Iubirea cea veșnică
Maica Domnului își strânge Pruncul la piept. Stă cu obrazul lipit de obrazul Lui. Îi simte mireasma fragedă și respirația caldă. Ține mâna micului Iisus cu delicatețe și sfioșenie, abia îndrăznind să-L atingă. Chipul ei iradiază o lumină misterioasă cumva, bucurie, dar și o umbră de teamă, de parcă așteaptă să se întâmple ceva nedorit. Ochii îi sunt fericiți. Par să împărtășească lumii bucuria uriașă pe care o trăiește, împlinirea maternității, fericirea vieții izvodite din trupul ei. Sprâncenele îi sunt ridicate a mirare sau mai degrabă a uimire, în fața miracolului cu care a fost dăruită de Dumnezeu: pruncul sfânt. Poate de asta este și un pic îmbujorată în obraz și buzele ei par a zâmbi smerit. Dar Maica Domnului nu-i privește în față pe cei ce se opresc să-i contemple chipul negrăit de frumos. Privește undeva într-o parte, departe, spre ceva nevăzut. Pare dusă pe gânduri, într-un moment de melancolie, țesut împreună cu bucuria negrăită a clipei. Ca și cum acest răgaz în care își ține pruncul în brațe e unic, nu doar prin bucurie, ci și prin tristețea ce va urma. Sfânta Fecioară își strânge în brațe nu doar copilul, ci și durerea suferinței viitoare. Ea știe! Are deja adevărul în suflet și în această contopire cu pruncul ei, pe care nu l-ar da niciodată din brațe. Micul Iisus își lipește și el obrazul, parcă a ocrotire, de Maica Sa. Își lasă mâna lui mică în mâna ei. Are și el sprâncenele ridicate a uimire, dar și a îngrijorare pentru ce va urma. În privirea lui serioasă și gravă, teama biruie bucuria. Știe prin ce durere va trece Maica Sa cea iubită, știe prin ce chinuri va trece chiar el. De altfel, pe piciorul său se vede deja rana viitoare a cuielor care îl vor crucifica. O iubire nesfârșită este această îmbrățișare, care cuprinde în ea și viața, și suferința, și mântuirea. O iubire nepământeană, fiindcă Maica Domnului și Pruncul Iisus fac parte și din viața aceasta, dar și din cea de apoi. Sunt mult mai presus de moarte. Trăiesc în iubire, îmbrățișați întru eternitate. Iubirea cea veșnică.
Icoana care a plâns de două ori
Toate acestea, și mai mult decât pot spune cuvintele, se află într-o singură icoană: Maica Domnului cu Pruncul, pictată la 1673, de vestitul Luca din Iclod, cel care a făcut și celebra icoană de la Mânăstirea Nicula. Chiar și astăzi sunt voci care susțin că adevărata icoană de la Nicula ar fi de fapt aceasta aflată în Muzeul din Cluj, iar cea aflată în mânăstirea de lângă Gherla, doar o copie a aceluiași autor. Cele două icoane sunt "surori": sunt făcute de același meșter și au lăcrimat amândouă, în anii negri de dominație austro-ungară a Transilvaniei. Aceasta despre care vorbim a plâns în 1717, apoi în 1729, și se află acum la Cluj, într-un loc magnific, un adevărat tezaur al artei și ortodoxiei românești: Muzeul Mitropolitan al Clujului. Într-o laterală a Catedralei Ortodoxe din capitala Ardealului există o ușă, deasupra căreia scrie simplu, Muzeu. O intrare mică și cumva ascunsă către subsolul clădirii, încât, într-o zi de primăvară strălucitoare, poți trece pe lângă ea, fără să o observi. Dar ce noroc s-o găsești! În câteva săli amenajate impecabil, se află o extraordinară comoară a credinței în Dumnezeu: peste 500 de icoane vechi, românești, pictate în majoritate pe lemn, de o frumusețe ce îți taie răsuflarea. Până ajungi la icoana Fecioarei făcută de Luca din Iclod, treci prin câteva camere în care ochii a zeci de sfinți îți încălzesc inima și sufletul. Zeci de chipuri ale lui Hristos te cercetează de fiecare dată diferit și de fiecare dată la fel. Sunt icoane făcute de meșteri populari geniali, cu o expresivitate neobișnuită, cum doar simplitatea țăranului o poate avea. Portrete în linii simple, însuflețite de o magie coloristică ireală: nuanțe aprinse de roșu, portocaliu, verde sau auriu, combinate cu nuanțe de lemn și pământ, de brun și roșcat. Aici apare un Sfânt Nicolae uriaș, într-o icoană împărătească, făcută în subtile nuanțe de auriu, dincolo Sfântul Gheorghe, în culori vii și biruitoare, alături un Hristos cu privire blajină și părul împletit în coadă, pe spate, ca vechii țărani din Ardeal. Din unele icoane, de la 1600 sau 1700, același Hristos te privește cu ochi oblici și pomeții înalți, învăluit parcă în și mai mult mister. Și tot trecând pe lângă aceste mărturii neștiute ale credinței și artei țărănești pe lângă aceste icoane superbe, cum poate numai în unele încăperi ale Ermitajului mai poți vedea, ajungi, în cele din urmă, la icoana Fecioarei cu Pruncul. După ce sufletul îți este cutremurat de puterea și frumusețea Criștilor, în fața acestei icoane rămâi ca atras de forța unui magnet. Puterea ei este și astăzi la fel de mare ca atunci când făcea minuni! Adusă de la Mânăstirea Nicula, în satul Ilișua, din apropiere de Năsăud, apoi la Biserica Piariștilor din Cluj și de acolo aici, în acest muzeu, oamenii merg pe urmele ei ca vrăjiți. O urmează oriunde. O află și vin după ea din toate colțurile Ardealului. Deși este expusă într-un muzeu, deși pare doar un "exponat" frumos luminat și pus în valoare, oamenii vin întruna să se roage și să îngenuncheze în fața ei, cu o ardoare nestrămutată. Potopiți de necazuri și de dureri, roși de sărăcie și boală, se închină la icoana atotputernicei Fecioare cu pruncul, lăsându-și inima să se înlăcrimeze cu încredere neclintită că le va ușura, și lor, sufletul și viața, așa cum a făcut, sute de ani la rând.
"Adevărata poveste a credinței românești"
Despre povestea acestui loc miraculos, am stat de vorbă cu directorul Muzeului Mitropolitan din Cluj, domnul academician Marius Porumb, unul dintre cei mai de seamă iubitori și cercetători ai icoanei transilvănene.
- Domnule academician, aveți un muzeu unic, prin frumusețea artistică extraordinară și prin valoarea lui pentru creștinismul românesc. Este, fără nicio îndoială, un reper major al artei europene, dar mai ales al ortodoxiei. Care este povestea acestui loc?
- Timp îndelungat, românii nu au avut voie să-și construiască biserici în interiorul zidurilor cetății. Împrejurul Clujului, creștinismul ortodox era foarte vechi și majoritar, însă în interiorul orașului, este o singură biserică veche, Biserica Bob. Aceasta a fost construită abia la 1810, cu mare greutate. Autorităților li s-a spus că se construiește un depozit, pe urmă a fost sfințit și așa au avut românii aici prima biserică. De aceea am considerat necesar un asemenea muzeu, care să spună adevărata poveste a credinței românești, să fie un reper, în primul rând, pentru istoria și arta românilor. Începuturile sale aparțin episcopului Nicolae Ivan, un veritabil vizionar și un om de excepție. El a hotărât, la 1924, înființarea unui muzeu ortodox. La 1938, muzeul s-a mutat în reședința episcopală și, în cele din urmă, Mitropolitul Bartolomeu Anania a inițiat stabilirea muzeului în acest spațiu, sub Catedrală. Ne-am deschis porțile muzeului, așa cum îl vedeți astăzi, în 2011. Și am făcut-o cu mare bucurie, pentru că îl consider drept un loc foarte important pentru clujeni. Acum puteți vedea în Cluj splendide icoane românești din toate colțurile Transilvaniei, pictate pe lemn sau pe sticlă. Patrimoniul Muzeului Mitropoliei Clujului cuprinde și obiecte de cult, potire, manuscrise liturgice din secolele XV-XIX și tipărituri din secolele XVII-XIX, ce provin din diferite centre tipografice românești. Acestea din urmă ne arată o continuă circulație a cărții, de o parte și de alta a Carpaților și, în plus, este clar că ele au contribuit hotărâtor la unitatea limbii în întreg spațiul locuit de români.
- Cum ați reușit să adunați într-un singur loc toate aceste comori? Cum ați reușit să aduceți icoanele aici?
- Asta se datorează, în primul rând, generozității celor ce au înțeles demersul nostru. Sunt, în majoritate, țăranii români, sunt sate întregi care au acceptat să se despartă de cele mai dragi obiecte ale sufletului lor. Dragostea lor pentru aceste icoane a rămas neștirbită: și astăzi, ei vin și se roagă la ele, chiar aici, în muzeu, într-un extraordinar gest de credință. Datorită lor am câștigat în plus dragostea și admirația celor ce ne vizitează muzeul. Bunătatea acestor oameni simpli a fost dublată, în anii din urmă, de sprijinul Mitropolitului Bartolomeu Anania. Trebuie spus că fără ajutorul acestui mare teolog și cărturar, muzeul nu ar fi fost posibil, așa cum îl vedeți astăzi, la un nivel european. Dincolo de aceste lucruri, a fost o muncă uriașă de căutare în fiecare sat transilvănean și de identificare a valorilor de patrimoniu. Ce vedeți aici este munca de zeci de ani a câtorva generații de cercetători și iubitori de artă.
- Toate aceste icoane, de o frumusețe cutremurătoare, au fost realizate de pictori țărani? Puteau meșterii populari să ajungă la un asemenea rafinament și o asemenea expresivitate?
- Pentru a vă răspunde la această întrebare, voi face recurs la Lucian Blaga. El a spus că artă populară există în mod firesc, la toate popoarele, însă estetica artei populare românești este, fără îndoială, una dintre cele mai rafinate. Nu ai cum să nu tresari când vezi creațiile românești, nu ai cum să nu fii impresionat de calitatea lor artistică de exceptie. De exemplu, în spațiul de sub pronaosul Catedralei, se află expuse numeroase icoane de pe la 1700, semnate sau atribuite unor pictori ca Radu Munteanu din Ungureni, Alexandru Ponehalschi, Nechita Zugravul, Popa Ivan din Rășinari, Andrei din Cornești, Iacov din Rășinari, Ștefan Popa, Gheorghe, fiul lui Iacov, Tudor Zugravul sau David de la Curtea de Argeș. Sunt icoane superbe, ce ar putea rivaliza cu tablourile marilor pictori occidentali ai vremii. Sigur că atunci când cineva îți arată într-un atelier cum să faci un lucru, aceea nu mai este artă populară pură, însă majoritatea acestor ateliere erau școli de meșteșugari. Totuși, majoritatea acestor pictori erau oameni simpli, porniți din sate, erau, după cum le spune câteodată numele, "zugravi". Mai avem aici și două săli dedicate icoanelor pe sticlă, un mare număr de icoane ilustrând diferite faze ale celui mai vechi centru transilvănean de pictură pe sticlă, care a ființat la Mânăstirea Nicula și în satul din apropiere. De o valoare deosebită sunt icoanele datate în secolul XVIII, pictate la Nicula, muzeul având una din colecțiile cele mai bogate din România. Și acestea sunt realizate tot de meșteri populari, însă au o distincție inconfundabilă.
- Icoanele acestea pot fi expuse în orice mare muzeu al lumii. Există o explicație pentru frumusețea lor?
- "Se va picta în mod cuviincios, precum în Țara Românească." Așa spune contractul dintre biserica ce a comandat o icoană și Ștefan Zugravul. Cuviința era probabil smerenia, împreună cu postul și rugăciunea. Frumusețea acestor icoane este poate frumusețea credinței celor ce au pictat. Dar, cu siguranță, și credința celor ce s-au închinat la ele a pus pe chipul sfinților o lumină ce nu poate fi explicată sau înțeleasă.