Dacă închizi ochii după o seară de Dance Masters, îți revin în minte imagini rapide și sclipitoare, paiete, priviri, piruete, zâmbete, frânturi de melodii, de parcă ai fi privit îndelung un carusel derulat foarte rapid. Ediția aniversară, a zecea, a celui mai important concurs de dans sportiv din România, s-a desfășurat la București, spre sfârșit de martie, când iarna se pregătea să revină pentru câteva zile în oraș. Înăuntru, în Sala Polivalentă, un public călduros, ce-și încurajează favoriții, atmosferă de mare concurs internațional, campioni mondiali în demonstrații de virtuozitate și o competiție acerbă, între cei mai buni din lume. Dansatoarele arată tulburător, unele par venite la un concurs de frumusețe, iar rochiile scurte, cu spatele gol, coafurile retro, bijuteriile prinse în păr, machiajul accentuează impresia. Partenerii lor, drepți, cu privirea ațintită înainte, dau impresia că se îndreaptă spre un club britanic de acum un secol. Te aștepți să vezi în mâinile lor jobenul și trabucul. Chiar și copiii de 5-6 ani își păstrează o distincție specifică acestui sport, atunci când aleargă și se hârjonesc în spatele scenei, fără încetare, între probele de concurs. Însă ceva cu adevărat spectaculos se întâmplă atunci când dansatorii ajung în ring și pornește muzica. În secunda aceea, dansul se consumă într-o combinație electrizantă de viteză și grație. Să aruncăm o privire în spatele ringului de dans al unui eveniment ce face cinste sportului românesc..
MIHAI
"Rafinament, despre asta este vorba"
În spatele ringului e un du-te vino permanent, dansatorii fug în cabine să-și refacă machiajul, pieptănătura, își trag un pic sufletul, apoi se grăbesc înapoi. Se vorbește rusește, italienește, germană, bulgărește și toată lumea încearcă să fie cât mai amabilă și să se înțeleagă într-o engleză decentă. Străinii sunt mai rezervați, au venit să facă o treabă, românii se îmbrățișează, râd zgomotos, se bucură să se revadă între ei. Pe un hol mai retras, un june în frac repetă de unul singur mișcări largi, rotunde, apoi întoarceri bruște ale capului. "De cât timp faci sportul ăsta?". "De 12 ani", îmi răspunde. Ceea ce mi se pare cam ciudat, pentru că nu i-aș da mai mult de... "Am început la patru ani", mă lămurește Mihai. "Au venit câțiva instructori la grădiniță, iar eu m-am descurcat destul de bine. Ceea ce m-a cucerit atunci a fost melodia din desenele animate cu familia Flinstone, nu-mi mai amintesc dansul, dar melodia m-a amuzat teribil. După ce am terminat grădinița, au venit cei de la club să-mi propună să continui și așa au început week-end-urile pierdute, sacrificiile, cantonamentele...". Pasiunea evidentă pentru dans îl face pe Mihai un tip foarte conștiincios, riguros în ceea ce face. Dar cum ajunge un băiat să se îndrăgostească de dans sportiv? Nu l-au interesat și pe el fotbalul sau alte sporturi mai populare? "La opt ani, am vrut să mă apuc de altceva. De box. Colegii râdeau de mine și-mi spuneau că ceea ce fac eu e un sport pentru fătălăi, așa că am vrut să merg direct la box, dar nu m-au lăsat părinții și așa am rămas aici. Cam o dată la doi ani mi se întâmplă să mă plictisesc de dans, să vreau să fac altceva și atunci mă întorc la părinți, în Galați, stau cu ei câteva zile și îmi revin. Astfel, stau cu familia trei zile pe lună, alteori nu dau pe acasă două luni. Ce m-a făcut să rămân la dans sportiv și să mă dedic lui a fost faptul că am înțeles că este exact opusul a ceea ce spuneau colegii când eram mic. Este un sport pentru gentlemeni, pentru domni rafinați, care știu cum să vorbească și cum să se comporte în societate. Despre asta-i vorba, despre rafinament".
După doi ani de navetă, Mihai s-a mutat singur, cu chirie, în Bacău, pentru a fi aproape de partenera sa de dans. "Pierdeam prea mult timp pe drumuri, ratam ore la școală. Cu partenera petrec cam șase ore pe zi la antrenamente, iar când suntem în cantonament, douăsprezece. E ca într-o căsnicie, se bazează pe înțelegere, pe răbdare, în plus, e nevoie să fim la un nivel apropiat când e vorba de dans. Unii ajung să își găsească în partenerul de dans sufletul-pereche și să rămână împreună, de la 14 ani până la adânci bătrâneți. Alții, așa cum suntem noi, păstrează o relație strict profesională, ce se dublează în timp cu o prietenie solidă, ne încurajăm, ne susținem, e normal. Eu am mai avut înainte o singură parteneră, cu care am dansat nouă ani, ne-am despărțit din rațiuni financiare. Până pe la 21-22 de ani trebuie să fii susținut de părinți, altfel nu poți merge mai departe. Apoi, câștigi bani din competiții doar dacă ești printre cei mai buni din lume. Te poți descurca financiar de unul singur doar când ajungi să predai, dar asta îmi doresc să se întâmple cât mai târziu. Satisfacțiile? O medalie, o pungă cu cadouri din partea sponsorilor, dar cea mai importantă este recunoașterea. Să ajungi la un anumit statut, să fii apreciat de cei din Federație și de ceilalți sportivi, atunci te poți considera realizat".
ANA
Dansul ca drog
Este aproape miezul celei de a treia nopți a Dance Masters-ului și lucrurile s-au înăsprit într-atât, încât nimeni n-ar mai avea curajul să spună că-i un sport pentru filfizoni. Competițiile au început de dimineață, unele perechi sunt la a douăsprezecea rundă. Când ies din ring, dansatorii se îndreaptă țintă spre prosoapele cu care își acoperă fețele, în culise o italiancă încearcă să își usuce rochia cu foehnul. Se aud tot mai des zgomote de palme, concurenții își lovesc pulpele și brațele. La finalul unei piese, un rus pășește grațios, cu partenera de mână în afara ringului și, în secunda în care iese din raza reflectoarelor, se prăbușește în genunchi, cu mâinile strânse în jurul stomacului. Rămâne așa, chircit, fără să spună un cuvânt, un minut, înconjurat de colegi și de medici, apoi se ridică, livid, își ia partenera, se întoarce în ring cu un zâmbet mare pe față și pornește un nou dans zbuciumat. Cu o seară înainte, Ana intrase în ring cu mișcări lascive, elastică precum o felină, pentru un dans demonstrativ, alături de partenerul ei, Alexandru, dans ce le-a adus aplauzele întregii săli. Acum, lucrurile stau diferit, lupta este aprigă. Spectatorii strigă: "România! România!". Ana și Alexandru își adună forțele și intră în ring, în finala de la miezul nopții.
Mi-am imaginat că, după efortul din serile precedente, va urma o binemeritată pauză de recuperare, însă a doua zi, când m-am întâlnit cu Ana, tocmai încheiase un nou antrenament. "Nu-i timp de stat, peste două săptămâni încep Campionatele Europene, în Rusia, la Krasnodar, acolo unde vom merge între primele două perechi din România. De câțiva ani încoace, dansul sportiv a luat un avânt remarcabil la noi. Se investesc bani, cluburile aduc antrenori străini, sunt tot mai mulți sportivi legitimați. Așa că trebuie să ne pregătim cât mai bine. Acum, alături de Alex, suntem pe val, am intrat în top 50 mondial, lumea vorbește despre noi, primim invitații la competiții, câștigăm concursuri și vrem să ne menținem la acest nivel cât mai mult timp. Este foarte important să îți găsești un partener care are aceleași priorități ca și tine, care vrea același număr de antrenamente pe zi, are cam aceiași bani de investit, aceleași vise. Al nostru este să ajungem într-o finală de Campionat Mondial.
Cu dansul a fost așa: mergeam cu tramvaiul și am cedat locul unei bătrâne, așa cum m-a învățat mama că se face. Cum s-a așezat, a început să mă întrebe, la ce școală merg, ce-mi place să fac. I-am povestit de gimnastică și de balet, iar în spatele nostru a auzit conversația o profesoară de dans sportiv, care mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să o caut. Nu mai făcuse nimeni dans sportiv în familie, dar mama s-a bucurat, știa că voi avea rochii frumoase, iar tata, care nu s-ar ridica pentru un dans nici la o nuntă, a fost de acord. Acum, ne știu toate coregrafiile pe dinafară și au venit amândoi aseară să ne vadă. Nu am simțit niciodată dansul ca pe o corvoadă, ca pe un sport rigid care nu m-a lăsat să copilăresc. Provin dintr-o zonă mai rău famată a Bucureștiului și nu-mi doream prea tare să mă joc cu copiii de pe stradă. Așa că îmi convenea să mă împart între școală și orele de dans, iar acum, când mai merg la părinți și revăd pe cei de-o vârstă cu mine, îmi dau seama că am făcut alegerea corectă". Ana s-a mutat cu chirie într-un apartament aflat cu un etaj mai jos de sala de antrenament, așa că are tot dreptul să spună că dansul este pentru ea un stil de viață, nu un sport pe care-l alegi pentru un an, doi. "Dansul este un drog puternic, l-ai început, ai intrat, nu te mai lași. Nu este însă ca la cântăreți, de pildă, care iau cu asalt televiziunile că să devină faimoși. Nu asta căutăm, noi dorim respectul celor din lumea noastră. Pentru că știm faptul că, oricât de cunoscuți am fi în lumea dansului, afară nu știe nimeni de Ana Maria Dinu Nedelea. Dar în lumea noastră, a dansului sportiv, vrem să fim cei mai buni. Și nu-i deloc ușor. În afară de pasiunea noastră, avem o serie de oameni în spate care ne ajută. Antrenori, preparatori fizici, psihologi specializați pe sport, pentru că la competiții trebuie să faci față unor condiții de stres. Apar reflectoarele, publicul, rochia, avem caractere diferite și fiecare reacționează în felul lui la stres. Așa că vorbim îndelung cu psihologii, cum să facem să depășim anumite situații pentru a da ce avem mai bun pe ring".
- Tu, de pildă, cum îți revii în momentele de epuizare dintr-o competiție? Ai și perioade, în lungile luni de antrenamente, în care simți o lipsă de motivație?
- Uite ce fac la competiții: ascult muzică la căști, melodii cât mai vioaie, mai copilărești, stupide chiar. Dacă aș asculta "un elefant se legăna..." ar fi perfect. Dacă pot, stau întinsă zece minute și mănânc o bucată de ciocolată. Dar cel mai mult mă mobilizează faptul că vreau să dau tot ce-i mai bun din mine, maximum. De asta, nici n-am avut momente în care să fi vrut să renunț. Am vise și vreau să mi le urmez.
- Păreți cumva din alt timp. Societatea e obsedată de aspectul financiar, cei mai mulți tineri își caută o slujbă, gândindu-se să facă bani, nu să investească ani în șir într-o pasiune, așa cum faceți voi.
- Eu cos strasuri pentru rochiile de concurs ale altora, predau cu Alex dans în grădinițe, dansăm la nunți, totul pentru a scoate ceva bani, care să ne ajute să mergem mai departe. Ne plătim singuri costumele, antrenorii străini și multe altele. Mulți oameni de vârsta mea termină liceul și apoi rup cafenelele în două, nu fac nimic sau se gândesc doar la bani și la mașini. Puteam și eu să mă căsătoresc, să am casă, mașină, bani, dar am altceva de făcut. Pasiunea mea cea mare este să dansez, iar mai târziu pasiunea asta va merge către perechile cărora le voi fi profesoară.