Sexualitatea florilor
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, un german pe nume Sprengel descoperea că florile nu au fost create de Dumnezeu pentru oameni, ci pentru insecte. Floarea și insecta sunt perfect adaptate una la cealaltă. Floarea își oferă nectarul și un aliment bogat în proteine, polenul. Insecta îi asigură supraviețuirea, transportând polenul de la o floare la alta, permițând astfel fecundarea.
Biologia sexuală a florilor este de o varietate surprinzătoare, imposibil de rezumat în câteva rânduri. Găsim flori-mascul și flori-femelă pe aceeași plantă sau pe plante diferite. Există chiar flori hermafrodite, care se fecundează ele însele, rezultatul fiind uneori fericit, alteori apărând un specimen inferior. Pe scurt, nu soluțiile sunt cele care le lipsesc florilor pentru a se înmulți. Dar în cele mai multe cazuri, polenul trebuie dus de la o floare la alta și, în 90% dintre cazuri, acest lucru este făcut de către insecte.
Aceste lucruri sunt știute încă din vechime. De exemplu, asirienii știau cum să ajute natura. Scuturând florile-mascul ale unui curmal peste florile-femelă, obțineau niște recolte la care nici nu puteau visa în condițiile oferite de către natură.
Dar nu asta a descoperit Sprengel, ci existența mijloacelor de seducție, aproape umană, asupra insectelor. Astfel, glandele ce produc nectarul sunt semnalizate grație unei rețele de dispozitive foarte diverse. Uneori este vorba despre puncte, alteori despre linii convergente sau pete de culoare contrastând puternic cu nuanța de bază a florii. Această semnalizare numită "a mierii” a fost obiectul unor studii aprofundate, mai ales în țările germanice și anglo-saxone.
În Franța, Gaston Bonnier, un botanist reputat, a încercat la începutul anilor 1900 să distrugă ideea că pot exista astfel de relații între regnul animal și cel vegetal. Experiențele sale, uneori interpretate în mod greșit, par foarte naive în zilele noastre și sunt din fericire contrazise de lucrările foarte multor savanți cunoscuți. De curând, mai multe specii de flori au fost fotografiate cu unde ultraviolete, iar pe fotografii au apărut niște sisteme de semnalizare de-a dreptul... erotice. Așa s-a înțeles felul în care o insectă polenizatoare remarcă floarea.
Ceea ce noi nu putem vedea
Oamenii de știință știu cum văd albinele. O echipă de cercetători nemți și austrieci a studiat mult timp această problemă. Ele nu văd culoarea roșie, au astigmatism, sunt mioape, dar percep ultravioletele drept o culoare complementară a verdelui. Astfel, semnalele ultraviolete ale florilor sunt percepute de către albine, în timp ce noi nu le vedem. De aceea, se poate spune că floarea a fost făcută pentru insectă, nu pentru om. În afară de acest sistem optic, mai există, de asemenea, un dispozitiv de mirosuri, dintre care noi nu cunoaștem decât extrem de puține.
Amanți neobișnuiți
Există anumite specii de orhidee, care au niște proprietăți uluitoare. Să luăm de exemplu specia "ophrys”, a cărei fecundare este făcută tot de către insecte. Dar aceste plante nu au nectar pentru a-i atrage pe vizitatori. Ele trebuie așadar să folosească alt procedeu de atracție. Iată de ce aceste flori se folosesc de "seducția” lor, provocând excitarea sexuală a masculilor unor anumite specii de himenoptere. Aceștia se comportă cu floarea ca și cum ar fi vorba despre o femelă din specia lor. În timpul acestor acuplări "nelegitime” este asigurat transportul polenului.
Diferitele specii de orhidee nu atrag de fiecare dată aceleași insecte, iar procedeele de seducție variază în mod considerabil. În orice caz, stimularea se bazează pe mai multe simțuri: mirosul, vederea, atingerea. Florile de ophrys emit niște mirosuri foarte apropiate de cele secretate de glandele himenopterelor femele. Dar există anumite cazuri când plantele degajă parfumuri polivalente. Astfel, ele își sporesc considerabil șansa de a fi "vizitate” și de a se reproduce.
Stimularea vizuală joacă de asemenea un rol foarte important. Chiar și pentru ochiul omenesc mai puțin avizat, florile de ophrys amintesc de aspectul unor insecte mari. O mare parte dintre aceste lucruri sunt cunoscute de destul de mult timp, dar ele nu au fost confirmate decât de curând, de către un naturalist suedez, Bertil Kullenberg, primul care a scos în evidență rolul stimulărilor tactile. Floarea de ophrys posedă niște zone netede și altele mai piloase, mai mult sau mai puțin dezvoltate, a căror structură reproduce într-o manieră foarte exactă partea dorsală a femelelor de himenoptere. În mod incredibil, uneori și temperatura florii este cu mai mult de zece grade peste cea a mediului înconjurător, constituind pentru insectă un factor de atracție suplimentar. Până la urmă, lucrurile se petrec așa: himenopterele-masculi, care își caută hrana, trec din întâmplare pe lângă aceste flori și sunt imediat atrași, în mod irezistibil, de către mirosul identic cu cel al femelelor din specia lor, pe care îl cunosc din instinct. Florile, a căror formă și culoare seamănă în mod ciudat cu alura generală a unei himenoptere, sunt ușor de reperat. Insecta se așează atunci pe una dintre ele și, ghidată de către pilozitatea florii, al cărei desen evocă contururile imprimate în sistemul său nervos, încearcă să se acupleze. În timpul acestei tentative, polenul se fixează pe corpul ei și, la viitoarea "aventură”, polenizarea va fi realizată. Așa se desfășoară lucrurile timp de câteva zile, până în momentul în care femelele depun ouă. Atunci masculii își părăsesc amantele vegetale și fac curte cu la fel de multă pasiune femelelor legitime.
Capcane diabolice
Există un grup de vegetale care au fascinat dintotdeauna: plantele carnivore. Ele constituie elementul-șoc al arsenalului autorilor de science-fiction. Cu toate acestea, romancierii și desenatorii au făcut aproape de fiecare dată aceeași greșeală. De cele mai multe ori, ei atribuie florii rolul de "canibal” și de fiecare dată vedem nefericita victimă dispărând într-o încrengătură de petale tentaculare. Dar dacă aceste plante mănâncă carne, nu o fac din pur masochism. Cele patru sute cincizeci de specii cunoscute sunt întâlnite pe terenurile cele mai diverse cu putință, dar de fiecare dată s-a constatat la fața locului o carență de fosfați și de nitrați la nivelul solului. În aceste condiții, pentru a supraviețui, florile nu au decât o singură soluție: să mănânce ființe care posedă aceste substanțe vitale. Pentru a mânca, trebuie să vânezi, iar vegetalul nu se poate baza decât pe propriile sale capcane pentru a-și surprinde prada.
Astfel, există trei feluri de capcane. În primul rând, este cea cu lipici, apoi cea care imită la perfecție capcanele pentru lupi, când două maxilare de oțel prind victima. În sfârșit, mai există groapa mascată, în care cade insecta condamnată. De fiecare dată este pus în aplicare un mare număr de mijloace pentru a atrage victima, în general o insectă, dar uneori chiar un animal de talie mai mică.
O plantă cu tulpina lipicioasă, "roua soarelui”, posedă structuri în formă de perle, strălucitoare și foarte atractive. Insectele se apropie, se lipesc, iar frunzele le digeră încet-încet. Capcanele "cu balamale” sunt construite prin intermediul unor frunze modificate, care seamănă foarte bine cu floarea, păcălind astfel orice specie de insectă. Dintre toate capcanele, groapa ascunsă este cea mai periculoasă. Este vorba despre un cornet umplut pe un sfert sau pe o treime cu un lichid transparent, care este o secreție pe bază de zahăr. Cornetul este făcut în așa fel încât provoacă căderea în lichidul care nu iartă. El conține niște substanțe speciale, care fac înotul victimei imposibil, precum și altele, digestive, care efectuează o dizolvare lentă. Există anumite specii de plante care se hrănesc în acest fel și cu vietăți mult mai mari ca insectele, cum ar fi șoarecii și chiar păsările. Enzimele acestor plante sunt foarte puternice, dar din cauză că sunt diluate, acțiunea lor este lentă, iar agonia celor prinși în aceste capcane diabolice poate dura mult timp.
Laboratoare de psihologie vegetală?
În exemplele de mai sus, am putut vedea cum plantele utilizează la maxim insectele. În cazul polenizării, floarea plătește în schimb pentru serviciul primit. Ea își oferă polenul, nectarul, ba chiar farmecele. În cazul plantelor carnivore, insecta nu mai are nimic de așteptat, decât moartea. Totuși, în ambele cazuri, procedeele de seducție și de atracție se aseamănă. Totul se petrece ca și cum planta ar ști ceea ce o atrage pe insectă.
A trecut de mult vremea când oamenii de știință refuzau să creadă în cunoștințele implicite ale animalelor. Faptul că un pui de găină se poate ascunde la iuțeală, când vede doar umbra unei păsări de pradă, părea o minune greu de crezut cândva. A fost nevoie de mulți ani și de multe cercetări pentru a demonstra asta.
Iată-ne, așadar, în fața unei alte enigme. Cea a posibilității unei analogii cu omul, în sânul lumii vegetale. Mai poate fi negată psihologia vegetală? Cum să numim altfel decât "psihologie”, acest comportament uman, care ne fascinează din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne dăm seama că în lumea animală și vegetală există, fără îndoială, forme de gândire și de simțire paralele cu ale noastre?
Suplimente de anchetă
Dragoste între șoareci și flori
Se pare că între gusturile olfactive ale oamenilor și animalelor există numeroase asemănări, deși miresmele diferă, uneori, radical. E cazul șoarecilor de câmp, din nordul Africii, atât de înnebuniți după mirosul unui arbore, încât se năpustesc în florile lui, fecundându-le. Cunoscut sub numele de "arborele cu cârnați”, fiindcă fructele lui seamănă, într-adevăr, cu niște cârnați afumați, el are niște flori mari, de culoare întunecată, al căror miros seamănă izbitor cu cel al organelor genitale ale femelelor-șoarece. O asemănare extrem de excitantă, care îi face pe frații lui Jerry să se năpustească asupra lor.
Bondarii și trandafirii din plastic
Acum mai bine de zece ani, Mannimes, un tânăr naturalist britanic, își publica studiile asupra "mărcilor de miere” și comportamentul bondarilor. În împrejurimile Oxfordului, el observase colonii de bondari care intrau în niște cuști mari, realizate de el, în care se afla o mare varietate de flori sintetice, ce imitau florile naturale doar parțial. Ei bine, bondarii le vizitau cu mare plăcere, deși erau din material plastic. În felul acesta, Mannimes a aflat caracteristicile esențiale ale florii care îi atrag pe bondari. Printre altele, el a observat că puse în prezența unui disc de culoare uniformă, insectele aveau tendința să aterizeze pe marginea lui. Deci, departe de polen și de nectar, dacă facem comparația cu o floare reală. Din contră, dacă există pe disc structuri asemănătoare cu "ghidul mierii”, linii convergente sau serii de puncte mici, ori structuri amintind de zonele erogene, bondarul aterizează fără să ezite în centrul florii sintetice.
Cactusul din Arizona
Unele plante nu înfloresc decât noaptea. În vastul deșert care acoperă o parte a statului mexican Sonora, se găsește un cactus a cărui floare magnifică înflorește în timpul nopților de primăvară. Ea nu are cum să treacă neobservată, pentru că parfumul ei poate fi simțit de la peste treizeci de metri și un singur cactus poate avea peste treizeci de flori deschise. Motivul acestui "atac olfactiv în forță” este simplu. Trebuie atrași polenizatorii, și ce ar putea fi mai indicat decât un miros puternic, în noaptea în care culorile și formele atrăgătoare nu servesc la nimic? În acest caz, este vorba despre a seduce fluturii de noapte, de a-i atrage cu orice preț, pentru că floarea, înflorită în timpul nopții, va fi moartă la răsărit, sterilă - dacă fluturele nu va veni la ea. În schimb, va fi plină de promisiunile unui fruct minunat, dacă a reușit să-și atragă pețitorii cu aripi.