"Minunile” din Țara Zarandului

* În stânga drumului ce urcă prin arșița verii de la Deva, prin Țara Moților, către Oradea, se întinde binecuvântata Țară a Zarandului. Binecuvântată de două ori: pentru că e nespus de bogată și de frumoasă, locuită de oameni harnici și credincioși, și pentru că în ea s-a născut Sfântul Ardealului, Arsenie Boca. Poate părea o exagerare, dar când urci potecile cățărate pe dealurile fierbinți, pentru a ajunge la bisericile de lemn înălțate pe culmile lor, adevărate minuni ale geniului creator popular, înțelegi că numai astfel de locuri vechi și curat românești puteau să nască oameni săgetați de credință și de Hristos, precum Arsenie Boca. În Zarand, moții au sufletul precum chipul bisericilor pe care le-au înălțat *

Biserica-suliță din Ciungani

Ca să ajungi la biserica zărăndenilor din Ciungani trebuie să urci. Sătenii își a­min­tesc și acum că la început au vrut să o așeze într-o vale, la răspântie de dru­muri. Dar Domnul rânduise altfel.
S-a întâmplat în­tr-o noapte. A doua zi aveau să purcea­dă la lucru. Se sfin­țise locul viitoarei biserici, iar lemnele erau gătite de mult, așezate cuminți, doar să fie înche­ga­te de meșteri. A­tunci a venit o su­flare năprasnică de vânt, iar bârnele au fost aruncate pe vâr­ful unui deal. Totul s-a întâmplat nespus de repede. Minunea i-a uimit pe credin­cioșii din Ciungani. Până as­tăzi ei cred că trei îngeri au venit din cer și, la adă­postul întunericului, au strămutat lem­nul pen­tru biserică. Să­tenii au știut că, de acum, nu au altă cale. Și au ridicat lăcașul chiar în vâr­ful dealului. Acolo unde l-a ales Dum­ne­zeu. Un loc sfânt.
Toate acestea s-au petrecut în urmă cu patru veacuri. Dar oamenii nu au uitat. Nu aveau cum, căci merg la biserică în fiecare duminică, urcând malul abrupt și ostenindu-se la fiecare pas. Un urcuș istovitor, care te rupe de lume și te închide în cer. Ca să te poți închina și să prinzi drag de rugăciune trebuie să te ostenești. Să îmboldești trupul și să-l silești să dea jertfă duhului.
Drumul trece prin cimitir. Te închini în fața cru­cilor care râd în soare, încununate de flori, cruci ale Învierii, în fața cărora îmi pare că moartea nu are nici o putere. Zărăndenii și-au păstrat ceva din vo­ioșia de a trece în lumea de dincolo a strămoșilor lor, dacii. De aceea, mor­mintele sunt înecate în verdeață, iar în vârful fie­cărei cruci e sculptată o pasăre. Pasărea sufletu­lui! Ei cred că sufletul omu­lui zboară din trup atunci când îi vine sfâr­șitul și se înalță apoi în văzduh, trecând în lumea de dincolo în fâlfâit de aripi...
Când ajungi sus, la bise­rică, sus, deasupra satului, și parcă și a no­rilor, poți în sfârșit să înțelegi miracolul săvâr­șit de cei trei îngeri. Și rostul lui. Ai ajuns în punctul în care cerul se unește cu pământul. Turla zveltă a bisericii nu se oprește aici. Se avântă mai departe și se pierde în văzduh. La cei 14 metri, e cea mai înaltă din tot Zarandul. Și, din vârful dealului, îmi pare cea mai înaltă din lume.


Biserica-potir din Căzănești

Dacă bisericuța din Ciungani a fost așe­zată de îngeri în vârful unui deal, săge­tând cerul, cea de la Căzănești e într-un căuș de culmi. Stă aco­lo, smerită și bătrână, așezată în lunca a două văi - Crișoaia și Cer­boa­ia, ca într-un po­tir de verdeață, aștep­tând să te cobori până la ea.
Intrarea e străjuită de cruci. Mai mari și mai mici, cu înflorituri să­pate măiestrit în lemn, ele au fost bătute direct pe pereții bisericuței, spre aducere aminte. Fiecare cruce e un su­flet. Un suflet de român care a pierit pentru țară în război. Trupurile lor sunt departe, mistuite în pământ străin, acolo un­de au căzut cu arma în mână. Cei de acasă i-au plâns și i-au prohodit, le-au gătit cele pentru veșnicie, dar mormânt nu le-au mai săpat. Pen­tru că nu aveau ce trup să îngroape. Așa că i-au înveșnicit pe zidurile bisericii. Ca să ne aducem aminte de ei. Să nu-i uităm și să-i pomenim me­reu în slujbe și ru­găciuni.
Unii dintre ei au lăsat în urmă o fo­tografie. Roasă de vremuri, spălată de soare, e unicul semn că au trecut pe aici. Un semn pe care cei dragi l-au prins de cruce. Te privesc, tineri și încrezători în viață, înainte de a pleca la război. Oameni care au jertfit totul pentru țara lor. Fără declarații înfocate, fără să facă prea mult caz de sacrificiul lor. Când am avut nevoie de moartea lor, au murit. Vre­murile de astăzi nu mai vor să știe de astfel de gesturi supreme. Atât mai rău pentru vremuri!
Ca să treci pra­gul bisericii din Că­zănești, trebuie să te apleci. Ușa mică te cheamă să lași mândria afară. Să fii ca Iisus. Simplu. Neprefăcut. Umil.
Înăuntru, în co­chilia de lemn bă­trân, mintea ți se adună și se sme­reș­te. Plutește o mi­reas­mă delicată de tă­mâie. A intrat timp de veacuri în bârne, s-a impreg­nat în scoarțele vechi și acum ți se strecoară în plă­mâni, ca o amintire a mi­res­me­lor ra­iului. E sem­nul sfin­țeniei. Și al vea­cu­rilor. Lăcașul are a­proa­­pe patru sute de ani. Timp în care pe alta­rul lui s-a slujit neîntre­rupt.
Pictura are a­proa­­pe două sute de ani. Stă scris - "Aceas­tă biserică s-au zu­grăvit în zi­lele înălțatului îm­părat Fran­cisc, cu chel­tu­iala satului, în anul 1828, zu­grav Ioan, paroh Fear Iosif, Fear Io­vat, Fear Simu chi­tor, crâsnic Rafila Avram”.
Chipuri blânde, de o simplitate co­pi­lărească, te urmăresc de pe boltă. Era stilul de a picta al țăranilor români. Un stil curat și simplu. Direct. Un stil care îl aduce pe Dumnezeu foarte aproape, cât să-l atingi cu mâna. Un stil care-L îmbracă pe pruncul Iisus cu ie și ițari, la fel ca pe copiii sa­tului. Pentru ei, pen­tru moșii noștri, Dom­nul putea fi un bătrân care se plim­ba agale cu Sfântul Petru pe ulițe, ros­tuind lumea și fe­rind-o de păcat. Cine știe dacă nu e adevărat?! Călător prin Țara Zaran­du­lui, îmi pare că de câteva ori mi-a ieșit și mie Domnul în cale. Dar, orășean complicat și scorțos, nu i-am în­țeles graiul. Era prea curat.