Mircea Struțeanu - "La început au fost doar niște povești frumoase"

Un fotograf și 117 scriitori

* 117 imagini alb-negru, învăluite în străluciri și în umbre. 117 chipuri, în spatele cărora se ascund niște nume care au făcut literatura română celebră în lume. Poeți, prozatori, critici și eseiști s-au lăsat surprinși de lentila aparatului și de viziunea unui fotograf talentat, pentru a viețui pașnic, între copertele aceleiași cărți *

- Primăvara asta a apărut la "Editura Publica", albumul tău de portrete "117 scriitori". Un volum de autor, cu o viziune proprie, care, pe lângă importanța documentară, e și o carte extrem de frumoasă. De ce ai ales să fotografiezi scriitorii? Și de ce tocmai 117?

- La început au fost doar niște po­vești fru­moase, adunate în niște cărți, iar cărțile astea erau scrise de niște oa­meni. Curio­zitatea mea de fotograf a cău­tat să afle cine se află în spatele aces­­tor povești. Cum aș fi putut face asta mai bine decât fotografiindu-i, obligându-i să dezvăluie ceva din felul lor de a fi, din lumea lor, din universul care îi înconjoară? Faptul că am putut surprinde ceva din intimitatea lor, într-o fotografie bună, în care cadrul, lumina și obiectele spun ceva despre per­sonaj, e o bucurie cu atât mai mare. Dincolo de asta, însă, a mai contat și un argument pragmatic. Scriitorii de azi se tot plâng că nu au fotografii bune. E pentru prima oară când cineva îi fotografiază absolut dezinteresat, fără niciun câștig financiar. N-am ple­cat din start cu ideea de a face un album. Am vrut doar să fac o serie de portrete. M-am oprit la 117, fiindcă s-a întâmplat să vorbesc cu o editură care și-a dorit să scoată această carte. La un moment dat, tre­buie să te oprești, altfel ai putea fotografia la nesfârșit.

- Cum ți-ai ales personajele? După ce criterii?

- N-o să pretind niciodată că îi am aici pe cei mai buni 117 scriitori români. Dar a mai jucat și hazardul un rol, mai sunt și erori umane de judecată și o mare doză de subiectivism. Nu am fotografiat după capul meu, ci după îndelungate discuții cu alți scriitori, cu critici respectabili și cu directori de editură. Ce a ieșit nu e o încercare de ierarhizare, ci un exercițiu pur estetic, o incursiune mai scurtă sau mai de durată în viețile lor.

- Sunt mai dificili scriitorii când vine vorba de "statul la poză"?

- Oh, da. Ei știu foarte bine că cea mai publică latură a lor e scrisul, nu imaginea. Cititorii, de cele mai multe ori, habar nu au cum arată autorul cărților lor preferate. Probabil de aia scriitorii țin foarte mult ca fotografia pe care le-o faci să transmită exact ce cred ei despre ei. Au o anumită imagine mentală despre sine, pe care vor să o dea mai departe. Mi s-a întâm­plat, nu o dată, să mi se ceară în mod specific să foto­grafiez doar dintr-o anumită parte sau dintr-un anumit unghi. Cred că mi-ar fi fost mult mai ușor să lucrez cu actori, balerini sau muzicieni, fiindcă ei au în arta lor și latura asta vizuală. Scriitorii nu au nicio treabă cu scena, sunt firi destul de interiorizate.

- Frații tăi, Matei și Filip Florian, sunt scriitori, iar introducerea pe care ai făcut-o cărții tale e bine scrisă. Cum de nu te-ai molipsit și tu de microbul litera­turii?

- M-am gândit la un moment dat să scriu, fiindcă și ei m-au încurajat. Dar mi-am dat seama că scrisul scoate la lumină ceva din mine care nu e sănătos. Scriitorii sunt oameni cu tot felul de sensibilități, iar scrisul e și o formă de de­pendență de o continuă scormonire interioară. Am în mine un instinct puter­nic de supraviețuire. Mă simt bine așa cum sunt și nu cred că merită consu­mul nervos. Pe toți scriitorii se vede, în timp, arderea asta lăuntrică. Dacă aș face o medie, jovialitatea sau bucuria n-ar fi emoția lor predominantă. Prefer fotografia, care presupune mai multă mișcare, libertate și bucurie. Sau alpinismul, pe care îl practic de 15 ani, care m-a dus, de-a lungul tim­pu­lui, în locuri greu ac­cesibile, de o frumu­sețe uluitoare. Mă simt mult mai bine printre mușchi, frunze și crengi, când urc muntele sau când mă cațăr pe cres­te.

- Ai lucrat aproa­pe doi ani la acest proiect. Îi cunoști mai bine pe scriitori a­cum?

- Da, îi cunosc mai bine, și cu totul altfel decât dacă le-aș fi citit toată opera. Ca foto­graf, poți mânui apa­ra­tul în așa fel încât să-i faci să intre în niște zone foarte personale. Îi vezi cum se schimbă la față în materie de minute și cum scot la iveală lucruri necunos­cute. Mulți dintre cei pe care i-am fotogra­fiat mi-au devenit prie­teni, iar cu alții am su­dat pur și simplu o amintire plăcută. Mun­ca de portret nu e ușoară. Au fost 117 personaje, adică 117 scriitori foarte diferiți, de la cei foarte timizi și vulnerabili, până la cei degajați și ironici. Și a trebuit să găsesc de fiecare dată un nivel de comunicare pe mă­sura firii fiecăruia. A fost o mare provocare, care m-a maturizat însă foarte tare, m-a fă­cut să descopăr foar­te multe lucruri despre natura umană și mi-a creat un bagaj de amintiri foarte plăcute.

- Dintre toate întâlnirile, care ți-e cea mai dragă?

- Sunt multe, cu fiecare din ei am trăit momente frumoase. Cu Radu Cosașu am stat de vorbă o după amiază întreagă, despre fotbal și despre alpinism, pe Ștefan Agopian l-am fotografiat printre pisici care pozau ele însele cu dezinvoltură. Cu Claudiu Komartin am prins prima ninsoare a anului 2010. Mitoș Micleu­șanu m-a condus într-o fostă fabrică comunistă: clădiri fără ziduri, etaje fără planșee și multă lumină printre dărâmături. Acasă la Mircea Horia Simionescu, printre radiourile vechi pe care le colecționa, pluteau misterul, liniștea și fumul. Cu Angela Marinescu am băut ceai și am tras adânc în piept mirosul ierburilor puse la uscat pe un ziar. Iar cu Eugen Negrici am plecat la vânătoare de fazani, într-un februarie înghețat. Ca un reportaj de război îmbibat de căldura prietenească și de ironia lui britanică, stilată. Și lista ar putea continua.

- Acum, după doi ani de când lucrezi la proiectul ăsta, ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?

- O fotografie bună ține de multe lucruri: de mine, ca fotograf, de persoana pe care o fotografiez și de acel ceva imprevizibil, care face ca lucrurile să ia o anumită întorsătură. Între ele mai există și lumina, un personaj unic și foarte viu, pe care îl poți pune pe aceeași scară a importanței cu persoana fotografiată. Nu fotografiezi doar oameni, ci și umbre, străluciri, raze de soare sau pete de întuneric. Am avut parte, desigur, și de foto­grafii care nu s-au bucurat deloc de o lumină bună. Dar și foarte multe în care ea a fost acolo, în prim plan. Câteodată, doar un minut, dar suficient cât să mă urc pe un gard sau să mă întind pe asfalt, să o prind în toată frumusețea ei.

MIRCEA STRUȚEANU
CARTE DE VIZITĂ

* A început să fotografieze în 2006, ca urmare a pasiunii lui pentru călătorii și munți.
* În 2010 a câștigat titlul de campion național la escaladă.
* A devenit cunoscut datorită primului proiect fotografic de călătorie, "Lumea largă" - o lungă călătorie prin România, Ucraina, Rusia, Mongolia, China, Tibet, Nepal, India, Cambogia, Vietnam, Laos, Thailanda și Malaezia.
* În 2010 a câștigat bursa "The Dark Side of Drug Policies - Scholarship for Journalists", un proiect în desfășu­rare al Inițiativei Europene Antidrog.
* Din 2011 colaborează ca fotoreporter cu World Wide Fund.
* Locuiește și lucrează la București.