Lumi uitate - HUȚULII

Cititor Formula AS
- Mari păstrători de tradiție, trăiesc risipiți prin satele Bucovinei -

Nimeni n-a putut stabili cu exactitate origi­nile neamului huțul. Se pierd aiurea, în urmă cu vreo 2000 de ani. Unii spun că huțulii sunt urmași ai da­cilor liberi și c-ar fi fost aici de când lumea, dar influențați apoi de slavi și goți. Alții le zic slavi, veniți în nordul Moldovei la înce­putul Evului Me­diu. Ve­niți, în număr mare altă­dată, din Pocuția și Gali­ția, au mai rămas as­tăzi câteva mii prin toată lumea, dintre care cei mai mulți trăiesc la noi, adu­nați în triunghiul Bro­dina-Moldova Sulița-Iz­voarele Sucevei. Din so­lemnitatea vechii spițe au mai rămas baltagul - mar­ca etnică huțulă - și caii ageri, în șeile cărora călăreau altădată regi fără țară, prin Nordul Car­paților.

Ca-n Vestul Sălbatic

Dacă ați ști cum e să fii purtat sub cetini, prin­tr-o noapte neagră, în trap întins de doi cai huțuli, iuți ca văpăile, atunci, cu siguranță, coloana ver­te­brală v-ar furnica nițel. Sania se balansează în spas­me pătimașe pe jgheaburile - adânci până la piatră - nu prea bine netezite de cu seară, de tractorul cu plug, iar pe la curbe aproape atingi cu cotul neaua înaltă. În față, doi flăcăi mari, înveș­mân­tați în camuflaj, stau la taifas în goană. În spate suntem noi, "domnii de la oraș", acoperiți cu pături pe genunchi. Ne te­mem... puțin. Mergem către Mol­dova Sulița, cel mai risipit sat din câte am văzut: 20 de kilometri, cu case ici-colo. Botuș, Benea, Breaza, toate așezările de pe aici sunt așa. Au fost colonizate huțu­lește, ca-n Vestul Sălbatic: omul și-a clădit casa la lizie­ră, pe vârful dealului său, ca să-l poată supra­veghea mai lesne și ca să poată gândi în tihnă. Nicio­dată n-a fost colecti­vizare pe aici. Ba chiar zic unii că cei de la poalele codrului n-au crescut un porc toată viața lor. Își iau vânatul direct din ogradă, cu pușca, sau, pur și simplu, cerbul își mai prinde pi­cioarele în gardurile caselor.
La ultimele recensăminte, puțini oameni s-au mai declarat huțuli. Huțul, huțan era același lucru pe timpul comuniștilor. Pe vremuri, îi păcăleau evreii de-i uscau, le iscodeau pe dată firea lor des­chisă, timidă, încrezătoare în orice. Totuși, dacă-l întrebi, orice căruțaș de pe ulițele satului îți va spune astăzi că el e huțul din neamuri uitate, se va fuduli îndelung cu caii săi mici și puternici, pe care au sosit călare din Polonia strămoșii săi gurali. Sunt blonzi, au fețe roșii plesnind a sănătate și na­sul mare, borcănat. Vorbesc o limbă ciudată, un a­mes­tec de polonă, ucraineană, macedoneană și româ­nă. Gospodari cum n-ai văzut, trăiesc așa, pe piscuri, la kilometri distan­ță de vecini. Copiii merg cea­suri întregi până la școli. Mulți îi știu de zgârciți și iuți la mânie. Ei sunt, în fapt, doar timizi. Și liberi.
Dar mai multe decât din orice recensăminte și statis­tici detaliate poți afla în crâșma din satul lor, un­de, pe seară, se adună toți. Un polițist îmi face cunoș­tință cu crâș­marul doar pen­tru a vedea ce mână are. Într-adevăr, poartă la mănușă cât eu la pantof - cu mâna aia poți despica butuci. "Vezi ce aripă are, e cea mai mare lopată pe care am văzut-o de când lu­crez în județ. «Șta­la­pană», nene." Rezemat de bar, aud c-au mai rămas în sat numai vreo zece huțuli bătrâni adevărați: trăiesc singuratici la marginea sa­tului și nu prea mai discută cu nimeni. Sunt foarte res­pectați, puțin temuți; po­lițistul chibzuiește chiar că nu i-am putea deranja la ora asta târzie. Dar pe ușa crâșmei apare un alt huțul, roșu până-n breton, care ne cheamă afară: "Am gă­sit! Hai, înapoi în sanie!".

Unde-i huțulia, huțulca noastră...

Așteptăm cuminți pe potecă. Ne va primi? În odaie, lumina pâlpâie scurt, apoi fereastra se aprinde palidă. Din prispă, rutea­nul oacheș, roș', ne face sem­ne. "Intrați, intrați, e cam bolnav bătrânul, are 83 de ani, să-i vorbiți tare." O încăpere scundă, cu poze solemne, de la nuntă, pe pereți. Miros acru, de boală grea, ireversibilă. Băbuța chircită, lungă de juma' de metru, plânge din pat: "Poftiți, poftiți, mă scuzați că nu pot să mă ridic". Pe celălalt pat șade mândru bătrânul huțul Vasile Stepan, acoperit cu un cojocel peste pulpe. Bătrânul adulmecă atent toate întrebările noastre, răspunde prompt, scurt și exact. "Prin păr­țile noastre au mai rămas cel mult 100 de huțuli au­tentici. E sărăcie mare acum, unde este huțulia noastră? Huțulia, huțulca noastră..." Noi întrebăm neștiutori, bătrânul ne răspunde. Văd dan­suri focoa­se, în soare galben, cu fete asudate și flăcăi frumoși, ce poartă nelipsitul baltag și pleosca de apă la șold. Văd cizmele înalte cum bat huțulca, kalo­meea, în colbul de la Bro­dina, și viorile, și duba, și fluierașul. Și sumanele roșii, bundițele cu dihori, venind cu jale mare din Galiția pe caii șoricii. "Unde-i huțulia noastră?..." Biserica asta din sat, în care toate sărbă­torile se fac acum doar pe rit vechi ortodox, tot huțu­lii au făcut-o. Îl văd acum pe unul Dovbuș, des­pre care ne spune moșul, haiduc mare, cu doișpe oa­meni sub el. S-o urcat pe un dâmb, cu oameni cu tot, și cu o găleată mare de aur. Așa vânjos era, că o zvâr­lit o dată baltagul vreo două sute de metri până "s-o înfigat" în pământ. Și el a zis că acolo va fi altarul, i-a dat găleata ceea de aur unuia, să clădească biserica în șapte ani. Dar omul și-a luat avere mare, iar când a aflat Dovbuș de una ca asta, l-a tăiat în drumul mare. Ruteanul îl aprobă pe bătrân din prag, auzise de nu știu când povestirea asta.
La sfârșit, bătrânul Stepan scoate de după sobă baltagul lung, de-o sută de ani, tot ce are un huțul mai de preț în năpăstuita-i viață. Baltagul ăsta fusese păstrat în vreo trei generații de huțuli, iar bătrânul voia, trebuia, să-l lase și el mai departe, în ceasul morții. "Lasă, nea' Stepane, că ne îngropi mata' pe toți. Ia uitați-vă la mine: ce, ziceți că am făcut cinci­zeci?", hohotește ruteanul pe blana ușii. Dar moșnea­gul strânge în brațe din ce în ce mai tare, ca pe un copil, arma aceea decorativă. Începe să murmure iarăși, dezacordat, ca pentru el: "Unde-i huțulia noas­tră? O să mă ridic, o să descalec, și-o să mai batem cu toții o huțulcă...". Ne roagă să-i trimitem poza asta cu baltagul, s-o pună la mormânt, ne în­treabă dacă mai avem întrebări, ne spune că-i târziu. Așez pe masă două ciocolate ieftine, cu rom, și plec, fără să mă uit înapoi. De-abia afară, aveam să în­trezăresc cam ce e huțulia aceasta "a noastră". Un dans magic, o religiozitate venetică, o solidarizare între oameni migratori, sau poate doar un soi de naționalism al călăreților fără de țară.

BOGDAN IACOB