Mircea Struţeanu - "La început au fost doar nişte poveşti frumoase"

Un fotograf şi 117 scriitori

* 117 imagini alb-negru, învăluite în străluciri şi în umbre. 117 chipuri, în spatele cărora se ascund nişte nume care au făcut literatura română celebră în lume. Poeţi, prozatori, critici şi eseişti s-au lăsat surprinşi de lentila aparatului şi de viziunea unui fotograf talentat, pentru a vieţui paşnic, între copertele aceleiaşi cărţi *

- Primăvara asta a apărut la "Editura Publica", albumul tău de portrete "117 scriitori". Un volum de autor, cu o viziune proprie, care, pe lângă importanţa documentară, e şi o carte extrem de frumoasă. De ce ai ales să fotografiezi scriitorii? Şi de ce tocmai 117?

- La început au fost doar nişte po­veşti fru­moase, adunate în nişte cărţi, iar cărţile astea erau scrise de nişte oa­meni. Curio­zitatea mea de fotograf a cău­tat să afle cine se află în spatele aces­­tor poveşti. Cum aş fi putut face asta mai bine decât fotografiindu-i, obligându-i să dezvăluie ceva din felul lor de a fi, din lumea lor, din universul care îi înconjoară? Faptul că am putut surprinde ceva din intimitatea lor, într-o fotografie bună, în care cadrul, lumina şi obiectele spun ceva despre per­sonaj, e o bucurie cu atât mai mare. Dincolo de asta, însă, a mai contat şi un argument pragmatic. Scriitorii de azi se tot plâng că nu au fotografii bune. E pentru prima oară când cineva îi fotografiază absolut dezinteresat, fără niciun câştig financiar. N-am ple­cat din start cu ideea de a face un album. Am vrut doar să fac o serie de portrete. M-am oprit la 117, fiindcă s-a întâmplat să vorbesc cu o editură care şi-a dorit să scoată această carte. La un moment dat, tre­buie să te opreşti, altfel ai putea fotografia la nesfârşit.

- Cum ţi-ai ales personajele? După ce criterii?

- N-o să pretind niciodată că îi am aici pe cei mai buni 117 scriitori români. Dar a mai jucat şi hazardul un rol, mai sunt şi erori umane de judecată şi o mare doză de subiectivism. Nu am fotografiat după capul meu, ci după îndelungate discuţii cu alţi scriitori, cu critici respectabili şi cu directori de editură. Ce a ieşit nu e o încercare de ierarhizare, ci un exerciţiu pur estetic, o incursiune mai scurtă sau mai de durată în vieţile lor.

- Sunt mai dificili scriitorii când vine vorba de "statul la poză"?

- Oh, da. Ei ştiu foarte bine că cea mai publică latură a lor e scrisul, nu imaginea. Cititorii, de cele mai multe ori, habar nu au cum arată autorul cărţilor lor preferate. Probabil de aia scriitorii ţin foarte mult ca fotografia pe care le-o faci să transmită exact ce cred ei despre ei. Au o anumită imagine mentală despre sine, pe care vor să o dea mai departe. Mi s-a întâm­plat, nu o dată, să mi se ceară în mod specific să foto­grafiez doar dintr-o anumită parte sau dintr-un anumit unghi. Cred că mi-ar fi fost mult mai uşor să lucrez cu actori, balerini sau muzicieni, fiindcă ei au în arta lor şi latura asta vizuală. Scriitorii nu au nicio treabă cu scena, sunt firi destul de interiorizate.

- Fraţii tăi, Matei şi Filip Florian, sunt scriitori, iar introducerea pe care ai făcut-o cărţii tale e bine scrisă. Cum de nu te-ai molipsit şi tu de microbul litera­turii?

- M-am gândit la un moment dat să scriu, fiindcă şi ei m-au încurajat. Dar mi-am dat seama că scrisul scoate la lumină ceva din mine care nu e sănătos. Scriitorii sunt oameni cu tot felul de sensibilităţi, iar scrisul e şi o formă de de­pendenţă de o continuă scormonire interioară. Am în mine un instinct puter­nic de supravieţuire. Mă simt bine aşa cum sunt şi nu cred că merită consu­mul nervos. Pe toţi scriitorii se vede, în timp, arderea asta lăuntrică. Dacă aş face o medie, jovialitatea sau bucuria n-ar fi emoţia lor predominantă. Prefer fotografia, care presupune mai multă mişcare, libertate şi bucurie. Sau alpinismul, pe care îl practic de 15 ani, care m-a dus, de-a lungul tim­pu­lui, în locuri greu ac­cesibile, de o frumu­seţe uluitoare. Mă simt mult mai bine printre muşchi, frunze şi crengi, când urc muntele sau când mă caţăr pe cres­te.

- Ai lucrat aproa­pe doi ani la acest proiect. Îi cunoşti mai bine pe scriitori a­cum?

- Da, îi cunosc mai bine, şi cu totul altfel decât dacă le-aş fi citit toată opera. Ca foto­graf, poţi mânui apa­ra­tul în aşa fel încât să-i faci să intre în nişte zone foarte personale. Îi vezi cum se schimbă la faţă în materie de minute şi cum scot la iveală lucruri necunos­cute. Mulţi dintre cei pe care i-am fotogra­fiat mi-au devenit prie­teni, iar cu alţii am su­dat pur şi simplu o amintire plăcută. Mun­ca de portret nu e uşoară. Au fost 117 personaje, adică 117 scriitori foarte diferiţi, de la cei foarte timizi şi vulnerabili, până la cei degajaţi şi ironici. Şi a trebuit să găsesc de fiecare dată un nivel de comunicare pe mă­sura firii fiecăruia. A fost o mare provocare, care m-a maturizat însă foarte tare, m-a fă­cut să descopăr foar­te multe lucruri despre natura umană şi mi-a creat un bagaj de amintiri foarte plăcute.

- Dintre toate întâlnirile, care ţi-e cea mai dragă?

- Sunt multe, cu fiecare din ei am trăit momente frumoase. Cu Radu Cosaşu am stat de vorbă o după amiază întreagă, despre fotbal şi despre alpinism, pe Ştefan Agopianl-am fotografiat printre pisici care pozau ele însele cu dezinvoltură. Cu Claudiu Komartin am prins prima ninsoare a anului 2010. Mitoş Micleu­şanu m-a condus într-o fostă fabrică comunistă: clădiri fără ziduri, etaje fără planşee şi multă lumină printre dărâmături. Acasă la Mircea Horia Simionescu, printre radiourile vechi pe care le colecţiona, pluteau misterul, liniştea şi fumul. Cu Angela Marinescu am băut ceai şi am tras adânc în piept mirosul ierburilor puse la uscat pe un ziar. Iar cu Eugen Negrici am plecat la vânătoare de fazani, într-un februarie îngheţat. Ca un reportaj de război îmbibat de căldura prietenească şi de ironia lui britanică, stilată. Şi lista ar putea continua.

- Acum, după doi ani de când lucrezi la proiectul ăsta, ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?

- O fotografie bună ţine de multe lucruri: de mine, ca fotograf, de persoana pe care o fotografiez şi de acel ceva imprevizibil, care face ca lucrurile să ia o anumită întorsătură. Între ele mai există şi lumina, un personaj unic şi foarte viu, pe care îl poţi pune pe aceeaşi scară a importanţei cu persoana fotografiată. Nu fotografiezi doar oameni, ci şi umbre, străluciri, raze de soare sau pete de întuneric. Am avut parte, desigur, şi de foto­grafii care nu s-au bucurat deloc de o lumină bună. Dar şi foarte multe în care ea a fost acolo, în prim plan. Câteodată, doar un minut, dar suficient cât să mă urc pe un gard sau să mă întind pe asfalt, să o prind în toată frumuseţea ei.

MIRCEA STRUŢEANU
CARTE DE VIZITĂ

* A început să fotografieze în 2006, ca urmare a pasiunii lui pentru călătorii şi munţi.
* În 2010 a câştigat titlul de campion naţional la escaladă.
* A devenit cunoscut datorită primului proiect fotografic de călătorie, "Lumea largă" - o lungă călătorie prin România, Ucraina, Rusia, Mongolia, China, Tibet, Nepal, India, Cambogia, Vietnam, Laos, Thailanda şi Malaezia.
* În 2010 a câştigat bursa "The Dark Side of Drug Policies - Scholarship for Journalists", un proiect în desfăşu­rare al Iniţiativei Europene Antidrog.
* Din 2011 colaborează ca fotoreporter cu World Wide Fund.
* Locuieşte şi lucrează la Bucureşti.