"Când m-am urcat în trenul de Mont Blanc, m-am întors spre mama și i-am spus ceva ce nu-i mai spusesem niciodată în cei 12 ani ai mei: «Mama, mi-e frică!»". Citește cu glas tremurat, de parcă și acum ar simți aceeași frică. Ridică privirea puțin stânjenită spre mine, rugându-mă parcă să nu râd de stângăciile ei. Sunt rânduri dintr-un jurnal vechi, de-acum trei ani, când ea era doar un copil. Zâmbește sfios, lăsând apoi din nou privirea către paginile din fața ei. "A doua zi în zori, urma asaltul final spre vârf. Îmi era foarte frică. Era prima mea ascensiune de o asemenea anvergură, știam că e un vârf greu, că au murit acolo alpiniști experimentați. Seara, aceeași frică nu mă lăsa deloc să adorm. Cum închideam puțin ochii, îmi apăreau în minte numai ghețari uriași, crevase fără fund și chipuri înfricoșătoare de oameni morți și înghețați. Îmi venea să mă ridic, să-l strig pe tata și să-i spun că eu nu mai vreau să urc, că vreau acasă, că mi-e foarte frică. Mi-am adus însă aminte de cărticica pe care mi-a pus-o mama în rucsac și de vorbele ei: «Citește din ea de câte ori îți va fi greu». Am luat-o din rucsac și atunci am văzut că se numea "Acatistul Maicii Domnului". Am citit câteva pagini și pe măsură ce citeam, simțeam, parcă, cum cineva îmi mângâie sufletul și-mi alungă încet toată frica aia chinuitoare. A fost un adevărat miracol, primul și cel mai frumos miracol din viața mea de până atunci. Am adormit liniștită, având credința fermă că a doua zi voi reuși". Într-adevăr, a reușit. Și atunci, și a doua oară, și a treia... An după an, a reușit să urce tot mai sus, tot mai aproape de stele. Mereu cu aceeași frică și cu aceeași mângâiere tămăduitoare a Maicii Domnului. Alexandra Marcu, fetița despre care am mai scris, e alpinista care a uimit întreaga lume, cu un palmares greu de atins, chiar și de către adulți versați în tainele muntelui. La numai 15 ani, Alexandra este cel mai tânăr european care a atins vârful vulcanului Pico de Orizaba din Mexic (5.636 m), a urcat pe Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Europa de Vest (4.810 m), a cucerit vârful Uhuru Peak, din Munții Kilimanjaro (5.895 m), vulcanul Kazbek, din Georgia (5.047 m) și vârful Elbrus, din Munții Caucaz (5642 m). Până la următoarea expediție, a început să lucreze la o carte. O carte de amintiri, cu pagini din jurnalele ei vechi, de călătorii, ori cu gânduri și impresii de-acum. "Pentru mine, muntele înseamnă fericirea supremă. Să urc tot mai aproape de cer, să-mi chibzuiesc fiecare pas, fiecare gură de aer pe care-o respir, să-mi înving teama, să-L simt atât de aproape de mine pe Dumnezeu... Și-apoi, la sfârșit, să văd lumea de sus! Nimic nu poate înlocui o asemenea senzație. Țin minte, când am ajuns pe vârful Uhuru din Kilimanjaro, am simțit o adevărată explozie de bucurie și am strigat cât am putut de tare: «Sunt cea mai înaltă fetiță din lume!». Pentru toate aceste miracole, îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare seară, când îmi fac rugăciunea". Se oprește din citit, ridicând privirea spre mine. Un zâmbet poznaș îi luminează chipul fără încetare. Ochii ei negri și iscoditori, gesturile ei dezinvolte și atitudinea ei mereu suverană o învăluie într-o aură de senin și lumină. Bea dintr-o cană mare câteva guri de apă și-apoi mă întreabă ce-aș mai vrea să-mi citească. În cartea la care lucrează vor apărea cam toate poveștile trăite de ea de când a început să urce pe munte. Cele mai palpitante sunt scrise deja în jurnalele ei vechi, va trebui doar să le mai stilizeze puțin. Răsfoiește caietul de zor și se oprește la ultimele pagini. Acolo e terifianta poveste a expediției de anul trecut, de pe Elbrus, din Munții Caucaz. "Și-atunci mi-a fost foarte frică", îmi spune. "Îmi aduc aminte ca de-un coșmar". Mai bea două guri din cana cu apă și-apoi lasă privirea în caiet. "Toate prognozele meteo spuneau că o să fie vreme bună. N-a fost să fie așa și eroarea asta se putea sfârși cu o tragedie. În jurul nostru, un decor înspăimântător. Suntem sus, pe șa, la câteva ore de vârf. Zăpadă peste tot, furtună și ceață, o ceață cum n-am mai văzut niciodată până acum. Doar eu și cu tata, în albul ăsta infinit și amețitor. Știu că în jurul nostru e plin de crevase cu gurile acoperite de zăpadă, știu că ieri un polonez s-a rătăcit chiar în zona asta și că tot ieri un slovac a murit înghițit de o crevasă. Știu că rata mortalității pe Elbrus e mai mare chiar decât cea de pe Everest. Știm amândoi toate astea și, totuși, înaintăm prin zăpadă și ceață, hotărâți să ajungem în vârf. Singurele noastre repere sunt niște fanioane înșirate pe traseu, înfipte în zăpadă, din 50 în 50 de metri. Orice abatere de la traseul ăsta poate să te ducă într-o prăpastie. Dar cum să ajungem la fanionul următor când nu vedem la nici cinci metri în față de-atâta ceață? Ne-am oprit amândoi, nu mai știm ce să facem, încotro s-o luăm. Pericolul poate fi oriunde, la doar câțiva metri de noi. Orice pas greșit poate însemna sfârșitul. Mi-e frică, mai frică decât oricând. Noi doi singuri, aici, la 5000 de metri deasupra lumii, țintuiți într-un loc, cu suflul morții atât de aproape. Mă uit îngrozită în jur și simt o amețeală cumplită, totul e numai ceață și un alb orbitor. Tata îmi vede spaima din ochi și-mi spune să nu mă tem, că Dumnezeu e deasupra. «Trebuie să judeci, să nu-ți lași gândurile moi. O să reușim!». Apoi se hotărăște s-o ia el înainte, să caute fanionul următor. Eu îl aștept, îl văd cum dispare în ceață și atunci mă îngrozesc și mai tare și urlu la el, «Tataaaa!», dar el nu se întoarce, îi aud numai vocea, îmi spune să stau liniștită, că n-o să pățească nimic. Am rămas singură aici, înconjurată de zeci de crevase fără fund. Nu știu ce să fac, cum să scap de spaima asta îngrozitoare. Și-atunci, îmi amintesc brusc de profesorul meu de religie, care ne spunea că rugăciunea e pentru suflet cum e respirația pentru trup. Și încep să mă rog, să spun «Rugăciunea Inimii», o dată, de două ori, o repet neîncetat, trăgând adânc aer în piept și-apoi expirând lung, ca și cum aș vrea să dau afară toată spaima din mine. Într-adevăr, ușor, ușor, simt cum frica dispare, cum parcă toate simțurile mele se limpezesc și sufletul se liniștește. Apoi, îl aud iar pe tata strigând: «Alex, vino! Am găsit fanionul! O să cânt ceva și tu vino exact în direcția asta, unde mă auzi». Am început din nou să urc, de data asta fără nici cea mai mică frică. După vreo două ore de cățărat printre crevase și de căutat fanioane prin viscol și ceață, am reușit. Am atins vârful Elbrus, cel mai înalt vulcan din Europa! Plâng de bucurie, dar și de ciudă, că nu pot face fotografii din cauza viscolului care spulberă zăpada din toate părțile. A fost un iad, dar am reușit". Lasă caietul jos și mă privește din nou, zâmbind, cu ochii iscoditori. "Da, chiar așa a fost, un iad", îmi zice. "La întoarcere, am aflat că eu și cu tata am fost singurii care am atins vârful în ziua aceea".
Gustul amar al indiferenței
Când avea vreo cinci ani, înaintea unei călătorii într-o țară îndepărtată, părinții i-au dăruit un lănțișor de aur, cu o mică hartă a României. "Uite, Alex!", i-au zis. "Dacă vreodată o să te rătăcești, să scoți harta asta mică de la gât și să vezi în ce loc al Globului pământesc se potrivește. Așa o să afli că locul ăla e acasă și că acolo trebuie să ajungi". Mai târziu, la întoarcerea în țară, i-au pus alături, pe-același lănțișor, și un mic medalion cu chipul Maicii Domnului. De atunci, Alexandra poartă neîncetat la sân comorile ei cele mai prețioase. "Am aflat, dintr-o carte, că Sfântul Apostol Pavel a spus: «Rugați-vă neîncetat!». L-am întrebat pe profesorul meu de religie cum e posibil așa ceva? Și mi-a răspuns simplu, că rugăciunile trebuie să fie faptele noastre zilnice. Eu mă străduiesc cât pot de mult să nu las să treacă o zi fără să fac măcar o faptă bună. Acum doi ani, am convins-o pe cea mai bună prietenă a mea să vină la duhovnicul meu și să se spovedească. Era într-un moment greu, în care parcă nu mai era ea, intrase într-un cerc dubios de colegi mai mari și simțeam că prietenia noastră se va strica. După ce s-a spovedit, și-a revenit complet și a rămas în continuare prietena mea cea mai bună. Fac gesturile astea fără să vreau, așa m-am obișnuit. Fug de tot ce-i urât și îmi alung orice gând rău. Asta m-a ajutat enorm să-mi înving frica sau oboseala și să ajung mereu acolo, sus, deasupra lumii". Lasă din nou caietul pe masă și-mi vorbește liber despre alte pasiuni de-ale ei. Spre deosebire de ceilalți colegi și prieteni, pe ea internetul sau televizorul nu o încântă deloc. Citește mult, învață asiduu, se antrenează pe rupte pentru viitoarele expediții și merge de două ori pe săptămână la niște cursuri de dans. Îi place la nebunie să danseze tango, să țină privirea sus, să fie fermă în mișcări și totodată plină de grație. "De multe ori mă întreabă lumea dacă am purtat vreodată fustă. Sportul și muntele îmi dau poate câteodată un aer de băiețoi. Așa că am zis să fac ceva pentru asta și cred că dansul mă ajută foarte mult. Trist e însă atunci când mai merg și eu la vreo aniversare cu colegii și aș vrea să dansez. Băieții nu se clintesc de pe scaun, stau toată seara acolo și se joacă pe telefoane. Nici măcar atunci când merg eu să-i invit la dans nu vor să se urnească. Iar eu stau și mă uit la ei și nu-mi vine să cred". Poveștile astea, ca și altele la fel de triste, o fac să înțeleagă tot mai mult că lumea din jurul ei trăiește într-o himeră continuă și că ea e un pic altfel, că bucuriile ei sunt diferite și că e tot mai singură printre oameni așa de indiferenți. Tace și mă privește cu-același zâmbet suveran. Nu, nu-i mare scofală. Pentru ea, singurătatea asta nu-i așa mare chin, atâta timp cât simte mereu pe suflet mângâierea caldă a Maicii Domnului.
Epilog
De vreo doi ani, Alexandra a "înfiat", cum îi place să spună, o bisericuță din lemn, de pe la 1800, pitită undeva, la marginea unui sat vecin. Era de Sfântul Gheorghe, într-o zi frumoasă de primăvară, când a zărit-o, printre ramurile unui nuc înflorit. Simplă, pipernicită, îmbătrânită, dar caldă și liniștitoare. "Toate bisericile construite acum sunt mari și cu picturile stridente. Bisericuța mea are pereții plini cu icoane vechi și cam șterse, dar tocmai de-aia le simt mai aproape". Preotul Radu Scânteie, cel care slujește aici, este chiar profesorul ei de religie. O cunoaște bine, sunt prieteni, la el a găsit dintotdeauna un sfat și-o vorbă de alinare. "Să ai așa mare credință cum are Alexandra, printre atâția copii care nu cunosc sentimentul ăsta, e un act de curaj. Experiențele ei de pe munte i-au întărit și mai mult credința, au învățat-o să distingă clar binele și răul, să aleagă lucid și să nu ardă etapele". De câte ori simte vreo apăsare, Alexandra vine în locul ăsta, chiar și atunci când nu-i nimeni și biserica e încuiată. Ia cheia de la dascălul satului și se ascunde aici, în fața sfintei icoane a Maicii Domnului, până când se simte cu sufletul împăcat. "Am fost foarte tristă când am văzut într-o zi că au înlocuit șindrila de pe turlă, cu tabla asta urâtă. Mi-a fost tare milă de ea. Am înțeles însă că e doar ceva temporar și că altfel, fără soluția asta, turla s-ar fi prăbușit curând. Oricum, pentru mine, ea e cea mai frumoasă biserică și mi-e dragă și-așa". Îmi mărturisește cu regret că n-ar avea niciodată curajul să le povestească colegilor despre biserica ei. Pesemne că s-ar amuza copios. Nici despre cartea la care scrie seară de seară, ori despre jurnalele ei, nu vrea să le spună nimic. Iar dacă vor afla despre toate astea din reportajul meu, n-au decât să râdă cât vor. Oricum, ea tot va rămâne cea mai înaltă fetiță din lume.