Bătrânii cei tineri din Izvoarele

În zona de deal a Ploieştiului se află un sat în care tinereţea fără bătrâneţe este la ea acasă. Există bucurie şi după 80 de ani

"Muguri sunt acum pe ram, rândunica-mi bate-n geam”

Caută cu înfrigurare într-un sertar burduşit, scoto­ceşte printre hârţoage vechi, scrisori, fotografii, iconiţe şi cărticele de rugă­ciuni. "Trebuie să fie aici, ştiu sigur, că doar aici e locul în care îl ţin”. Şi totuşi, în glasul lui se simte o uşoară îngrijorare. Poate că i l-a dat cuiva şi nu-şi mai aminteşte? Ori poate l-a pus în alt loc? Trage un scaun, se aşază pe el, respiră adânc şi-o ia de la capăt. Foaie cu foaie, carte cu carte, le scoa­te pe rând cu răbdare şi le aşază pe muşamaua care acoperă bufetul. "A, uite-l!”, şi ochii lui se luminează din nou. "Dragul de el, stătea pitit tocmai aici, pe fundul sertarului”. Se întoar­ce spre mine, ridicându-l victorios dea­supra capului. E un caiet studen­ţesc, aproape nou, cu coperţi colorate. Îl deschide degrabă la prima pagină şi mi-l întinde sub ochi. "Caiet de poe­zii, Ion Morcov, 2010”. Zâmbesc plin de admiraţie, iar el se alintă sfios, sor­bindu-mă cu privirea. Îl ia apoi lângă el, îşi pune ochelarii pe nas şi începe să-l răsfoiască încet, mângâindu-i fie­care filă cu degetele lui aspre şi brăz­date de muncă. Din când în când, mai zăboveşte puţin la câte o pagină ori un rând, bucurându-se ca un copil de-o mare ispravă. Acolo, pe caietul ăla, şi-a dat în vileag tot ce sufletul lui a ţinut ascuns atâta amar de vreme. Dra­gostea, durerea, credinţa, bucuria, dorul, frica, toate stau aşternute acolo, ca într-un jurnal care îi ţine mereu simţirile aprinse. "Să îţi citesc una scur­tă, cât ai clipi şi e gata”. A gă­sit-o. Se numeşte "Prietena”. Şi sună aşa: "Muguri sunt acum pe ram/ Rân­dunica-mi bate-n geam/ Şi mă întreabă sfioasă/ Dac-o las să-şi facă-o casă,/ Adăpost de vreme rea/ Chiar lân­gă fereastra mea./ Eu o las şi-i cer răsplată/ Să îmi cân­te vara toată”. Ridică privirea spre mine cu un zâmbet care îi luminează tot chipul. "Nu-i mare lucru, dar pentru mine a fost aşa, ca o tresărire de bucurie”.
Ion Morcov e decanul de vârstă al co­mu­nei prahovene Izvoarele. A împlinit de curând 99 de ani şi se bucură de fiecare zi ca de un miracol de nepreţuit. Iubeşte flo­rile şi toate roadele pământului, iar sufletul lui întinereşte în fiecare primăvară, atunci când vede în grădina casei primii muguri. De 12 ani trăieşte singur, dar niciodată nu s-a văitat de vreo povară. Găteşte, sapă în grădină, taie lemne, mătură zilnic în curte, culege fructele din livadă, citeşte ziare şi cărţi de rugăciuni, scrie poezii şi umblă de colo-colo cât e ziua de mare. În fiecare di­mi­neaţă se trezeşte în zori, mereu cu aceeaşi bucurie a unui nou început. De când a rămas singur, n-a lăsat niciodată gân­durile negre să-i tulbure sufletul, iar dacă a simţit vreodată că ele îi dau târcoale, a rostit în şoaptă "Rugăciunea inimii” şi toată negura s-a risipit numaidecât. "Singurul lucru care mă doare e că tinerii nu mai ştiu să trăiască, să pre­ţuiască frumuseţea şi rânduielile vieţii. Fără sim­ţirile astea, lumea parcă se surpă încet, încet. Peste un an, împlinesc un secol de viaţă, dar niciodată nu mi-a fost dat să văd atâta sminteală şi rătăcire. Nu mi se pare deloc normal ca eu, la vârsta mea, să mă bucur mai mult de ziua de azi decât un tânăr de 20 de ani”. Optimismul lui debor­dant, exuberanţa, înţelepciunea lui mucalită, hărnicia şi vioiciunea cu care deretică ori umblă prin sat i-auzămislit în timp aura seducă­toa­re a unui om în vârstă ascultat şi respectat de toată lumea. La el vin mereu oameni de tot felul, de la tineri însurăţei până la pensio­nari, să-i ceară un sfat atunci când sunt la ananghie. Vin copii să-i asculte poveştile tinereţii, oameni su­ferinzi să-l întrebe de leacuri stră­vechi ori "consăteni gospo­dari” care vor să-i afle părerea pen­tru "bunul mers al comunei”. Aşa s-a întâmplat şi-n ziua aia ge­roasă de iarnă, chiar pe 1 decem­brie 2008, de ziua României, când prietenul lui de-o viaţă, Vasile Ale­xe, i-a trecut pragul, împărtăşin­du-i ideea de a face în sat un club al bătrânilor. Aşa, ca să le mai um­ple puţin timpul, să se simtă ceva mai utili şi să mai uite de singură­tate şi de teama sfârşitului. Iniţial, bătrânul Ion Morcov s-a arătat cam sceptic. Ştia el bine că lumea de azi nu prea mai are chef şi răbdare pentru asemenea lucruri frumoase. Şi totuşi, a acceptat să-i dea priete­nului său o mână de ajutor. "I-am spus despre intenţia noastră şi lui Ioan Diaconu, directorul Căminului Cultural, care a fost de-a dreptul încântat. Aşa că ne-am pus pe adunat oameni. Am împărţit comuna în două. Eu am luat-o în sus, la deal, iar Alexe la vale, spre Malul Vânăt, satul înve­cinat. Şi am umblat zile la rând, bătând din poartă în poartă, acolo unde ştiam că trăieşte un bătrân. «Hai, nea cutare, nu vrei să te înscrii în clubul nostru?». Aproape nimeni nu se arăta prea mişcat de ideea asta. «Şi ce să facem acolo?», ne întrebau. «Dacă e rost de-o partidă de table şi-un ţoi, două de ţuică, zău că aş veni». Ei, şi când îi spuneam că nici vorbă de aşa ceva, că vrem să facem ceva deosebit, activităţi culturale şi alte chestii din astea, aproape că ne trântea poarta în nas”. Prima şedinţă a avut ca temă "Cum să ne pro­tejăm de creşterea tensiunii arteriale”, iar invitata de onoare a fost chiar doctoriţa din sat. Dintre bătrâni însă n-au venit decât ei doi, Alexe şi Morcov. Doctoriţa le-a luat tensiunea, le-a dat nişte sfaturi medicale şi cam atât. A doua oară, au ales ca temă ceva despre tradiţiile Crăciunului. Au venit cinci bătrâni. Apoi, încă cinci. Şi tot aşa, vreme de câteva săptămâni, până s-au strâns vreo 60. De-atunci, în fiecare zi de joi, se întâlnesc aici, în sala mare a Căminului Cultural, şi dezbat despre tot felul de lucruri. Pe 17 ianuarie l-au comemo­rat pe Eminescu. I-au recitat poeziile ori i-au închinat propriile lor versuri. Apoi, câţiva dintre ei au citit conspecte pregătite asiduu acasă, despre viaţa marelui poet. Unii nu prea ştiau mare lucru despre el, iar întâlni­rea asta parcă le-a mai înălţat puţin sufletul. De fapt, aşa se simt în fiecare joi. Mai luminaţi, mai bogaţi, mai fericiţi. De vreo doi ani, au înfiinţat o trupă de dans popular, iar de curând, încă una, de teatru. "E o minu­năţie să vezi atâţia bătrâni, de peste 80 de ani, gătiţi frumos, în haine populare, bătând din călcâie la hore, precum codanele şi flăcăii”. Sunt invitaţi prin ţară, la tot felul de evenimente şi festivaluri. Câţiva s-au apucat de scris poezii, multe din ele deja publicate. Durerea sin­gurătăţii, amintiri luminoase, poveşti de dragoste retrăite, vise neîmplinite, toate dau năvală în versurile lor, aducându-le un răgaz de linişte şi mulţumire. Întâl­nirile astea le-au trezit în mod miraculos aşteptări şi o poftă de viaţă nebănuite până acum. Au periodic, cam o dată pe lună, program de curăţenie în comună. Plan­tează flori, curăţă parcurile de buruieni, construiesc bănci din lemn, le vopsesc, desfundă şanţurile, repară gar­durile, zugrăvesc şcoala. Fac toate astea cu un entu­ziasm uluitor, mobilizându-i prin gestul lor şi pe cei tineri să dea o mână de ajutor. "Ştii, noi trăim aşa, oare­cum paralel cu politica de la Bucureşti. Ne facem sin­guri rânduielile, ne gospodărim singuri, nu stăm să cerşim ajutorul nu ştiu cui. Şi lucrul ăsta ne ajută să fim mai bogaţi sufleteşte şi să ne bucurăm mai mult de viaţă. Mergi în ce casă vrei din comuna asta, n-o să găseşti pe nimeni care să se văicărească, aşa cum văd mereu la televizor. Şi sunt tare fericit că am contribuit şi eu puţin la povestea asta”. Zâmbeşte smerit, răs­foindu-şi mai departe caietul. Şi el este unul dintre acei poeţi începători de la club. Scrie destul de rar, treburile nu prea îi lasă răgazul ăsta. Însă atunci când o face, e ca şi cum ar sorbi încet cel mai dulce elixir al tinereţii.

"Tu bate hotărât în poartă, până ce poarta va ceda”

"Toată lumea mă întreabă care e secretul longevităţii mele, cum de sunt aşa de sprin­ten şi optimist la aproape o sută de ani. Şi uite, dacă ar fi să existe cu adevărat vreun secret, poate că el s-ar ascunde în poezia asta pe care am scris-o acum doi ani, într-o seară de primăvară. Se numeşte simplu, "Că­lăuza”: «De eşti călăuzit de bine/ Pe drumul vieţii, să o ştii/ Că vei obţine roade bune/ Şi fericit mereu vei fi./ Iar când de greu dai câteodată/ Fii hotărât, nu te lăsa!/ Tu bate hotărât în poartă/ Până ce poarta va ceda./ De vrei ca noaptea să dormi bine,/ Să nu visezi nimica rău,/ Să nu faci decât lu­cruri bune/ Şi drept să fie drumul tău». Cam aşa mi-am trăit eu viaţa, numai cu gândul la bine şi la Dumnezeu. În atâţia ani, am avut parte de multe încercări şi greu­tăţi. Însă tot timpul am avut în mine reperul ăsta, ca pe un al şaselea simţ.”
Prin 1939, Ion Morcov era telegrafist în Gara Bra­şov. Avea 29 de ani, dar în sufletul lui se simţea ca un adolescent. Atunci a cunoscut marea şi unica lui dra­goste. Era deja logodit, de vreo doi ani, cu o fată din Măgura, pe nume Măndica, pe care însă n-o prea avea aşa mult la suflet. Cu timpul, logodna asta devenise aşa, cam ca o piatră de moară, pe care o purta mereu în spa­te. Iar el se tot străduia să găsească un motiv ca să o rupă definitiv, fără însă a-i stârni fetei o suferinţă prea mare. Momentul ăsta a venit abia atunci când s-au hotă­rât să se cunune. Au mers la primărie să se programeze pentru ziua cea mare şi când i-a venit ei rândul să sem­neze actele, surpriză mare. I-a cerut lui să semneze şi pentru ea. Biata Măndica nu ştia nici iotă de carte, iar el abia atunci a aflat asta. N-ar fi fost mare bai, dar pentru el era un bun prilej ca să scape de piatra aia grea care-i stătea în spate. Fără s-o jignească deloc, disimulând că n-ar fi priceput defel că ea nu ştie să scrie, i-a mărturisit că nu-şi poate lega viaţa cu o femeie care refuză să sem­neze un asemenea legământ. Şi cu asta, povestea lor s-a sfârşit. A doua zi a plecat din nou la gara lui din Braşov, unde continua să lucreze ca telegrafist. La nici o lună după întâmplarea asta, a fost invitat la ziua unui coleg. Acolo a cunoscut-o pe Mărioara, o sibiancă frumoasă foc, cu privirea semeaţă, sprâncenele zvelte şi ochii negri ca mura. Din acel moment, inima lui a luat foc. Din păcate, însă, a doua zi fata a plecat acasă, la Sibiu, iar el a rugat-o măcar să-i trimită o poză de-a ei, ca să nu-i uite chipul atât de frumos. Mărioara s-a ţinut de cuvânt şi după aproape o săptămână i-a trimis în plic o fotografie. A fost unul dintre cele mai frumoase mo­mente din viaţa lui. Gestul ei era un semn cert de dra­goste. S-a dus numaidecât acasă, şi de cum a intrat pe poartă, a început să fluture mândru fotografia. "Mamă, tată, gata! Mă însor! Frumoasa asta o să-mi fie ne­vastă”. Şi taman aşa s-a şi întâmplat. În martie '44 au făcut nuntă mare la Sibiu şi-apoi a luat-o acasă la el, aici, la Izvoarele. Au trăit împreună o poveste frumoasă de dragoste, lungă de 62 de ani. "Între noi a fost ceva miraculos. După zeci de ani de căsnicie, încă mai sim­ţeam fiorul ăla al dragostei atunci când o ţineam de mână. Am iubit-o ca pe o icoană. Când ieşeam cu ea în lume, eram tare mândri amândoi. Eu, cu ardeleanca mea, şi ea, cu regăţeanul ei”.
În 2006, la 87 de ani, Mărioara a plecat la ceruri, dar dragostea lui pentru ea nu va pieri niciodată. E ferm convins că într-o zi se vor reîntâlni acolo, sus, şi că vor fi din nou împreună. De-aia nu se teme de moarte. Până atunci, însă, vrea să trăiască frumos şi să se bucure de toate minunile vieţii. Are doi copii, o fată şi un băiat, oa­meni deja aranjaţi, cu funcţii grele prin Bucureşti. La ultima consultaţie medicală, acum câteva luni, doctorii i-au spus că organismul lui arată cam ca la vreo 55-60 de ani. Singurele medicamente din casă sunt câteva vita­mine şi un flacon cu ranitidină. În rest, bea mereu ceaiuri de rostopască, ştevie, sunătoare, cătină, urzici şi măceşe. Plantele le culege singur de pe colinele care împrejmuiesc comuna, şi-apoi le prepară cu mâna lui. "Eu cred însă că nimic din toate astea nu ar avea vreun efect fără credinţă şi tinereţe sufletească. Să ştii să te bucuri de orice lucru din viaţa asta. Cum mă bucur eu pentru clubul ăsta al nostru, unde parcă întinerim la fiecare întâlnire. Cum mă bucur, la 99 de ani ai mei, de fiecare vers pe care îl scriu. Sau cum m-am bucurat de rândunica aia care-şi făcea cuib la fereastra mea. Ăsta cred că-i secretul”.

"Hopodată, nu de două ori”

Îl cheamă Alexandru Hopodată. "Da, chiar aşa, Ho­podată. Nu de două ori”, îmi zice zâmbind. Are 82 de ani şi trăieşte în Cerneşti, un cătun al comunei aruncat hăt, departe, pe un deal pustiu şi plin mereu de noroaie. Vine de-acolo în fiecare joi, la întâlnirea bătrânilor, "să-şi mai bucure inima”. Nu ştie prea multă carte, nu scrie poezii, nu face conspecte, nu ţine discursuri. Tot ce vrea să facă la club e să muncească. Asta a făcut toată viaţa, asta face şi-acum. Ceilalţi îi mai reproşează uneori că nu ia niciodată cuvântul. "Aşa e. Dar eu mun­cesc. Ies primul la curăţenie în comună, car saci cu ciment, vopsesc băncile, zugrăvesc. Nu-i deloc simplu. În rest, îmi place să stau şi să-i ascult pe ceilalţi”. A încercat să intre la grupa de dans popular, însă la a doua repetiţie i s-a făcut rău şi a leşinat. Inima lui e prea obo­sită pentru o aşa zbânţuială. "Eu m-am înscris în clubul ăsta de prea mare singurătate. Ăsta-i adevărul”. De 12 ani trăieşte singur, pe dealul ăsta aproape pustiu. Oame­nii şi-au cam vândut ce-aveau pe-aici, şi-acum a rămas doar noroi şi pârloagă. Reta, femeia lui harnică şi cre­dincioasă, s-a stins în 2001, iar el îi duce dorul zi după zi, noapte de noapte. O visează mereu, ba la hora din sat, unde s-au văzut prima dată, ba pe peronul gării, aco­lo unde a sărutat-o părinteşte pe frunte, atunci când a plecat în armată. "Să mă scuzaţi, dar o visez câteo­dată şi cum ne sărutam noi în tinereţe, cum ne mân­gâiam. Dar cel mai des o visez cum stă aici, în ogradă, ori mă cheamă pe prispă la o cafea”. Golul ăsta amar din sufletul lui nu se mai umple niciodată. A iubit-o imens, i-a pus la picioare tot sufletul, iar acum viaţa lui e pustie. "Îmi ţiuie urechile de-atâta singurătate. Am un băiat jos, în sat, dar nu prea dă pe-aici. Aşa că mă des­curc singur cu toate. Alţii poate s-ar pierde cu băutura. Eu o singură dată am fost să beau o bere şi când am fost să mă spove­desc, părintele ştia că am fost la crâşmă. Aşa ruşine mi-a fost, că n-am mai călcat niciodată în vreo cârciumă”. Din tot ce-a avut cândva, a rămas doar cu o livadă de pruni şi o frumuseţe de văcuţă. Dar nici cu-atât nu prea mai poate. Dacă dă de două ori cu coasa, simte că se sufocă. Ia un pumn de medicamente, dar crede că numai ceaiul de păducel îl mai ţine în viaţă. "Mă simt pără­sit aici, pe dealul ăsta. Numai noroaie, pustiu şi întuneric. Uneori chiar mi-e frică să nu mor şi să nu afle nimeni de mine. Să nu fie nimeni să-mi pună o lumânare. Asta e, n-am ce face. O să vină şi ziua aia şi tare mi-e frică de ea. Dar vă spun sincer, doar clubul ăsta îmi mai ţine de urât. E singura mea mângâiere. Păcat că ne vedem numai joia. E prea puţin şi-mi lasă prea mult timp pentru gândurile astea urâte şi negre”.

Seară de poezie

E joi seara şi la Căminul Cultural se adună bătrânii. Vin pe rând, gătiţi frumos, ca la o întrunire solemnă. Bărbaţii, galanţi, îşi scot pălăria, salutând reverenţios doam­nele. Ele zâmbesc delicat, aruncând ochea­de sfioase. Intră cu toţii în salon şi îşi ocupă locurile de mult timp ştiute. Apare şi Hopo­dată, însoţit de Ion Morcov, amândoi veseli, cu chef mare de şotii. "M-am oprit la nea Morcov, să-mi las galoşii”, îmi zice Hopo­dată. "Aţi văzut ce noroaie sunt pe dealul ăla, doar nu era să vin aşa, plin de glod”. Nea Morcov îşi scoate cu un gest amplu căciula, salutând graţios întreaga asistenţă. Se aşează apoi la capătul mesei, locul lui de onoare, agăţându-şi bastonul în cuier. În scurt timp, vor începe dezbaterile. Astăzi e seară de poezie. Vor citi pe rând câte o poezie de-a lor. Apoi, vor fi discuţii libere. Despre viaţă, dragoste, prietenie şi altele. Ia cuvântul Maria Iordache, în vârstă de 69 de ani. Ea e cea mai veche şi cea mai pro­lifică poetesă a clubului. Toată viaţa a fost o casnică desăvârşită, aşa că întregul ei univers a fost până acum doar gospodăria. Abia acum, de când vine la club, a des­coperit cum e lumea. "O să încep eu, ca de obicei. Poezia pe care vreau s-o citesc se numeşte «Singurătate». Am scris-o acum câţiva ani, când mă simţeam într-adevăr foarte singură. Poate că e greu de crezut, la ce familie mare am, că pot să am asemenea trăiri. Vă spun eu că se poate. E ca un dor uriaş de tinereţea mea, de dragoste ori de visele mele neîmplinite. Sună aşa: «Stau la geam şi tot privesc/ Singură, pustie/ Dra­gostea s-o regăsesc/ Sufletul să-mi mân­gâie».” Lângă ea, o femeie scrie de zor pe un caiet. O cheamă Mariana Gaftoi, are 68 de ani şi până în '99 a fost învăţătoare la şcoala din comună. Pe 15 ianuarie 2009 a venit prima oară la club. De-atunci, nu a lipsit niciodată. Ea e cea care ţine jurnalul întâlnirilor. Pe caietul ei găseşti toată istoria lor, tot ce s-a întâmplat şi ce s-a vorbit în clubul ăsta, de patru ani încoace. Nici acum nu are răgaz, stă cu capul aplecat deasupra caietului şi scrie cu o viteză ameţitoare. Maria Iordache tocmai şi-a încheiat poezia şi ceilalţi o aplaudă. Urmează Elena Des­pan, farmacista din sat. Are 77 de ani, şi în 1954, după absolvirea facultăţii, a fost re­partizată aici, în Izvoarele. N-avea nici un gând să rămână definitiv în satul ăsta, însă destinul i-a scos în cale un tânăr chipeş şi tandru, care i-a dat peste cap toate planu­rile. S-a îndrăgostit de el nebuneşte şi după nici un an s-au căsătorit şi s-au mutat la casa lor. Au trecut de atunci 57 de ani, dar dragostea lor nu s-a stins niciodată. Au doi copii, oa­meni în toată firea, nepoţi şi chiar strănepoţi. Acum un an însă, bietul bătrân a suferit un atac cerebral care i-a lăsat o pareză de nevindecat şi-o uriaşă durere a nepu­tin­ţei. Ea îl în­grijeşte ca pe un copil, citindu-i adesea, la culcare, poveşti şi încercând să-i mai alunge tristeţea. "Acum câteva zile a fost ziua lui. A împlinit 77 de ani şi m-am gândit să-i dăruiesc o poezie. N-am scris nicio­dată poe­zii, asta e prima oară, aşa că vă rog să nu râ­deţi de mine. Se numeşte «De ziua ta. De ziua ta, iubitul meu/ Îţi dau în dar o floare./ Şi îţi promit să fiu mereu/ La fel de iubitoare».” Bătrânii stau smirnă şi ascultă cu privirile pierdute. În capătul mesei, nea Morcov îşi duce mâna laochi. Clipeşte des, de parcă ceva l-ar deranja acolo, sub pleoape. Lasă apoi mâna pe masă şi văd un strop subţire cum îi alunecă încet pe obraz. "Doar Ţie, Doamne-ţi mulţumesc/ Că ne-ai vegheat mereu,/ Că mi-ai dat vlagă să-l iubesc/ Cu tot sufletul meu”. Elena Despan ridică sfioasă privirea din caiet, iar ceilalţi tresar, treziţi parcă dintr-o visare. "Nu-i cine ştie ce poe­zie, dar e scrisă din suflet. Ăsta a fost cadoul meu pen­tru el”. Bătrânii o aplaudă, privind-o cu oarecare uimi­re. Se face apoi linişte şi seara lor continuă cu alte noi poezii. Toate cam cu aceleaşi teme. Dragoste, tinereţe, credinţă, dor, singurătate. Nici o vorbă despre frică sau moarte, ca şi cum nu s-ar gândi niciodată la asta. Nu se sfiesc să-şi facă mărturisiri, să-şi pună pe tavă toate tainele şi bucuriile sufletului. Iar la sfârşit, când se întorc acasă, se simt mereu mai tineri şi mai luminoşi.