Stefan Zweig (1881-1942) a fost între 1924 și 1933 cel mai tradus scriitor german al timpului, cu un fulminant succes internațional. Operele lui de intelectual european și umanist universalist - nuvele, romane, teatru, biografii de personalități istorice și culturale, eseuri despre filosofi, poeți și prozatori, publicistică, scrieri de călătorie - au exercitat o mediere între culturi în ciuda clivajelor de tot felul și au avut o benefică influență cosmopolită. Din păcate, acestui om - pentru care munca intelectuală a fost bucuria cea mai pură, iar libertatea personală, bunul cel mai de preț - i-a fost dat să trăiască în vremuri potrivnice, a fost silit să-și împletească existența cu istoria plină de evenimente contradictorii și violente până la oroare din prima jumătate a secolului XX. Cu o inepuizabilă curiozitate, în continuă căutare și deplasarea prin lumea largă și prin abisurile ființei umane, generos, cu o rară putere de a admira și a-și propaga admirația, Zweig a fost constrâns de ascensiunea lui Hitler să se despartă de tot ce-i aparținea și să plece într-un lung exil. Deprimat de escaladarea barbariei, s-a sinucis în 1942 în Brazilia, împreună cu cea de a doua soție a lui. La 70 de ani după moarte, nu prea mai e citit, deși eu cred că cel puțin nuvelele - Confuzia sentimentelor, 24 de ore din viața unei femei, Scrisoarea unei necunoscute, Secret arzător, Amok, Jucătorul de șah - rezistă foarte bine, dovadă că majoritatea au fost și ecranizate cu succes. Cel mai viu interes pentru cititorul secolului XXI îl prezintă însă volumul de memorii Lumea de ieri, scris în exil, în anul premergător sinuciderii. Chiar dacă pentru noi e, ca să zic așa, o lume de răsalaltăieri, valoarea lui documentar-istorică și umană devine cu atât mai mare. Amintirile sunt extrem de discrete în privința vieții intime. Conțin foarte puține referințe la relațiile cu părinții și fratele lui și nici una despre prima soție, Frederike von Winternitz (care a divorțat pentru el, deși avea doi copii și i-a stat alături 23 de ani), nici despre cea de a doua, Lotte Altman, care i-a fost secretară și cu care s-a însurat în exilul englez, în 1939, ea însoțindu-l trei ani mai târziu în moartea voluntară. Lumea de ieri începe în Viena strălucitoare, tihnită și stabilă a monarhiei Austro-Ungare, în care s-a născut și a copilărit Stefan Zweig, într-o familie din marea burghezie evreiască asimilată. Cititor pasionat, cu un neastâmpăr intelectual ieșit din comun, a călătorit enorm din prima tinerețe, nu doar prin Europa, ci și în India, America, Asia, legând relații de amiciție cu personalități artistice de prim rang. Se știe că pe cei mari, de patrimoniu universal, timpul îi mumifică, transformându-i în moaște privite pios. Zweig ne-a lăsat portrete însuflețite, care respiră din pagini. Vă spun doar câteva nume: Hugo van Hofmannsthal, Rudolf Steiner, Rilke, Rodin, Joyce, Paul Valéry, Thomas și Klaus Mann, Josef Roth, Maxim Gorki, Richard Strauss, Ravel... A avut prietenii strânse, întinse pe decenii, cu poetul belgian Emil Verhaeren și cu romancierul francez Romain Rolland, pe care i-a tradus și introdus în spațiul germanofon, dar și cu Sigmund Freud, ale cărui teorii i-au marcat scrierile. Lui Zweig, umanistului care detesta din adâncul inimii politica și dogmele, i-a fost dat să trăiască și s-a simțit dator să relateze cum s-a resimțit la nivel individual și Primul Război Mondial, dar și ascensiunea lui Hitler, explicată prin slăbiciunile democrației. Legile rasiale, dezlănțuirea populară de ură l-au silit pe scriitorul aflat pe culmile succesului să-și părăsească definitiv patria după ce și-a văzut cărțile arse public, i s-a luat dreptul la semnătură și și-a dat seama că însăși viața îi e primejduită. Plecând intempestiv în exil, a pierdut tot ce avea (între altele, o inestimabilă colecție de manuscrise și obiecte ale divinilor maeștri - Goethe, Leonardo, Beethoven, Mozart, Nietzsche, Balzac - dar și ale unor contemporani azi celebri). Luminoasa privire retrospectivă a lui Stefan Zweig e amendată de înțelegerea faptului că "civilizația și cultura reprezintă doar un strat subțire, care poate fi perforat în orice clipă de forțele distructive ale subumanului”. Un adevăr valabil din nefericire și azi.