"Organizarea impecabilă", după cum au constatat delegaţii, i-a asigurat solemnitatea congreselor comuniste de odinioară şi strălucirea serbărilor pentru premiile Oscar. PSD-ul este, pe de-o parte, moştenitorul structurilor organizatorice ale PCR, adaptate "pentru Oscar", vremurilor noi. Fostul eşalon secund al nomenclaturii comuniste, care a preluat puterea în decembrie 1989, şi-a aranjat succesiunea, urmaşii săi - formaţi în aceleaşi obiceiuri - având în plus glazura educaţiei occidentale. În anii de după răsturnarea comunismului ceauşist, grupaţi în aceeaşi formaţiune politică (numită pe rând FSN, FDSN, PDSR, PSD), ei au pus stăpânire pe majoritatea resurselor ţării, şi-au împărţit toate poziţiile administraţiei, au devenit de neînlocuit în toate relaţiile externe ale României. Dacă primele bătălii politice erau purtate pentru excluderea efectivă a oricărei concurenţe "civile", după schimbarea generaţiilor, ele au devenit bătălii pentru menţinerea statu-quo-ului, pentru impunerea aparenţei europene şi democratice, pe fondul deţinerii totale a puterii. PSD-ul a atins deja "scopurile" FSN-ului iniţial: deţinerea resurselor şi excluderea forţelor politice de reală opoziţie, care ar putea tulbura tabloul idilic al "democraţiei" româneşti.
PSD-ul are (în alianţa cu PNL-ul şi PC-ul) majoritatea parlamentară absolută. O asemenea zdrobitoare majoritate nu s-a mai impus din 1990, când FSN-ul - condus de Ion Iliescu - a zdrobit partidele istorice, proaspăt reînfiinţate, şi a blocat timidele încercări ale unei societăţi civile extrem de firave de a provoca lustraţia. În majoritatea absolută a fostelor state socialiste, lustraţia a dus la îndepărtarea (temporară) a liderilor comunişti şi a membrilor poliţiei politice (Securitatea - în cazul României). În lipsa lustraţiei, FSN-ul a devenit gruparea politică reprezentativă a foştilor activişti şi "lucrători" comunişti, celelalte partide fiind, pur şi simplu, penetrate. Sub conducerea lui Ion Iliescu, vopsiţi în partid de centru-stânga, foştii "lupi tineri" ai PCR-ului au devenit partenerii de neînlocuit ai Occidentului. Obiceiurile cosmetizării realităţii, prin dublul limbaj, expunerea "vitrinei", pentru a acoperi mizeria din spate, s-au transmis la urmaşii lor, uniţi de necesitatea conservării privilegiilor obţinute, a dominării unei societăţi dezinformate, derutate de transformarea modului de viaţă şi de schimbarea profundă a ierarhiei valorilor. Nu avem locul (şi nici nu are acum rostul) să arătăm cum a ajuns să controleze ansamblul social, gruparea celor mai bogaţi oameni din România, "socialismul" PSD-ist fiind în fapt masca unei oligarhii economico-financiare fără scrupule. Slăbiciunea şi corupţia - programate - a presupuşilor săi adversari politici fac din formaţiunea PSD-istă gruparea cea mai puternică politic a României. Orice încercare de a-i limita puterile duce automat la solidarizarea membrilor săi "în jurul partidului", cum s-a întâmplat în criza din vara lui 2012, care a impus USL-ul (PSD+PNL+PC) drept forţa politică absolut dominantă a ţării. Dacă România nu ar fi avut o serie de obligaţii ca membră a UE şi a NATO, ea şi-ar fi aservit totul: instituţiile juridice, preşedinţia, instituţiile administrative "împărţite" electoral etc. Dacă România ar fi fost o insulă, partidul unic şi-ar fi aruncat masca şi ar fi apărut cu toate componentele sale. Depinzând economic de Occident, România trebuie să păstreze însă aparenţele democratice, separaţia puterilor şi libertatea individuală, stabilitatea şi predictibilitatea legislativă. Politicienii adunaţi în PSD au realizat această situaţie, acceptând - spre deosebire de partenerii lor liberali - coabitarea şi (fie şi de formă) regulile europene ale jocului. Congresul PSD-ului a fost, de aceea, o confirmare a maturizării generaţiei "cârlanilor", care au demonstrat că şi-au însuşit perfect lecţia antecesorilor. "Organizarea impecabilă" - prin care solemnitatea protocolară a comunismului de odinioară s-a unit cu "sclipiciul" hollywoodian - era previzibilă, rezultatul - după câştigarea alegerilor - fiind inevitabil. Congresul PSD a fost, aparent cel puţin, o manifestare previzibilă de consacrare a actualului lider, Victor Ponta.
La comunişti, într-adevăr, nimic nu era improvizat. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Congresul PSD. Mai întâi, prin reunirea tuturor liderilor din trecut (Iliescu, Gherman, Năstase, Geoană), dar şi a diverselor "aripi" care s-au desprins şi au revenit la matcă (exemplul recent fiind UNPR-ul), s-a urmărit afirmarea "unităţii de monolit" ce încheagă partidul, indiferent de împrejurările contradictorii pe care le traversează. Apoi, prin transformarea "martirului" Adrian Năstase într-un reper moral, s-a căutat transmiterea semnalului că partidul nu-şi abandonează niciodată fiii în faţa agresiunilor externe. Atitudinea PSD-ului faţă de penalul Adrian Năstase este exemplificatoare pentru perspectiva sa asupra independenţei Justiţiei. În al treilea rând, arătând nu numai unitatea în continuitate, ci şi solidaritatea în jurul liderului, PSD-ul a vrut să demonstreze aliaţilor (din PNL şi PC) unde se află lidership-ul în USL, ce forţă impune direcţia în politica actualei puteri. În ciuda declaraţiilor de armonie în diversitate, PNL-ul trebuie să accepte dominaţia PSD-istă, chiar cu preţul ştergerii, tot mai accentuate, a propriei identităţi. Arătând cât de solidar este cu "echipa sa", V. Ponta a vrut să-i sugereze lui C. Antonescu, liderul liberal, cine "face jocurile" în USL.
Congresul PSD a fost, în ultimă instanţă, o consacrare a lui Victor Ponta ca lider absolut. Pactul cu T. Băsescu îi asigură, în plus, stabilitatea funcţiei administrative. Înţelegerea cu "baronii" partidului, inclusiv pe problema "regionalizării", îi conferă siguranţa susţinerii lor. Ponta trebuie însă, la rându-i, să le satisfacă pretenţiile deloc minore. Ca pe vremuri, PSD-ul i-a pregătit un succesor, în cel mai apropiat colaborator, preşedintele executiv, Liviu Dragnea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
