-i fluture libere în vânt sau să se aștearnă, cuminți, pe umeri. O barbă la fel, ca neaua, completa această apariție neobișnuită, înconjurată totdeauna de o boare de lumină. Deși era prinț, toată lumea simțea că noblețea sa nu izvora din arborele genealogic, ci din firea sa, din simplitate și iubire. "Monseniorul", așa cum îl numeau toți, era gata să ajute, să propovăduiască, să îmbrățișeze. În anii de prigoană comunistă a fost singura mângâiere pentru sute de credincioși obidiți. Dar, chiar dacă nu ar fi avut sfârșitul aureolat de cununa martiriului, el ar fi fost, probabil, canonizat de Biserica Catolică. Pentru că viața sa a fost o continuă ardere pentru Dumnezeu. A împlinit desăvârșit sfatul pe care el însuși îl dădea fiilor săi spirituali - "Aruncați pe foc tot ce nu este El. Toate celelalte le veți regăsi mâine, strălucind".
Se naște un prinț
Deși lumea vorbește astăzi aproape doar de el, ar trebui spus că mereu au fost doi. Doi Ghika, doi prinți. Vladimir, sfântul, și Dimitrie, diplomatul de carieră și fratele credincios. El a fost pentru monsenior prietenul care l-a ocrotit toată viața. A avut grijă de lutul său, pentru ca duhul să poată arde deplin în dragostea pentru Dumnezeu. Ambii s-au născut dintr-o familie care a dat țărilor românești mai mulți domnitori. Vladimir a venit pe lume la Constantinopol, în anul 1873, ca al cincilea copil al prințului Ioan Ghika și al prințesei Alexandrina, născută Moret de Blaremberg, o descendentă a unei nobile familii franceze emigrate în Rusia. Tatăl lui Vladimir era, la Constantinopol, Ministru Plenipotențiar al României pe lângă Înalta Poartă.
A venit pe lume chiar în ziua de Crăciun. Aveau să mai treacă doi ani până la nașterea fratelui său, Dimitrie, cel cu care își va împărți zilele până la sfârșitul vieții. Din cei șase copii ai familiei, doar ei doi au trăit până la adânci bătrâneți. Ceilalți patru au ajuns doar până la vârsta adolescenței.
Când micuțul Vladimir a venit pe lume, Balcanii erau într-o mare frământare. Imperiul Otoman, "muribundul Europei", așa cum era numit în șoaptă în cancelariile occidentale, își trăgea ultima suflare. Românii, bulgarii, sârbii și grecii doreau să-și înceapă drumul prin istorie ca națiuni libere. Când a început războiul ruso-turc, tatăl lui Vladimir a primit o misiune diplomatică pe lângă țar. Trebuia să lupte pe toate căile pentru ca sudul Basarabiei să nu fie anexat de către ruși. S-a stins la Moscova, în anul 1881, departe de țară, răpus de o boală năprasnică. În timpul acesta, familia sa se afla la Toulouse. Franța, țară de origine pentru mama lui Vladimir, va fi și pentru acesta, și pentru fratele său, prima patrie, cea în care vor crește și în care își vor desăvârși cultura. La 16 ani, viitorul monsenior vorbea franțuzește impecabil. Mai bine decât românește.
"Sora Vladimir"
Deși la Constantinopol fusese botezat ortodox, iar mama sa era, de asemenea, ortodoxă, și ținea mult la credința răsăriteană, Vladimir a fost tot timpul impregnat de spiritualitatea catolică, predominantă în Franța. Formal, el a trecut la noua confesiune pe 13 aprilie 1902, la vârsta de 29 de ani. Până la anii aceștia, mintea sa însetată de absolut absorbise informații din cele mai diverse domenii - litere, știință, medicină, drept și, mai ales, filosofie. Urma acum să urce treapta supremă - teologia. O va face la Roma, unde își va da și doctoratul.
Tânărul Vladimir ardea să fie preot. E taina inimilor dăruite total lui Dumnezeu. Nu pot trăi dacă nu împărtășesc credința cu ceilalți, dacă nu răspândesc bucuria. Pentru mama sa, care rămăsese o ortodoxă practicantă, aceasta ar fi fost însă prea mult. Va interveni direct la Papa Pius al X-lea, să-l orienteze pe fiul ei pe o altă cale. Rugămintea prințesei a avut succes. Suveranul Pontif îi va spune lui Vladimir să renunțe la gândul preoției și să-l propovăduiască pe Hristos ca simplu laic. Concret, era vorba să se pună în slujba celor lipsiți, a celor care au nevoie nu doar de iubire, ci de manifestările ei concrete. Mai târziu, avea să spună că "nimic nu-l face pe Dumnezeu mai aproape de noi decât aproapele. Pentru cine nu-și vede aproapele într-adevăr aproape, Dumnezeu va rămâne întotdeauna departe".
De la Roma, va pleca în Grecia, unde o va cunoaște pe sora Pucci, membră a congregației Fiicele Carității, o organizație care era total implicată în slujirea celor nevoiași. Monseniorului îi strălucește un gând: să le aducă la București, să le pună la dispoziție un dispensar, în care oamenii sărmani să poată fi ajutați. Totul începe rudimentar, cu doar trei surori și cu dotări minime, dar bogația interioară a celor implicați va covârși greutățile. Lucrarea este sprijinită de Nicolae Paulescu, celebrul savant care a descoperit insulina. El a avut grijă să strângă în jurul dispensarului un colectiv de asistente și doctori care să dea consultații gratuite. Vladimir Ghika însuși se dăruiește total acestei slujiri. Pentru el era mult mai mult decât o simplă alinare a suferințelor unor bolnavi. Era șansa de a dărui iubire. Iubire pură.
La izbucnirea primului război mondial, va pleca pe front cu sora Pucci. Era pretutindeni acolo unde era nevoie de el. Soldații îl numeau, în glumă, "Sora Vladimir". Când a izbucnit o epidemie de holeră, el a alergat în mijlocul bolnavilor. Fără teama că ar putea muri. Când un ars a avut nevoie de o grefă, monseniorul a fost bucuros să doneze o parte din propria piele, convins că "cine rămâne gol pentru Hristos se îmbracă pentru Hristos". Va petrece astfel ani de-a rândul, lărgindu-și băierile inimii, lăsând Duhul să-l cuprindă.
Spinul Sfânt
Suntem în Franța, la fosta abație cisterciană Notre Dame d'Auberive, veche de aproape 1000 de ani. E iarna anului 1926. O iarnă geroasă, pe care vechea clădire a abației o face parcă și mai friguroasă. Sora Marie-Louise străbate lungile coridoare pentru a pune lemne pe foc. Pe o sobă, la parter, cineva lăsase un vas cu apă la încălzit. Când sora a încercat să-l ia de pe foc, acesta i-a explodat în față. Medicul din sat vine în grabă, dar nu are ce să facă. Marie-Louise se chinuie îngrozitor. Pleoapele și buzele îi sunt lipite, fața îi este complet desfigurată. O altă soră întreabă dacă va rămâne cu cicatrici, iar medicul strigă îngrozit: "Cum altfel!?". Monseniorul Vladimir e chemat de urgență de la Paris. În urmă cu trei ani primise, în sfârșit, hirotonia ca preot. Avea 50 de ani. Pronia îi adusese și un dar neașteptat, o relicvă minunată - un spin desprins chiar din Cununa așezată în batjocură de soldații romani pe creștetul lui Hristos. I-l dăduse însuși arhiepiscopul Parisului. Când a ajuns la Auberive, sora Marie-Louise trecea prin chinuri atroce. Vladimir Ghika a înlemnit lângă ea, cutremurat și el de durere. Într-o mână ține spinul sfânt, iar pe cealaltă o așează pe fața desfigurată a bolnavei. Stă așa aproape un ceas, neclintit, unit cu sora sa în credință și suferință. Se ridică cu greu, apoi o binecuvântează. A doua zi, doctorul din sat se întoarce pentru a schimba pansamentele bolnavei. Durerile s-au potolit, iar sub tifonul alb se întrevede o minune - obrazul începe deja să se vindece. Peste doar trei zile, sora este lecuită! Definitiv! Fără nicio cicatrice. Trei zile i-au fost necesare rugăciunii fierbinți a părintelui Ghika să schimbe carnea vătămată.
Un fiu pentru împăratul Japoniei
Un vagabond apostolic. Așa l-a numit Papa Pius al XI-lea. Pentru că monseniorul era prezent oriunde un suflet avea nevoie de Hristos. Pământul era prea mic pentru râvna sa aprigă. Profita de orice clipă pentru a le vorbi oamenilor de iubirea infinită a lui Dumnezeu. Spovedea oriunde și în orice condiții. În trenuri, pe vapoare sau la congresele euharistice, în orice prăvălie, restaurant sau chiar pe străzi și pe băncile din parcuri. Pentru el nu conta locul, ci oamenii. Întotdeauna oamenii. "Ceea ce este greu nu este să-l găsești pe Dumnezeu, ci să-l pierzi, pentru că el se află pretutindeni".
Călătoriile implicau lungi absențe din Arhiepiscopia Parisului, acolo unde era consacrat preot. Când cineva s-a plâns arhiepiscopului Chaptal, spunându-i să-i ceară monseniorului Ghika să rămână mai mult la Paris, acesta a răspuns: "La ce bun să-i tai aripile? Îi vor crește la loc...". Dar drumurile prințului Vladimir nu erau întâmplătoare. Prin ele, providența divină moșea nașterea la ceruri a unor suflete.
În timpul unei vizite în Japonia, dată fiind prietenia sa cu amiralul Yamamoto, care era catolic, monseniorul a avut posibilitatea unei scurte întrevederi cu împăratul. Așa că a învățat cum se spune în japoneză - "Dumnezeu să te binecuvânteze". I s-a explicat că aceasta ar fi o blasfemie, pentru că împăratul este de descendență divină. Așa că monseniorul Ghika a gândit o altă formulă - "Să te binecuvânteze Dumnezeu cel Atotputernic". În van... Era și aceasta tot o blasfemie. Doar că, în timpul vizitei, împăratul a fost cucerit de simplitatea și modestia acestui prinț-preot care umbla îmbrăcat ca un cerșetor. I s-a destăinuit și i-a spus că poartă în suflet o mare durere. Aceea de a nu avea încă un moștenitor. Până atunci i se născuseră doar fete. Monseniorul Ghika a avut atunci o străfulgerare de sus. "Împărate, eu vă voi da binecuvântarea lui Dumnezeu, iar El vă va da un fiu". Când Vladimir Ghika a ridicat mâna, demnitarii din preajma împăratului s-au repezit îngroziți. Dar monseniorul a apucat să spună în limba japoneză formula pe care o tot repetase. Nu a fost o simplă binecuvântare. Peste numai un an, împăratului Japoniei i s-a născut un băiat. Iubirea unui prinț umil rodise.
Întoarcerea în România
În anul 1939, Monseniorul Ghika a venit în România. Vizita în Japonia, la o leprozerie, l-a inspirat să se implice într-o astfel de lucrare și în țară. Își dorea martiriul pentru credință. Când îngrijea de leproși, se gândea că ar fi bine dacă s-ar îmbolnăvi și el. Așa ar fi putut rămâne tot timpul cu ei, îngrijindu-i, alinându-le durerile. Dar Domnul i-a dat ani mulți. Și încercări. Și martiriu. Dar altfel, nu în felul pe care și-l imaginase.
Venirea comuniștilor la putere l-a prins în țară. Slujind, vorbind, dăruindu-se. Era deja la vârsta senectuții, trecut de 70 de ani. Dar timpul nu se prinsese de el. Doar de trupul său firav, deșirat mereu spre cer. Renunțarea la sine îl încărcase de har, iar acum venise momentul încercării. Al încercării supreme.
În luna ianuarie a anului 1948, regele Mihai, împreună cu suita sa, pleacă din România. Fratele monseniorului, Dimitrie, poate însoți familia regală. De asemenea, și monseniorul. Era ultima șansă de a părăsi o țară care le răpise, până acum, totul. Pierduseră domeniul și conacul de la Bozieni, își văzuseră regele forțat să abdice și știau, ca foști diplomați și moștenitori ai unei familii princiare, că pentru ei nu mai e loc aici. Și totuși, monseniorul Vladimir Ghika a ales să rămână. Prințul din el ar fi vrut, poate, să plece. Dar locul slujitorului Domnului era aici, lângă turma sa. Pe cruce.
Din acel moment, el a fost pentru comunitatea catolică din România un sprijin și un ferment. La liturghiile sale, celebrate în fiecare dimineață, în actuala biserică Sacré-Coeur din București, veneau toți cei care aveau nevoie de o întărire. Iar monseniorul era singurul capabil să le-o dea. El, mai presus de toți confrații săi, alesese liber martiriul. Și nu de acum, ci din tinerețe, încă de când îndrăznise să stea închis cu bolnavii de holeră ca să le împărtășească iubirea nebună a lui Iisus. Iubirea răstignită.
Infernul închisorii
L-au arestat în București, într-o dimineață de toamnă târzie, pe 18 noiembrie 1952. Mergea să vadă un bolnav. I-au luat veșmintele preoțești și l-au lăsat în celulă, aproape gol. Apoi l-au torturat. Îndelung și în nenumărate feluri. A fost bătut, privat de somn, umilit. Au aflat că se temea de spânzurătoare, așa că l-au spânzurat de mai bine de 80 de ori. Fără să-l omoare. Foloseau un mecanism electric. Un inel metalic petrecut pe gât care-l ridica de la podea încet, sufocându-l. Când moartea îi dădea târcoale, era lăsat jos. Apoi procesul se repeta. Zile întregi. Dar nu l-au clintit nici din credință și nici din iubire. Îi sfătuia pe apropiați: "Când fratele tău te obidește pe nedrept, ar trebui să suferi mai mult pentru el decât pentru tine". Și asta făcea. Suferea. Nu pentru trupul lui, de care oricum nu-i păsase întreaga viață. Ci pentru ei, pentru sărmanii călăi care viețuiau în iad, încă din timpul vieții. În cele din urmă, i-au înscenat o execuție. Cu pluton, soldați și ofițer, dar cu gloanțe oarbe. "Vă dați seama", le spunea mai târziu fraților întru suferință, "cât de ridicoli erau acei oameni, care mă amenințau tocmai cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorință a mea?".
Procesul a fost o mascaradă. Monseniorul nici măcar nu a acceptat avocatul din oficiu. A vrut să se apere singur, căci era specialist în Drept. Evident, nu i s-a permis. Atunci a strigat la completul de judecată și au vrut să-l evacueze din sală. Monseniorul și-a încleștat însă mâinile de bara la care trebuia să-și pledeze nevinovăția și nu s-a mai clintit. Judecătorii au asistat uimiți cum un bătrân de aproape 80 de ani nu putea fi dus de mai mulți milițieni, care se luptau să-i desfacă mâinile. În cele din urmă, a plecat. Singur. În dubă, când era printre confrați, le-a spus că i-a văzut speriați și a dorit să le arate că nu trebuie să le fie frică de comuniști. Cu siguranță lui nu-i era. Deloc.
Marea trecere
Când le vorbea celorlalți deținuți, zidurile închisorii se desfăceau și, prin cuvintele sale, în celulele întunecate și reci intrau mări și oceane, păduri și râuri, țări, continente... Știa că nu toți deținuții erau credincioși, așa că le povestea despre călătoriile sale și de oamenii pe care îi cunoscuse, filosofi, poeți, artiști, ultimii papi, președinți de stat, regi, prințese, însuși împăratul Japoniei, puternicul, divinul mikado, căruia îi dăruise un prunc... Îl urcau întotdeauna cât mai sus pe prici, ca să-i poată auzi vocea stinsă. Curios, deși glasul îi era slab, cu toții mărturiseau că se auzea în orice colț al celulei. Începea să povestească sprijinit de alți doi preoți. Se dăduse de mult stingerea, dar, de abia acum, ziua începea cu adevărat. Și parcă aerul nu mai era atât de puțin, iar scândurile, sau mai rău, betonul gol, nu-i mai zdreleau carnea puțină. Monseniorul făcea ca gamela lor bicisnică să pară mai plină și timpul să treacă mai repede.
Era aproape dezbrăcat când a intrat în celula ticsită de la Jilava. Hainele i le luaseră demult. A fost imediat asaltat de ceilalți deținuți. Știau că este prinț, dar nu toți realizau că aveau marea binecuvântare de a avea printre ei un sfânt. Părintele Matei Boilă își amintește că el i-a pus prima întrebare. Voia să știe când credea că vor fi eliberați. Și, imediat, s-a simțit rușinat. Teribil de rușinat. Pentru că, privind în ochii monseniorului, a înțeles că acesta era deja liber. Cel mai liber om de pe Pământ.
Celula de la Jilava era un calvar. Un loc în care încăpeau 40 de oameni, dar în care gardienii înghesuiau 200. Aerul era irespirabil. Mâncarea, pe sponci. Dar, chiar și așa, monseniorul își dăruia mare parte din gamelă. "Toată viața am mâncat mai puțin decât aici", le spunea senin celorlalți deținuți.
Nu-i luaseră spinul. Sau, mai degrabă, pronia i-l lăsase. Mângâiere sfântă a patimilor lui Iisus așternute peste patimile sale. Cu el a continuat să săvârșească minuni. Unui bolnav care se chinuia cumplit i-a luat toate durerile, după o rugăciune de câteva minute. Cazul nu era singular, ci mai degrabă o regulă. Profesorul Florea Costache povestea că devenise chiar un fel de doctor care "opera" doar cu harul lui Dumnezeu: "Când cineva se îmbolnăvea de ceva alerga la monsenior. El îi punea capul în poală și aplica ghimpele acela ca un plasture pe locul durerii și rostea în gând o rugăciune. Iar când se termina rugăciunea, bolnavul era vindecat. Cazurile acestea erau aproape zilnice. Am stat în celulă cu el vreo patru luni de zile".
Vladimir Ghika a ars pentru Hristos la Jilava, timp de opt luni, din octombrie 1953 până în mai 1954. Luni în care privațiunile de tot felul, faptul că-și dăruia mâncarea, dar mai ales perchezițiile diabolice care-i făceau pe deținuți să stea în frig ore în șir i-au șubrezit trupul și așa atât de firav. Era aproape octogenar. Încet, se scurgea în lumea de dincolo. Sau fusese tot timpul în ea?
Primăvara s-a îmbolnăvit. A răcit grav. L-au dus la infirmerie. Și acolo, pe măsură ce trupul i se topea cu fiece zi, duhul său devenea din ce în ce mai puternic. Se lăsase locuit de Hristos, cel pe care-l urmase întreaga viață. Marcel Petrișor, care a fost cu el în ultimele săptămâni de viață, își amintește - "Înainte de a muri, stăteam cu el de vorbă. Știu că era așa de senin... și mi-a spus - «Aș vrea să mor aici și groapa mea să fie necunoscută, printre alte gropi ale celor care mor aici»."
Știa când urma să treacă în cealaltă lume. Le-a spus tinerilor care-l îngrijeau la infirmerie: "Astăzi este ultima zi în care vă mai deranjez. În patru zile mor". Și așa a și fost. Pe 16 mai 1954, trupul lui subțire a fost luat cu o pătură și înmormântat în cimitirul de la Jilava. A avut la căpătâi doar un țăruș. Și un număr - 807. A reușit să intre în anonimatul total. A murit așa cum a trăit. Și cum, încă, trăiește. Cu ani în urmă, își notase pe un petec de hârtie - "Eu nu sunt mort, n-aș accepta niciodată moartea. El (Iisus) trăiește în mine și mă face să-I văd privirea. Nu mă voi lăsa niciodată despărțit de El".
Foto: http://www.vladimirghika.ro