ȘTEFAN CÂLȚIA - "Nu mai alergați încontinuu! Opriți-vă din când în când și uitați-vă la ceașca voastră de cafea!"

Marele pictor expune la Galeria AnnArt

Minute uitate

Ștefan Câlția este unul dintre puținii noștri pictori instalați cu autoritate în elita artei românești și euro­pene. Născut la Brașov, pe 15 mai 1942, a fost unul dintre studenții străluciți ai lui Corneliu Baba. Cu o poftă a invenției și o aplecare spre lucru nestăvilite, Ștefan Câlția a expus prin toate marile capitale cultu­rale ale lumii, unde a lăsat ecouri adânci: din Elveția, Germania, Olanda, Norvegia și până în S.U.A. Pictu­rile lui se află în numeroase colecții private europene, precum și în Muzeul de Artă Contemporană din Oslo, Muzeul HR Giger din Gruyère, Elveția, Muzeul Na­țional de Artă Contemporană din Bucu­rești și Mu­zeul Bruken­thal din Sibiu. Și pentru că anul trecut, Ștefan Câl­ția a împlinit 70 de ani, maestrul a ținut să-și ser­beze această vârstă rotun­dă într-un mod aparte. Printr-un șir triumfal de expoziții, numite "Șapte povești cu Ștefan Câlția". O frumoasă imersiune în opera complexă a pictorului. Cele mai multe au avut la loc la galeria de suflet a maestrului, "Galeria Posibilă" (al cărei director este Matei, fiul său) dar și la "Galeria AnnArt", unde, în zilele acestea, de parcă ar vrea să-și încheie în triumf acest veritabil "an Câlția", pictorul vine cu o expoziție ca un Concert imperial de primăvară, un concert plin de savuroase energii și armonii de culori, cu rever­berații muzicale, întrupate în flori și în obiecte, des­cum­pănitor de simple și de frumoase. Răsfirate pe pereții galeriei, tablourile înfățișează naturi moarte, dar încărcate de o emoție specială - obiecte obișnuite și simple, răspândind o anume dulceață a lumii. Este dulceața și tandrețea unei vieți care în acest veac com­pu­terizat ar părea pierdută. Viața cea adevărată, care ar trebui trăită zi de zi. Nalbe și clematite erup grațios din glastre de sticlă și din ulcioare de lut, mângâin­du-ți privirea, alături de oale cu flori albastre și de flori de toate culorile, gutui, cutii cu bomboane sau simple borcane multicolore, care te fac să te concen­trezi mult timp asupra lor, printr-un ceva misterios și totuși la îndemână. Expoziția cuprinde 47 de lucrări recente, realizate între 2011-2013, toate în ulei, dar și două desene în tuș pe pânză, și ne arată o fațetă mai puțin cunoscută din opera lui Ștefan Câlția. Cât de departe par aceste delicate naturi moarte ale maestru­lui Ștefan Câlția, față de compozițiile sale grandioase, cu perso­naje funambulești! Realitatea e însă alta. Așa cum spune Simona Vilău, curatoarea expoziției: "Fie că reprezintă natura palpitândă, mugurii de pri­măvară gata să izbucnească în flori, lujerii plă­pânzi ai unor noi începuturi sau alăturarea ne­iertătoare a vegetalului cu amorful dur al supra­fețelor obiectuale, pictorul le însuflețește cu aceeași forță vitală și cu aceeași profunzime, pe care le regă­sim în cele mai complicate scene din lumea perso­najelor sale". Pentru cei care caută noutatea la tot pasul și cu orice preț, eu cred că aceste gingașe naturi statice ale lui Ștefan Câlția aparțin unei noutăți re­găsite. Să arăți lumii de azi, artificioasă și sofisticată, noutatea simplității de odinioară, poate fi și acesta un act de curaj.
Dar evenimentul de la Galeria AnnArt mai are ceva cu totul original: pe lângă cele trei săli deschise pu­blicului, expoziția ocu­pă în plus câte un loc anu­me, în șapte reședințe pri­vate, unde șapte familii de prieteni ai lui Ștefan Câl­ția au primit în găzduire câte o lucrare de-a pictoru­lui, vor primi vizitatori și vor ține un jurnal al acestor întâlniri. Luxu­rian­tul cata­log al expoziției va anexa, la sfârșit, un fas­cicul de carte cu această nouă po­veste relatată de vizitatori. Este și un mod prin care Galeria AnnArt își manifestă grija față de tablouri. "Noi ocrotim lucră­rile" - spune Gabriela Massaci. "Ne pasă foarte mult unde ajung. Și am vrut să facem un exercițiu. Ce se în­tâmplă pe parcursul a șase săptămâni, cum viețuiești cu o lu­crare de Câlția în casa ta? Și vor răspunde oa­meni de cultură diferiți: un arhitect, un critic literar, un artist și asta mi se pare o provocare bună".
Pe un perete al galeriei AnnArt, gazdele au creat și un "inventar afectiv", cum l-au numit, format din fotografii de arhivă alb-negru, ce conține imagini culese din istoricul ope­rei lui Ștefan Câlția, din care deducem că natura statică l-a preocupat con­stant, începând cu anii '70. Curatoarea Simona Vilău l-a botezat astfel. Și tot ea i-a găsit un nume dens și expoziției lui Ștefan Câlția - Mi­nute uitate: "Cât timp anume privim cu adevă­rat la o imagine? Să fie vorba de ore, minute, se­cunde? Recuperarea tim­pului uitat/pierdut/sacri­ficat este una din mizele aclimatizării cu această lume nouă, demiurgic creată de artist. Privirea noas­tră alunecă voluptuos pe lucirile porțelanurilor picta­te, glisează pe sticla impecabil redată și se cufundă leneș în fundalurile catifelate. Sau se miră, minute întregi, de veridicitatea parfumată a fructelor și de spațialitatea fidelă a oalelor de lut smălțuit. Sunt rare momentele în care mintea se deschide și ochiul se odihnește, ambele în același timp".

Simplitate și liniște

Adevărul e că îmi doream mult să fac un interviu cu maestrul Ștefan Câlția. Dar el e uneori greu de găsit. Poate că se întâmplă cu el așa cum povestește cu har Gabriela Massaci, directoarea Galeriei AnnArt: "Sunt aproape convinsă că domnul Ștefan Câlția locuiește de ani mulți bine ascuns. Degeaba e asediat de colecționari fermecați și de colecționari calculați, degeaba îl interpelează curatori tineri și vârstnici; degeaba se adjudecă fără greș toate lucrările lui prin licitații, degeaba spune poveștile astea care te înro­besc prin înțelepciune și farmec și degeaba se află lucrările lui în muzee mari ale lumii și tot degeaba a devenit personaj iconic al culturii române. Domnul Câlția este cooperant și plin de bunăvoință față de acest destin rar și prețios, pe deplin meritat, de altfel. Dar el, de fapt, stă ascuns. Pictează. Iar când iese, când și când, la lumină, e ușor de recunoscut: poartă o armură blândă - cu barbă albă și ochi albaștri și un șorț de pânză îngroșat de multe culori de ulei. Și mai poartă și grija lucrărilor lui, nu le lasă să fie bruscate în scenarii și montări «moderne», le pregătește pen­tru drumuri însemnate". În cele din urmă, am putut și eu să-l văd pe domnul Câlția și să stau de vorbă cu el, în câteva lungi minute emoționante și dense. Și nu știu dacă s-a întâmplat cum mi-a spus domnia-sa, că venea de la atelier. Eu cred, mai degrabă, că Ștefan Câlția coborâse chiar dintr-un tablou de-al său, cumva. Așadar...

Colțul în care bucuria și pacea se adună

- Într-o lume a artelor plastice încă dominată de experiment, dar și în lumea cea mare în care trăim, plină de neașezare și zbateri, dvs. ați intuit o anume stare a omenirii, care tânjește către echilibru și liniște, către simplitate și regăsirea propriei identi­tăți. De aceea ați ales să pictați glastre cu flori și căni smălțuite din lut?

- Nu cred că suntem într-o perioadă de experi­ment. Sau dacă suntem într-o perioadă de experiment, suntem de când am apărut noi pe fața Pământului. Oricum, cuvântul experiment mie nu-mi face plăcere. Tot timpul încercăm ceva în viața noastră, zi cu zi. În fiecare zi ești pus într-o situație nouă. Ce-i asta? Experiment? Nu. E viața noastră de zi cu zi. În schimb, eu cred că noi suntem dornici de a comunica. Eu cred că ar trebui să privim tot ce-i în jurul nostru calmi și detașați de complexele pe care le avem, dato­rită unei false agitații a vieții noastre de zi cu zi. Și să nu uităm că noi suntem înconjurați de obiectele pe care le folosim. Și, mai ales, de acelea pe care le folo­sim cu drag. Obiectul devine frumos nu numai când e creat frumos, ci și când el e mânuit de cel care îl folo­sește. Obiectul, câteodată, începe să trăiască împreună cu tine, iar natura statică are un lucru pe care nu-l are niciunul din celelalte domenii ale picturii, nu-l poate cuprinde. E liniștea. Natura statică este colțul sau locul în care tu aduni lucruri care aparent nu sunt foarte importante: o ceașcă, o floare, o pată de lumină, o pată de culoare. Ele îți dau o stare de bucurie, o stare de pace, o stare de conversație domoală, fără angoase. În viața mea de artist, am nevoie de momente de liniște, și atunci când le am, ele se împlinesc în aceste naturi statice.

- Cum s-a născut această expoziție?

- Expoziția mea cu naturi statice nu e un eve­niment din ultimii doi ani. Și aici trebuie să-i mulțu­mesc Simonei Vilău, curatoarea acestei expoziții, pen­tru că, într-una din sălile expoziției, demonstrează că, de fapt, natura statică e o preocupare permanentă sau de la început a mea. Compoziția cu personaje, peisajul cu sau fără personaje, natura statică sunt doar niște domenii ale activității mele; ele niciodată nu au con­stituit pentru mine o problemă în sine. Le-am făcut doar atunci când am simțit nevoia să mă exprim într-un anume fel. Iar faptul că acuma sunt adunate și că am făcut o expoziție numai cu naturi statice, asta nu mi se datorează mie, ci curatorului și directorului "Galeriei Posibile", Matei. Care, la un moment dat, tot uitându-se prin atelier (el fiind destul de des prin preajma mea), a avut această idee de a face o expo­ziție numai cu naturi statice. La început am fost puțin reținut, gândindu-mă că lumea percepe într-un anumit fel natura statică, ca pe un gest minor al artistului, ceea ce pe mine m-ar deranja. După aia, m-am gândit că tocmai această expoziție ar trebui să demonstreze că, de fapt, natura statică nu e un lucru minor în viața unui artist, ci o parte la fel de im­portantă ca și celelalte lucruri. Ea nu este nici un refugiu, nici o pauză, ci este un moment dens, de liniște, pe care eu vreau să-l transmit și să-l dăruiesc celor din jurul meu.

- Și care eu cred că a fost deja receptat ca atare.

- Vedeți, în natura statică ai o anumită libertate a luminii, a spa­țiului dintre personaje - pentru că așa le spun eu obiectelor, "perso­naje". După aceea, ai o plăcere în a descoperi frumusețea formelor, care și ele se raportează unele la altele, într-un anume fel. Poți s-o modifici, poți s-o miști oricum. Ea îți dă o mare libertate în a reuși să conturezi ceea ce tu tră­iești în clipa aia, starea pe care vrei s-o transmiți celuilalt. Pentru că, repet un lucru pe care l-am spus de mai multe ori, de câte ori lucrez, lucrez cu plăcere și câteo­dată cu o anumită trudă, greutate, dar totdeauna lucrez și cu celă­lalt, cu cel care va veni să pri­vească lucrarea. O fac pentru el.

- Dumneavoastră, aici, nu ați făcut compoziții complicate cu obiecte. Sunt obiecte în sine și frumuseți în sine: o floare, o oală albastră, cești de cafea...

- Dacă veți urmări compo­zițiile mele, chiar cu personaje cu tot, ele nu sunt complicate. Cred într-o anumită simplitate a modului cum compun elementele care constituie imagini. Și cred în această sim­plitate, pentru că eu cred în acest echilibru teribil al creației, al naturii în care trăiesc. Pentru mi­ne, lu­mea care mă în­con­joară, creată de Dumnezeu, es­te o lume per­fec­tă, și atunci în­cerc și compo­zițiile, și lu­crurile mele să le așez în această lu­me. În clipa în ca­re observi lu­mea și Creația, abia atunci înțe­legi cât de com­plexă e această simplitate a ei. În marile com­poziții pe ca­re le vedem prin muzee, de pildă, veți desco­peri că acele com­poziții sunt foarte simple. Dar dacă privești mai atent, dintr-o dată, această simplitate e ca a unei pietre pre­țioase, la care îi tot tai fațete. Geometria ei e cumva simplă, dar cu cât tai mai multe fațete ale pietrei, cu atât ea devine mai vie și niciodată nu se termină aceas­tă descoperire a com­plexității lumii - atât de simplă, în apa­rență.

Lingurile de lemn ale bunicii

- Sunt și urme de amintiri ale co­pi­lăriei dvs. ardelenești în toate aces­te obiecte, pictate cu atâta savoare? Blide, glastre, câncere...

- Sigur că da. În toate lucrările mele există o întoarcere pe cărare, înapoi, până când pot s-o cuprind cu amintirea. Așadar, nu pot spune că nu sunt amintiri în lucrările mele. Am trăit totdeauna între obiecte frumoase. Și când spun obiec­te frumoase, mă gândesc că, de exemplu, la bunica la țară, existau două rânduri de linguri de lemn: de post și de dulce. Dacă eu vă arăt cum e tăiată și desenată o lingură de lemn, cu care mâncau, pe la 1900 și ceva, țăranii noștri ciorba, veți descoperi că e un design perfect, că e desenul marelui italian care desenează automo­bile. Cum e tăiată, cum e arcuită, toa­te... Or, am trăit între aceste obiecte. Mânerul încuietorii de la șură, care era lustruit de mâna bunicilor și străbu­ni­cilor, avea o for­mă extraordinară. Erau două lucruri care făceau ca obi­ec­tele să fie așa. Cred că primul lu­cru era credința oa­menilor în Dum­ne­zeu. Oamenii, când cred în Dumnezeu, orice fac, fac ca și când ar fi sub as­cultare. Or, dacă faci ceva sub aceas­tă ascultare teribilă, nu poți să faci decât ceva care să mear­gă spre frumos. Pentru că, atunci când Dumnezeu a făcut cerul și stelele și a văzut că era bine - acel bine în ebraică înseamnă și frumos. Binele era frumos. Fru­mosul și binele erau de la în­ceput împreună. Fru­mosul nu-i numai estetic, frumo­sul e și morală, fru­mosul cuprinde tot.

- Ce ați dori să ne mai spuneți la sfârșitul acestui interviu, maestre Ștefan Câlția?

- "Galeria Posibilă" și "Galeria AnnArt", prin acest gest de a aduna aceste lucrări ale mele, fac o demonstrație limpede și clară de liniște. De înțelegere a acestei lumi, prin lucrurile simple și obișnuite, cu care ne înconjurăm zi cu zi. Noi trăim atât de mult cu aceste lucruri și bucurii simple, cu ceașca de cafea, cu paharul de apă, cu mica floare pe care am luat-o și ne-am pus-o într-o cană... Câteodată, acest gest de a rupe o floare și de a ți-o pune în pahar și de-a o așeza lângă tine, este o umplere spirituală a noas­tră extra­ordinară, o împlinire. Și eu vin acum cu toate acestea și spun: "Oamenilor, nu fiți smintiți! Nu mai alergați încontinuu! Opriți-vă din când în când și uitați-vă la ceașca voastră de cafea".

"Galeria AnnArt" se află pe str. Mahatma Gandhi nr. 1, București