"Muguri sunt acum pe ram, rândunica-mi bate-n geam”
Caută cu înfrigurare într-un sertar burdușit, scotocește printre hârțoage vechi, scrisori, fotografii, iconițe și cărticele de rugăciuni. "Trebuie să fie aici, știu sigur, că doar aici e locul în care îl țin”. Și totuși, în glasul lui se simte o ușoară îngrijorare. Poate că i l-a dat cuiva și nu-și mai amintește? Ori poate l-a pus în alt loc? Trage un scaun, se așază pe el, respiră adânc și-o ia de la capăt. Foaie cu foaie, carte cu carte, le scoate pe rând cu răbdare și le așază pe mușamaua care acoperă bufetul. "A, uite-l!”, și ochii lui se luminează din nou. "Dragul de el, stătea pitit tocmai aici, pe fundul sertarului”. Se întoarce spre mine, ridicându-l victorios deasupra capului. E un caiet studențesc, aproape nou, cu coperți colorate. Îl deschide degrabă la prima pagină și mi-l întinde sub ochi. "Caiet de poezii, Ion Morcov, 2010”. Zâmbesc plin de admirație, iar el se alintă sfios, sorbindu-mă cu privirea. Îl ia apoi lângă el, își pune ochelarii pe nas și începe să-l răsfoiască încet, mângâindu-i fiecare filă cu degetele lui aspre și brăzdate de muncă. Din când în când, mai zăbovește puțin la câte o pagină ori un rând, bucurându-se ca un copil de-o mare ispravă. Acolo, pe caietul ăla, și-a dat în vileag tot ce sufletul lui a ținut ascuns atâta amar de vreme. Dragostea, durerea, credința, bucuria, dorul, frica, toate stau așternute acolo, ca într-un jurnal care îi ține mereu simțirile aprinse. "Să îți citesc una scurtă, cât ai clipi și e gata”. A găsit-o. Se numește "Prietena”. Și sună așa: "Muguri sunt acum pe ram/ Rândunica-mi bate-n geam/ Și mă întreabă sfioasă/ Dac-o las să-și facă-o casă,/ Adăpost de vreme rea/ Chiar lângă fereastra mea./ Eu o las și-i cer răsplată/ Să îmi cânte vara toată”. Ridică privirea spre mine cu un zâmbet care îi luminează tot chipul. "Nu-i mare lucru, dar pentru mine a fost așa, ca o tresărire de bucurie”.
Ion Morcov e decanul de vârstă al comunei prahovene Izvoarele. A împlinit de curând 99 de ani și se bucură de fiecare zi ca de un miracol de neprețuit. Iubește florile și toate roadele pământului, iar sufletul lui întinerește în fiecare primăvară, atunci când vede în grădina casei primii muguri. De 12 ani trăiește singur, dar niciodată nu s-a văitat de vreo povară. Gătește, sapă în grădină, taie lemne, mătură zilnic în curte, culege fructele din livadă, citește ziare și cărți de rugăciuni, scrie poezii și umblă de colo-colo cât e ziua de mare. În fiecare dimineață se trezește în zori, mereu cu aceeași bucurie a unui nou început. De când a rămas singur, n-a lăsat niciodată gândurile negre să-i tulbure sufletul, iar dacă a simțit vreodată că ele îi dau târcoale, a rostit în șoaptă "Rugăciunea inimii” și toată negura s-a risipit numaidecât. "Singurul lucru care mă doare e că tinerii nu mai știu să trăiască, să prețuiască frumusețea și rânduielile vieții. Fără simțirile astea, lumea parcă se surpă încet, încet. Peste un an, împlinesc un secol de viață, dar niciodată nu mi-a fost dat să văd atâta sminteală și rătăcire. Nu mi se pare deloc normal ca eu, la vârsta mea, să mă bucur mai mult de ziua de azi decât un tânăr de 20 de ani”. Optimismul lui debordant, exuberanța, înțelepciunea lui mucalită, hărnicia și vioiciunea cu care deretică ori umblă prin sat i-au zămislit în timp aura seducătoare a unui om în vârstă ascultat și respectat de toată lumea. La el vin mereu oameni de tot felul, de la tineri însurăței până la pensionari, să-i ceară un sfat atunci când sunt la ananghie. Vin copii să-i asculte poveștile tinereții, oameni suferinzi să-l întrebe de leacuri străvechi ori "consăteni gospodari” care vor să-i afle părerea pentru "bunul mers al comunei”. Așa s-a întâmplat și-n ziua aia geroasă de iarnă, chiar pe 1 decembrie 2008, de ziua României, când prietenul lui de-o viață, Vasile Alexe, i-a trecut pragul, împărtășindu-i ideea de a face în sat un club al bătrânilor. Așa, ca să le mai umple puțin timpul, să se simtă ceva mai utili și să mai uite de singurătate și de teama sfârșitului. Inițial, bătrânul Ion Morcov s-a arătat cam sceptic. Știa el bine că lumea de azi nu prea mai are chef și răbdare pentru asemenea lucruri frumoase. Și totuși, a acceptat să-i dea prietenului său o mână de ajutor. "I-am spus despre intenția noastră și lui Ioan Diaconu, directorul Căminului Cultural, care a fost de-a dreptul încântat. Așa că ne-am pus pe adunat oameni. Am împărțit comuna în două. Eu am luat-o în sus, la deal, iar Alexe la vale, spre Malul Vânăt, satul învecinat. Și am umblat zile la rând, bătând din poartă în poartă, acolo unde știam că trăiește un bătrân. «Hai, nea cutare, nu vrei să te înscrii în clubul nostru?». Aproape nimeni nu se arăta prea mișcat de ideea asta. «Și ce să facem acolo?», ne întrebau. «Dacă e rost de-o partidă de table și-un țoi, două de țuică, zău că aș veni». Ei, și când îi spuneam că nici vorbă de așa ceva, că vrem să facem ceva deosebit, activități culturale și alte chestii din astea, aproape că ne trântea poarta în nas”. Prima ședință a avut ca temă "Cum să ne protejăm de creșterea tensiunii arteriale”, iar invitata de onoare a fost chiar doctorița din sat. Dintre bătrâni însă n-au venit decât ei doi, Alexe și Morcov. Doctorița le-a luat tensiunea, le-a dat niște sfaturi medicale și cam atât. A doua oară, au ales ca temă ceva despre tradițiile Crăciunului. Au venit cinci bătrâni. Apoi, încă cinci. Și tot așa, vreme de câteva săptămâni, până s-au strâns vreo 60. De-atunci, în fiecare zi de joi, se întâlnesc aici, în sala mare a Căminului Cultural, și dezbat despre tot felul de lucruri. Pe 17 ianuarie l-au comemorat pe Eminescu. I-au recitat poeziile ori i-au închinat propriile lor versuri. Apoi, câțiva dintre ei au citit conspecte pregătite asiduu acasă, despre viața marelui poet. Unii nu prea știau mare lucru despre el, iar întâlnirea asta parcă le-a mai înălțat puțin sufletul. De fapt, așa se simt în fiecare joi. Mai luminați, mai bogați, mai fericiți. De vreo doi ani, au înființat o trupă de dans popular, iar de curând, încă una, de teatru. "E o minunăție să vezi atâția bătrâni, de peste 80 de ani, gătiți frumos, în haine populare, bătând din călcâie la hore, precum codanele și flăcăii”. Sunt invitați prin țară, la tot felul de evenimente și festivaluri. Câțiva s-au apucat de scris poezii, multe din ele deja publicate. Durerea singurătății, amintiri luminoase, povești de dragoste retrăite, vise neîmplinite, toate dau năvală în versurile lor, aducându-le un răgaz de liniște și mulțumire. Întâlnirile astea le-au trezit în mod miraculos așteptări și o poftă de viață nebănuite până acum. Au periodic, cam o dată pe lună, program de curățenie în comună. Plantează flori, curăță parcurile de buruieni, construiesc bănci din lemn, le vopsesc, desfundă șanțurile, repară gardurile, zugrăvesc școala. Fac toate astea cu un entuziasm uluitor, mobilizându-i prin gestul lor și pe cei tineri să dea o mână de ajutor. "Știi, noi trăim așa, oarecum paralel cu politica de la București. Ne facem singuri rânduielile, ne gospodărim singuri, nu stăm să cerșim ajutorul nu știu cui. Și lucrul ăsta ne ajută să fim mai bogați sufletește și să ne bucurăm mai mult de viață. Mergi în ce casă vrei din comuna asta, n-o să găsești pe nimeni care să se văicărească, așa cum văd mereu la televizor. Și sunt tare fericit că am contribuit și eu puțin la povestea asta”. Zâmbește smerit, răsfoindu-și mai departe caietul. Și el este unul dintre acei poeți începători de la club. Scrie destul de rar, treburile nu prea îi lasă răgazul ăsta. Însă atunci când o face, e ca și cum ar sorbi încet cel mai dulce elixir al tinereții.
"Tu bate hotărât în poartă, până ce poarta va ceda”
"Toată lumea mă întreabă care e secretul longevității mele, cum de sunt așa de sprinten și optimist la aproape o sută de ani. Și uite, dacă ar fi să existe cu adevărat vreun secret, poate că el s-ar ascunde în poezia asta pe care am scris-o acum doi ani, într-o seară de primăvară. Se numește simplu, "Călăuza”: «De ești călăuzit de bine/ Pe drumul vieții, să o știi/ Că vei obține roade bune/ Și fericit mereu vei fi./ Iar când de greu dai câteodată/ Fii hotărât, nu te lăsa!/ Tu bate hotărât în poartă/ Până ce poarta va ceda./ De vrei ca noaptea să dormi bine,/ Să nu visezi nimica rău,/ Să nu faci decât lucruri bune/ Și drept să fie drumul tău». Cam așa mi-am trăit eu viața, numai cu gândul la bine și la Dumnezeu. În atâția ani, am avut parte de multe încercări și greutăți. Însă tot timpul am avut în mine reperul ăsta, ca pe un al șaselea simț.”
Prin 1939, Ion Morcov era telegrafist în Gara Brașov. Avea 29 de ani, dar în sufletul lui se simțea ca un adolescent. Atunci a cunoscut marea și unica lui dragoste. Era deja logodit, de vreo doi ani, cu o fată din Măgura, pe nume Măndica, pe care însă n-o prea avea așa mult la suflet. Cu timpul, logodna asta devenise așa, cam ca o piatră de moară, pe care o purta mereu în spate. Iar el se tot străduia să găsească un motiv ca să o rupă definitiv, fără însă a-i stârni fetei o suferință prea mare. Momentul ăsta a venit abia atunci când s-au hotărât să se cunune. Au mers la primărie să se programeze pentru ziua cea mare și când i-a venit ei rândul să semneze actele, surpriză mare. I-a cerut lui să semneze și pentru ea. Biata Măndica nu știa nici iotă de carte, iar el abia atunci a aflat asta. N-ar fi fost mare bai, dar pentru el era un bun prilej ca să scape de piatra aia grea care-i stătea în spate. Fără s-o jignească deloc, disimulând că n-ar fi priceput defel că ea nu știe să scrie, i-a mărturisit că nu-și poate lega viața cu o femeie care refuză să semneze un asemenea legământ. Și cu asta, povestea lor s-a sfârșit. A doua zi a plecat din nou la gara lui din Brașov, unde continua să lucreze ca telegrafist. La nici o lună după întâmplarea asta, a fost invitat la ziua unui coleg. Acolo a cunoscut-o pe Mărioara, o sibiancă frumoasă foc, cu privirea semeață, sprâncenele zvelte și ochii negri ca mura. Din acel moment, inima lui a luat foc. Din păcate, însă, a doua zi fata a plecat acasă, la Sibiu, iar el a rugat-o măcar să-i trimită o poză de-a ei, ca să nu-i uite chipul atât de frumos. Mărioara s-a ținut de cuvânt și după aproape o săptămână i-a trimis în plic o fotografie. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața lui. Gestul ei era un semn cert de dragoste. S-a dus numaidecât acasă, și de cum a intrat pe poartă, a început să fluture mândru fotografia. "Mamă, tată, gata! Mă însor! Frumoasa asta o să-mi fie nevastă”. Și taman așa s-a și întâmplat. În martie '44 au făcut nuntă mare la Sibiu și-apoi a luat-o acasă la el, aici, la Izvoarele. Au trăit împreună o poveste frumoasă de dragoste, lungă de 62 de ani. "Între noi a fost ceva miraculos. După zeci de ani de căsnicie, încă mai simțeam fiorul ăla al dragostei atunci când o țineam de mână. Am iubit-o ca pe o icoană. Când ieșeam cu ea în lume, eram tare mândri amândoi. Eu, cu ardeleanca mea, și ea, cu regățeanul ei”.
În 2006, la 87 de ani, Mărioara a plecat la ceruri, dar dragostea lui pentru ea nu va pieri niciodată. E ferm convins că într-o zi se vor reîntâlni acolo, sus, și că vor fi din nou împreună. De-aia nu se teme de moarte. Până atunci, însă, vrea să trăiască frumos și să se bucure de toate minunile vieții. Are doi copii, o fată și un băiat, oameni deja aranjați, cu funcții grele prin București. La ultima consultație medicală, acum câteva luni, doctorii i-au spus că organismul lui arată cam ca la vreo 55-60 de ani. Singurele medicamente din casă sunt câteva vitamine și un flacon cu ranitidină. În rest, bea mereu ceaiuri de rostopască, ștevie, sunătoare, cătină, urzici și măceșe. Plantele le culege singur de pe colinele care împrejmuiesc comuna, și-apoi le prepară cu mâna lui. "Eu cred însă că nimic din toate astea nu ar avea vreun efect fără credință și tinerețe sufletească. Să știi să te bucuri de orice lucru din viața asta. Cum mă bucur eu pentru clubul ăsta al nostru, unde parcă întinerim la fiecare întâlnire. Cum mă bucur, la 99 de ani ai mei, de fiecare vers pe care îl scriu. Sau cum m-am bucurat de rândunica aia care-și făcea cuib la fereastra mea. Ăsta cred că-i secretul”.
"Hopodată, nu de două ori”
Îl cheamă Alexandru Hopodată. "Da, chiar așa, Hopodată. Nu de două ori”, îmi zice zâmbind. Are 82 de ani și trăiește în Cernești, un cătun al comunei aruncat hăt, departe, pe un deal pustiu și plin mereu de noroaie. Vine de-acolo în fiecare joi, la întâlnirea bătrânilor, "să-și mai bucure inima”. Nu știe prea multă carte, nu scrie poezii, nu face conspecte, nu ține discursuri. Tot ce vrea să facă la club e să muncească. Asta a făcut toată viața, asta face și-acum. Ceilalți îi mai reproșează uneori că nu ia niciodată cuvântul. "Așa e. Dar eu muncesc. Ies primul la curățenie în comună, car saci cu ciment, vopsesc băncile, zugrăvesc. Nu-i deloc simplu. În rest, îmi place să stau și să-i ascult pe ceilalți”. A încercat să intre la grupa de dans popular, însă la a doua repetiție i s-a făcut rău și a leșinat. Inima lui e prea obosită pentru o așa zbânțuială. "Eu m-am înscris în clubul ăsta de prea mare singurătate. Ăsta-i adevărul”. De 12 ani trăiește singur, pe dealul ăsta aproape pustiu. Oamenii și-au cam vândut ce-aveau pe-aici, și-acum a rămas doar noroi și pârloagă. Reta, femeia lui harnică și credincioasă, s-a stins în 2001, iar el îi duce dorul zi după zi, noapte de noapte. O visează mereu, ba la hora din sat, unde s-au văzut prima dată, ba pe peronul gării, acolo unde a sărutat-o părintește pe frunte, atunci când a plecat în armată. "Să mă scuzați, dar o visez câteodată și cum ne sărutam noi în tinerețe, cum ne mângâiam. Dar cel mai des o visez cum stă aici, în ogradă, ori mă cheamă pe prispă la o cafea”. Golul ăsta amar din sufletul lui nu se mai umple niciodată. A iubit-o imens, i-a pus la picioare tot sufletul, iar acum viața lui e pustie. "Îmi țiuie urechile de-atâta singurătate. Am un băiat jos, în sat, dar nu prea dă pe-aici. Așa că mă descurc singur cu toate. Alții poate s-ar pierde cu băutura. Eu o singură dată am fost să beau o bere și când am fost să mă spovedesc, părintele știa că am fost la crâșmă. Așa rușine mi-a fost, că n-am mai călcat niciodată în vreo cârciumă”. Din tot ce-a avut cândva, a rămas doar cu o livadă de pruni și o frumusețe de văcuță. Dar nici cu-atât nu prea mai poate. Dacă dă de două ori cu coasa, simte că se sufocă. Ia un pumn de medicamente, dar crede că numai ceaiul de păducel îl mai ține în viață. "Mă simt părăsit aici, pe dealul ăsta. Numai noroaie, pustiu și întuneric. Uneori chiar mi-e frică să nu mor și să nu afle nimeni de mine. Să nu fie nimeni să-mi pună o lumânare. Asta e, n-am ce face. O să vină și ziua aia și tare mi-e frică de ea. Dar vă spun sincer, doar clubul ăsta îmi mai ține de urât. E singura mea mângâiere. Păcat că ne vedem numai joia. E prea puțin și-mi lasă prea mult timp pentru gândurile astea urâte și negre”.
Seară de poezie
E joi seara și la Căminul Cultural se adună bătrânii. Vin pe rând, gătiți frumos, ca la o întrunire solemnă. Bărbații, galanți, își scot pălăria, salutând reverențios doamnele. Ele zâmbesc delicat, aruncând ocheade sfioase. Intră cu toții în salon și își ocupă locurile de mult timp știute. Apare și Hopodată, însoțit de Ion Morcov, amândoi veseli, cu chef mare de șotii. "M-am oprit la nea Morcov, să-mi las galoșii”, îmi zice Hopodată. "Ați văzut ce noroaie sunt pe dealul ăla, doar nu era să vin așa, plin de glod”. Nea Morcov își scoate cu un gest amplu căciula, salutând grațios întreaga asistență. Se așează apoi la capătul mesei, locul lui de onoare, agățându-și bastonul în cuier. În scurt timp, vor începe dezbaterile. Astăzi e seară de poezie. Vor citi pe rând câte o poezie de-a lor. Apoi, vor fi discuții libere. Despre viață, dragoste, prietenie și altele. Ia cuvântul Maria Iordache, în vârstă de 69 de ani. Ea e cea mai veche și cea mai prolifică poetesă a clubului. Toată viața a fost o casnică desăvârșită, așa că întregul ei univers a fost până acum doar gospodăria. Abia acum, de când vine la club, a descoperit cum e lumea. "O să încep eu, ca de obicei. Poezia pe care vreau s-o citesc se numește «Singurătate». Am scris-o acum câțiva ani, când mă simțeam într-adevăr foarte singură. Poate că e greu de crezut, la ce familie mare am, că pot să am asemenea trăiri. Vă spun eu că se poate. E ca un dor uriaș de tinerețea mea, de dragoste ori de visele mele neîmplinite. Sună așa: «Stau la geam și tot privesc/ Singură, pustie/ Dragostea s-o regăsesc/ Sufletul să-mi mângâie».” Lângă ea, o femeie scrie de zor pe un caiet. O cheamă Mariana Gaftoi, are 68 de ani și până în '99 a fost învățătoare la școala din comună. Pe 15 ianuarie 2009 a venit prima oară la club. De-atunci, nu a lipsit niciodată. Ea e cea care ține jurnalul întâlnirilor. Pe caietul ei găsești toată istoria lor, tot ce s-a întâmplat și ce s-a vorbit în clubul ăsta, de patru ani încoace. Nici acum nu are răgaz, stă cu capul aplecat deasupra caietului și scrie cu o viteză amețitoare. Maria Iordache tocmai și-a încheiat poezia și ceilalți o aplaudă. Urmează Elena Despan, farmacista din sat. Are 77 de ani, și în 1954, după absolvirea facultății, a fost repartizată aici, în Izvoarele. N-avea nici un gând să rămână definitiv în satul ăsta, însă destinul i-a scos în cale un tânăr chipeș și tandru, care i-a dat peste cap toate planurile. S-a îndrăgostit de el nebunește și după nici un an s-au căsătorit și s-au mutat la casa lor. Au trecut de atunci 57 de ani, dar dragostea lor nu s-a stins niciodată. Au doi copii, oameni în toată firea, nepoți și chiar strănepoți. Acum un an însă, bietul bătrân a suferit un atac cerebral care i-a lăsat o pareză de nevindecat și-o uriașă durere a neputinței. Ea îl îngrijește ca pe un copil, citindu-i adesea, la culcare, povești și încercând să-i mai alunge tristețea. "Acum câteva zile a fost ziua lui. A împlinit 77 de ani și m-am gândit să-i dăruiesc o poezie. N-am scris niciodată poezii, asta e prima oară, așa că vă rog să nu râdeți de mine. Se numește «De ziua ta. De ziua ta, iubitul meu/ Îți dau în dar o floare./ Și îți promit să fiu mereu/ La fel de iubitoare».” Bătrânii stau smirnă și ascultă cu privirile pierdute. În capătul mesei, nea Morcov își duce mâna la ochi. Clipește des, de parcă ceva l-ar deranja acolo, sub pleoape. Lasă apoi mâna pe masă și văd un strop subțire cum îi alunecă încet pe obraz. "Doar Ție, Doamne-ți mulțumesc/ Că ne-ai vegheat mereu,/ Că mi-ai dat vlagă să-l iubesc/ Cu tot sufletul meu”. Elena Despan ridică sfioasă privirea din caiet, iar ceilalți tresar, treziți parcă dintr-o visare. "Nu-i cine știe ce poezie, dar e scrisă din suflet. Ăsta a fost cadoul meu pentru el”. Bătrânii o aplaudă, privind-o cu oarecare uimire. Se face apoi liniște și seara lor continuă cu alte noi poezii. Toate cam cu aceleași teme. Dragoste, tinerețe, credință, dor, singurătate. Nici o vorbă despre frică sau moarte, ca și cum nu s-ar gândi niciodată la asta. Nu se sfiesc să-și facă mărturisiri, să-și pună pe tavă toate tainele și bucuriile sufletului. Iar la sfârșit, când se întorc acasă, se simt mereu mai tineri și mai luminoși.