Minunatele icoane pe lemn din Muzeul Catedralei Ortodoxe din Cluj

Catalin Manole
O sărbătoare spirituală

Iubirea cea veșnică

Maica Domnului își strânge Pruncul la piept. Stă cu obrazul lipit de obrazul Lui. Îi simte mireasma fra­ge­dă și respirația caldă. Ține mâ­na micului Iisus cu delica­tețe și sfioșenie, abia îndrăz­nind să-L atingă. Chipul ei ira­diază o lumină misterioasă cum­va, bucu­rie, dar și o umbră de teamă, de parcă așteaptă să se în­tâm­ple ceva nedorit. Ochii îi sunt fericiți. Par să îm­păr­tă­șească lumii bucuria uriașă pe care o trăiește, îm­pli­nirea ma­ter­nității, fericirea vieții iz­vo­dite din trupul ei. Sprân­ce­nele îi sunt ridicate a mirare sau mai de­gra­bă a uimire, în fața mi­racolului cu care a fost dăruită de Dum­nezeu: pruncul sfânt. Poate de asta este și un pic îmbujorată în obraz și buzele ei par a zâmbi smerit. Dar Mai­ca Domnului nu-i privește în față pe cei ce se opresc să-i con­tem­ple chipul negrăit de fru­mos. Pri­veș­­te undeva într-o parte, departe, spre ceva nevăzut. Pa­re dusă pe gânduri, într-un mo­ment de melancolie, țesut îm­preună cu bucuria negrăită a clipei. Ca și cum acest răgaz în care își ține pruncul în brațe e unic, nu doar prin bucurie, ci și prin tristețea ce va urma. Sfânta Fecioară își strânge în brațe nu doar copilul, ci și du­rerea suferinței viitoare. Ea știe! Are deja adevărul în suflet și în această contopire cu pruncul ei, pe care nu l-ar da niciodată din brațe. Micul Iisus își lipește și el obrazul, parcă a ocrotire, de Maica Sa. Își lasă mâna lui mică în mâna ei. Are și el sprâncenele ridicate a ui­mi­­­re, dar și a îngrijorare pentru ce va urma. În privirea lui serioasă și gravă, teama biruie bucuria. Știe prin ce durere va trece Maica Sa cea iubită, știe prin ce chinuri va trece chiar el. De altfel, pe pi­ciorul său se vede deja rana viitoare a cu­ielor care îl vor crucifica. O iubire ne­sfâr­șită este această îmbrățișare, care cu­prinde în ea și viața, și suferința, și mân­tuirea. O iubire nepă­mân­­­teană, fiindcă Maica Domnului și Prun­cul Iisus fac par­te și din viața aceas­ta, dar și din cea de apoi. Sunt mult mai pre­­­sus de moarte. Tră­iesc în iubire, îm­bră­­­ți­șați întru eternitate. Iubirea cea veșnică.

Icoana care a plâns de două ori

Toate acestea, și mai mult decât pot spune cu­vintele, se află într-o singură icoa­nă: Maica Domnului cu Pruncul, pictată la 1673, de vestitul Luca din Iclod, cel care a făcut și celebra icoană de la Mânăstirea Ni­cula. Chiar și astăzi sunt voci care susțin că adevărata icoană de la Nicula ar fi de fapt aceasta aflată în Muzeul din Cluj, iar cea aflată în mâ­năs­tirea de lângă Gherla, doar o copie a ace­luiași autor. Cele două icoa­ne sunt "su­rori": sunt făcute de același meșter și au lă­­cri­mat amândouă, în anii negri de do­minație austro-un­gară a Transil­­vaniei. Aceasta despre care vorbim a plâns în 1717, apoi în 1729, și se află acum la Cluj, într-un loc magnific, un adevărat tezaur al artei și ortodoxiei ro­mânești: Muzeul Mitropolitan al Clujului. În­tr-o laterală a Catedralei Or­todoxe din ca­pitala Ardealului există o ușă, deasupra căreia scrie simplu, Muzeu. O in­trare mi­că și cumva ascunsă către subsolul clă­dirii, încât, într-o zi de primăvară stră­lucitoare, poți trece pe lângă ea, fără să o observi. Dar ce noroc s-o gă­sești! În câ­teva săli amenajate impecabil, se află o extraor­dinară comoară a credinței în Dumnezeu: pes­te 500 de icoa­ne vechi, românești, pictate în majoritate pe lemn, de o fru­musețe ce îți taie răsuflarea. Până ajungi la icoana Fe­cioa­rei fă­cută de Luca din Iclod, treci prin câteva camere în care ochii a zeci de sfinți îți în­căl­zesc inima și sufletul. Zeci de chipuri ale lui Hris­tos te cer­­cetează de fiecare dată di­fe­rit și de fie­care dată la fel. Sunt icoane făcute de meșteri popu­lari geniali, cu o ex­pre­­sivitate neobiș­nui­tă, cum doar sim­pli­tatea ță­ra­nu­lui o poate avea. Por­trete în linii simple, însu­flețite de o magie colo­ris­tică ire­ală: nuan­țe aprinse de roșu, por­to­caliu, verde sau auriu, com­­­binate cu nuanțe de lemn și pă­mânt, de brun și roșcat. Aici apa­re un Sfânt Nicolae uri­aș, într-o icoană împără­teas­­că, făcută în subtile nu­an­­țe de auriu, dincolo Sfântul Gheor­­­ghe, în culori vii și bi­ruitoare, alături un Hris­tos cu pri­vi­re blajină și părul îm­pletit în coadă, pe spate, ca ve­chii ță­rani din Ardeal. Din unele icoane, de la 1600 sau 1700, ace­lași Hris­tos te privește cu ochi oblici și po­­meții înalți, în­vă­luit parcă în și mai mult mister. Și tot trecând pe lângă aceste mărturii ne­ști­ute ale cre­dinței și artei țărănești pe lângă aceste icoa­ne super­be, cum poate nu­mai în unele în­că­peri ale Er­mi­ta­jului mai poți ve­dea, a­jungi, în cele din ur­mă, la icoa­na Fecioa­rei cu Prun­cul. După ce sufletul îți este cu­tre­murat de pu­terea și frumusețea Criștilor, în fața aces­tei icoane rămâi ca a­tras de forța unui mag­­net. Puterea ei este și astăzi la fel de mare ca atunci când făcea mi­nuni! Adusă de la Mânăstirea Nicula, în satul Ilișua, din apro­piere de Năsăud, apoi la Biserica Pia­riș­tilor din Cluj și de acolo aici, în acest mu­zeu, oame­nii merg pe urmele ei ca vrăjiți. O ur­­mează oriunde. O află și vin du­pă ea din toate col­țurile Ar­dea­lu­lui. Deși este ex­pusă într-un mu­zeu, deși pare doar un "ex­ponat" frumos lu­minat și pus în valoare, oa­me­nii vin întruna să se roage și să în­genuncheze în fața ei, cu o ar­doare nestră­mu­tată. Potopiți de necazuri și de du­reri, roși de să­ră­cie și boală, se închină la icoana atot­puternicei Fecioare cu prun­cul, lăsându-și ini­ma să se înlă­cri­me­ze cu în­credere neclin­tită că le va ușura, și lor, sufletul și viața, așa cum a făcut, sute de ani la rând.

"Adevărata poveste a credinței românești"

Despre povestea aces­tui loc mi­raculos, am stat de vor­bă cu di­rec­torul Mu­­­zeului Mitropolitan din Cluj, domnul aca­de­mi­cian Marius Po­rumb, u­nul dintre cei mai de sea­­mă iubitori și cerce­tători ai icoanei transil­vă­nene.

- Domnule aca­de­mician, aveți un mu­zeu unic, prin fru­mu­sețea artistică extraor­dinară și prin va­loa­rea lui pentru creș­ti­nis­mul românesc. Este, fără nicio îndoială, un reper major al artei europene, dar mai ales al orto­doxiei. Care este po­ves­tea acestui loc?

- Timp îndelungat, românii nu au avut voie să-și construiască biserici în interiorul zidurilor cetății. Îm­prejurul Clujului, creștinismul ortodox era foar­te vechi și majoritar, însă în interiorul orașului, este o singură biserică veche, Biserica Bob. Aceasta a fost construită abia la 1810, cu mare greutate. Autori­tăților li s-a spus că se construiește un depozit, pe urmă a fost sfințit și așa au avut românii aici prima biserică. De aceea am con­siderat necesar un ase­me­nea muzeu, care să spună adevărata poveste a credinței românești, să fie un reper, în primul rând, pentru istoria și arta românilor. În­ceputurile sale aparțin episcopului Nicolae Ivan, un ve­ritabil vizionar și un om de ex­cep­ție. El a hotărât, la 1924, în­ființarea unui muzeu orto­dox. La 1938, muzeul s-a mu­tat în reședința episcopală și, în cele din urmă, Mi­tropolitul Barto­lo­meu Anania a inițiat stabi­lirea mu­ze­ului în acest spa­țiu, sub Ca­te­drală. Ne-am deschis por­ți­le muzeului, așa cum îl ve­deți astăzi, în 2011. Și am fă­cut-o cu mare bucu­rie, pen­tru că îl con­sider drept un loc foarte im­por­tant pen­tru clujeni. Acum puteți vedea în Cluj splen­­­dide icoane românești din toate col­țurile Transil­va­niei, pictate pe lemn sau pe sticlă. Patri­mo­niul Mu­zeului Mitropoliei Clujului cu­prinde și obiecte de cult, potire, manuscrise liturgice din secolele XV-XIX și ti­pă­rituri din secolele XVII-XIX, ce provin din di­ferite centre tipografice româ­nești. Acestea din ur­mă ne arată o continuă circu­lație a cărții, de o parte și de al­ta a Car­paților și, în plus, este clar că ele au con­tribuit hotărâtor la unitatea limbii în întreg spațiul lo­cuit de ro­mâni.

- Cum ați reușit să adunați într-un singur loc toa­te aceste comori? Cum ați reușit să aduceți icoa­nele aici?

- Asta se datorează, în primul rând, generozității celor ce au înțeles demersul nostru. Sunt, în majoritate, ță­ranii români, sunt sate întregi care au acceptat să se despartă de cele mai dragi obiecte ale sufletului lor. Dragostea lor pentru aceste icoane a rămas neștirbită: și astăzi, ei vin și se roagă la ele, chiar aici, în muzeu, într-un extraordinar gest de credință. Datorită lor am câștigat în plus dragostea și admirația celor ce ne vi­zitează muzeul. Bunătatea acestor oameni simpli a fost dublată, în anii din urmă, de sprijinul Mitropolitului Bar­tolomeu Anania. Trebuie spus că fără ajutorul aces­tui mare teolog și cărturar, muzeul nu ar fi fost posibil, așa cum îl vedeți astăzi, la un nivel european. Dincolo de aceste lucruri, a fost o muncă uriașă de căutare în fie­care sat transilvănean și de identificare a valorilor de patrimoniu. Ce vedeți aici este munca de zeci de ani a câtorva generații de cercetători și iubitori de artă.

- Toate aceste icoane, de o frumusețe cutre­mu­ră­toare, au fost realizate de pictori țărani? Puteau meș­terii populari să ajungă la un asemenea rafi­na­ment și o asemenea expresivitate?

- Pentru a vă răspunde la această întrebare, voi face recurs la Lucian Blaga. El a spus că artă populară exis­tă în mod firesc, la toate popoarele, însă estetica artei populare românești este, fără îndoială, una dintre cele mai rafinate. Nu ai cum să nu tresari când vezi creațiile românești, nu ai cum să nu fii impresionat de calitatea lor artistică de exceptie. De exemplu, în spațiul de sub pronaosul Catedralei, se află expuse numeroase icoane de pe la 1700, semnate sau atribuite unor pictori ca Ra­du Munteanu din Ungureni, Ale­xan­dru Ponehalschi, Ne­chita Zugravul, Popa Ivan din Ră­șinari, Andrei din Cornești, Iacov din Rășinari, Ștefan Popa, Gheorghe, fiul lui Iacov, Tudor Zugravul sau David de la Curtea de Argeș. Sunt icoane superbe, ce ar putea rivaliza cu ta­blourile marilor pictori occiden­tali ai vremii. Sigur că atunci când cineva îți arată într-un atelier cum să faci un lucru, aceea nu mai este artă populară pură, în­să majoritatea acestor ateliere erau școli de mește­șugari. Totuși, majoritatea acestor pictori erau oameni sim­pli, porniți din sate, erau, după cum le spune câteo­dată numele, "zugravi". Mai avem aici și două săli dedicate icoanelor pe sticlă, un mare număr de icoane ilustrând diferite faze ale celui mai vechi cen­tru tran­silvănean de pictură pe sticlă, care a ființat la Mâ­năs­tirea Nicula și în satul din apropiere. De o valoare de­osebită sunt icoanele da­tate în secolul XVIII, pictate la Nicula, muzeul având una din colec­țiile cele mai bo­ga­te din România. Și acestea sunt rea­lizate tot de meșteri populari, însă au o distincție in­confundabilă.

- Icoanele acestea pot fi expuse în orice mare mu­zeu al lumii. Există o ex­pli­cație pentru frumusețea lor?

- "Se va picta în mod cu­viincios, precum în Țara Românească." Așa spune contractul dintre biserica ce a comandat o icoană și Ște­fan Zugravul. Cuviința era pro­babil smerenia, împreu­nă cu postul și rugăciunea. Fru­musețea acestor icoane este poate frumusețea cre­dinței celor ce au pictat. Dar, cu siguranță, și credința celor ce s-au închinat la ele a pus pe chipul sfinților o lu­mină ce nu poate fi ex­pli­cată sau înțeleasă.