Nimeni n-a putut stabili cu exactitate originile neamului huțul. Se pierd aiurea, în urmă cu vreo 2000 de ani. Unii spun că huțulii sunt urmași ai dacilor liberi și c-ar fi fost aici de când lumea, dar influențați apoi de slavi și goți. Alții le zic slavi, veniți în nordul Moldovei la începutul Evului Mediu. Veniți, în număr mare altădată, din Pocuția și Galiția, au mai rămas astăzi câteva mii prin toată lumea, dintre care cei mai mulți trăiesc la noi, adunați în triunghiul Brodina-Moldova Sulița-Izvoarele Sucevei. Din solemnitatea vechii spițe au mai rămas baltagul - marca etnică huțulă - și caii ageri, în șeile cărora călăreau altădată regi fără țară, prin Nordul Carpaților.
Ca-n Vestul Sălbatic
Dacă ați ști cum e să fii purtat sub cetini, printr-o noapte neagră, în trap întins de doi cai huțuli, iuți ca văpăile, atunci, cu siguranță, coloana vertebrală v-ar furnica nițel. Sania se balansează în spasme pătimașe pe jgheaburile - adânci până la piatră - nu prea bine netezite de cu seară, de tractorul cu plug, iar pe la curbe aproape atingi cu cotul neaua înaltă. În față, doi flăcăi mari, înveșmântați în camuflaj, stau la taifas în goană. În spate suntem noi, "domnii de la oraș", acoperiți cu pături pe genunchi. Ne temem... puțin. Mergem către Moldova Sulița, cel mai risipit sat din câte am văzut: 20 de kilometri, cu case ici-colo. Botuș, Benea, Breaza, toate așezările de pe aici sunt așa. Au fost colonizate huțulește, ca-n Vestul Sălbatic: omul și-a clădit casa la lizieră, pe vârful dealului său, ca să-l poată supraveghea mai lesne și ca să poată gândi în tihnă. Niciodată n-a fost colectivizare pe aici. Ba chiar zic unii că cei de la poalele codrului n-au crescut un porc toată viața lor. Își iau vânatul direct din ogradă, cu pușca, sau, pur și simplu, cerbul își mai prinde picioarele în gardurile caselor.
La ultimele recensăminte, puțini oameni s-au mai declarat huțuli. Huțul, huțan era același lucru pe timpul comuniștilor. Pe vremuri, îi păcăleau evreii de-i uscau, le iscodeau pe dată firea lor deschisă, timidă, încrezătoare în orice. Totuși, dacă-l întrebi, orice căruțaș de pe ulițele satului îți va spune astăzi că el e huțul din neamuri uitate, se va fuduli îndelung cu caii săi mici și puternici, pe care au sosit călare din Polonia strămoșii săi gurali. Sunt blonzi, au fețe roșii plesnind a sănătate și nasul mare, borcănat. Vorbesc o limbă ciudată, un amestec de polonă, ucraineană, macedoneană și română. Gospodari cum n-ai văzut, trăiesc așa, pe piscuri, la kilometri distanță de vecini. Copiii merg ceasuri întregi până la școli. Mulți îi știu de zgârciți și iuți la mânie. Ei sunt, în fapt, doar timizi. Și liberi.
Dar mai multe decât din orice recensăminte și statistici detaliate poți afla în crâșma din satul lor, unde, pe seară, se adună toți. Un polițist îmi face cunoștință cu crâșmarul doar pentru a vedea ce mână are. Într-adevăr, poartă la mănușă cât eu la pantof - cu mâna aia poți despica butuci. "Vezi ce aripă are, e cea mai mare lopată pe care am văzut-o de când lucrez în județ. «Ștalapană», nene." Rezemat de bar, aud c-au mai rămas în sat numai vreo zece huțuli bătrâni adevărați: trăiesc singuratici la marginea satului și nu prea mai discută cu nimeni. Sunt foarte respectați, puțin temuți; polițistul chibzuiește chiar că nu i-am putea deranja la ora asta târzie. Dar pe ușa crâșmei apare un alt huțul, roșu până-n breton, care ne cheamă afară: "Am găsit! Hai, înapoi în sanie!".
Unde-i huțulia, huțulca noastră...
Așteptăm cuminți pe potecă. Ne va primi? În odaie, lumina pâlpâie scurt, apoi fereastra se aprinde palidă. Din prispă, ruteanul oacheș, roș', ne face semne. "Intrați, intrați, e cam bolnav bătrânul, are 83 de ani, să-i vorbiți tare." O încăpere scundă, cu poze solemne, de la nuntă, pe pereți. Miros acru, de boală grea, ireversibilă. Băbuța chircită, lungă de juma' de metru, plânge din pat: "Poftiți, poftiți, mă scuzați că nu pot să mă ridic". Pe celălalt pat șade mândru bătrânul huțul Vasile Stepan, acoperit cu un cojocel peste pulpe. Bătrânul adulmecă atent toate întrebările noastre, răspunde prompt, scurt și exact. "Prin părțile noastre au mai rămas cel mult 100 de huțuli autentici. E sărăcie mare acum, unde este huțulia noastră? Huțulia, huțulca noastră..." Noi întrebăm neștiutori, bătrânul ne răspunde. Văd dansuri focoase, în soare galben, cu fete asudate și flăcăi frumoși, ce poartă nelipsitul baltag și pleosca de apă la șold. Văd cizmele înalte cum bat huțulca, kalomeea, în colbul de la Brodina, și viorile, și duba, și fluierașul. Și sumanele roșii, bundițele cu dihori, venind cu jale mare din Galiția pe caii șoricii. "Unde-i huțulia noastră?..." Biserica asta din sat, în care toate sărbătorile se fac acum doar pe rit vechi ortodox, tot huțulii au făcut-o. Îl văd acum pe unul Dovbuș, despre care ne spune moșul, haiduc mare, cu doișpe oameni sub el. S-o urcat pe un dâmb, cu oameni cu tot, și cu o găleată mare de aur. Așa vânjos era, că o zvârlit o dată baltagul vreo două sute de metri până "s-o înfigat" în pământ. Și el a zis că acolo va fi altarul, i-a dat găleata ceea de aur unuia, să clădească biserica în șapte ani. Dar omul și-a luat avere mare, iar când a aflat Dovbuș de una ca asta, l-a tăiat în drumul mare. Ruteanul îl aprobă pe bătrân din prag, auzise de nu știu când povestirea asta.
La sfârșit, bătrânul Stepan scoate de după sobă baltagul lung, de-o sută de ani, tot ce are un huțul mai de preț în năpăstuita-i viață. Baltagul ăsta fusese păstrat în vreo trei generații de huțuli, iar bătrânul voia, trebuia, să-l lase și el mai departe, în ceasul morții. "Lasă, nea' Stepane, că ne îngropi mata' pe toți. Ia uitați-vă la mine: ce, ziceți că am făcut cincizeci?", hohotește ruteanul pe blana ușii. Dar moșneagul strânge în brațe din ce în ce mai tare, ca pe un copil, arma aceea decorativă. Începe să murmure iarăși, dezacordat, ca pentru el: "Unde-i huțulia noastră? O să mă ridic, o să descalec, și-o să mai batem cu toții o huțulcă...". Ne roagă să-i trimitem poza asta cu baltagul, s-o pună la mormânt, ne întreabă dacă mai avem întrebări, ne spune că-i târziu. Așez pe masă două ciocolate ieftine, cu rom, și plec, fără să mă uit înapoi. De-abia afară, aveam să întrezăresc cam ce e huțulia aceasta "a noastră". Un dans magic, o religiozitate venetică, o solidarizare între oameni migratori, sau poate doar un soi de naționalism al călăreților fără de țară.
BOGDAN IACOB