În nordul Gorjului, la Târgul de Sfântul Ilie

- Românii orașelor au mall-urile, țăranii au târgurile săptămânale și anuale. Două lumi diferite, fiecare cu rostul ei. Într-una domină moda occidentală, în alta tradiția. Cu toate transformările suferite sub presiunea orașului, târgurile de țară își mai păstrează un duh al lor, un farmec aparte, mai ales când se suprapun peste o mare sărbătoare creștină, cum se întâmplă și de Sfântul Ilie, în nordul Gorjului, la Polovragi -

Bâlciul cu minuni

Poate vi se pare ciudat, dar cele mai frumoase amintiri din anii copilăriei sunt legate de-un târg de țară: târgul de Sfântul Ilie, care se ținea în nordul Gor­jului, la Polo­vragi. Nu plecam ni­ciodată în lume, nu mergeam în tabere de școlari, nu călă­to­ream cu părinții prin țară, dar vară de va­ră, o dată pe an, venea lumea la mine, lumea fer­mecată a târgului. O lume pestriță, de vânzători ambulanți, olari, pielari, pălărieri, alvițari, berari, grataragii, cir­cari, țigănci ghicitoare, căldărari și nu mai știu ce alte ca­tegorii profesionale, revărsate, pentru ceva câștig, la Târ­gul de Sfântul Ilie, din pri­mitoarea comună Polo­vragi. Primele trei zile era târg de animale. Se în­tâl­neau, se pândeau și se confruntau la negocieri samsarii de cai cu oierii coborâți din mun­te să încheie vreo afa­cere bună. Comerțul, ca peste tot, era însoțit de spec­ta­col. În soarele lui iulie, samsarii le­gau de caii masivi bușteni de fag și îi biciuiau zdravăn, să-i stoarcă de pu­teri și să facă minuni sub ochii plini de uimire ai mar­to­rilor. Caii zvâcneau cu forță și tră­geau după ei trun­chiurile groa­se, lăsând în urmă o dâră de praf. "Faaace baaanii!” auzeai pe câte unul, cu pălăria dată pe ceafă și cu fruntea nădușită. Noi, copiii, abia așteptam acest miraculos Târg de Sfântul Ilie. După târgul de vite, încă patru zile, până la sărbă­toarea sfântului, din 20 iulie, era târg de mărfuri și prilej de voie bună și de văzut minuni. Venea circul cu spectacole care numai la oraș puteau fi privite. Ni-l ară­tau pe omul cu jumătate-de-cap-de-bou. Priveam înfricoșați un șar­pe boa, cum se încolăcea în jurul gâtului unei femei ti­ne­re și frumoase. Asistam cu su­fle­tul la gură la numărul acela cu femeia din cutia tăiată cu fie­restrăul. Chiar l-am auzit pe unul din sală, spunându-i ami­cului său: "Dacă o taie de-ade­văra­te­lea, eu mai pun încă o dată pre­țul unui bilet!”. Lume naivă, ca­re pleca de la târg cu bu­zu­narele goale, dar cu amin­tiri cât pentru o viață. Una din­tre dis­tracții mai era să urcăm în tiri­bom­ba mare, numită "Lanțul amintirilor”, pic­tată cu sirene suple și destul de indecente pen­tru rigorile co­munismului. Tiribombiștii și cir­­carii aveau o lume a lor, mis­terioasă, călă­toa­re, aventu­roasă, nu semăna deloc cu restul ome­nirii care forfotea printre ta­rabele încărcate cu haine, dulciuri și mărun­ți­șuri. Ne lăsam învârtiți câteva mi­nute, apoi, când coboram pe pământ, tot târ­gul se învârtea în con­tinuare în jurul nos­tru, cu toate cor­turile, și gră­tarele, și copiii care suflau în fluierici din plastic verde. Ni se părea că tocmai coborâsem din­­tr-un avion ca­re zburase foarte sus, deasupra no­rilor, ca acelea care traversau cerul, undeva foarte sus, semă­nând cu niște păstrăvi de argint.

Poveste la o pauză de coasă

De mult timp nu mai fusesem la Târg. Anul acesta am ajuns chiar în ultima zi, cea mai importantă, când creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Ilie, care în ima­gi­nația sătenilor mână pe cer un car de foc și pocnește din bici, scăpărând fulgere și iscând tunete înspăi­mân­tătoare. Nimeni nu se simte în si­guranță când ce­rul se umple de ful­gere și trăz­netele bu­buie în urechi. Bărbați în floa­rea vârstei au că­­zut secerați de fo­cul ce­resc, pe munți, lân­gă tur­mă, sau în li­vezi, la co­sit. Au ars ca­se și șo­proane, pâ­nă la temelie. De câte ori începe furtuna de vară, mun­tenii își fac cruce, spun ru­­găciuni și a­prind lu­mâ­narea cu bu­suioc de la Bo­bo­tează. Dintre stihii, focul văzdu­hului e cel mai temut. Anul acesta, însă, Sfântul Ilie a fost liniștit. S-a plimbat cu carul său de foc pe un cer fără nori. Nu am auzit tunete, decât uneori la boxele tiribombelor. Arșița a înghesuit lumea pe sub corturile cârciumilor, la bere rece și la taifas. Alții nu s-au dat bătuți și au umblat din tarabă în tarabă, în cău­tarea unui chilipir. O înghețată la cornet le-a mai dat curaj să înfrunte încă o jumătate de oră vipia colcăi­toare, în aerul greu de fumul grăta­relor. M-am oprit să ascult, de­geaba, un sunet nelipsit până acum câțiva ani, dar care a dispărut: sunetul de coasă nouă, pe care co­sașii experimentați o băteau de câte un bolovan, ca să își dea seama dacă e bine turnată și dacă oțelul e de ca­litate. Se strângeau câțiva cosași lân­gă vânzător și îi încercau toate coasele. Uneori strâm­bau din nas, alteori scoteau banii din buzunar mul­țumiți că, în sfârșit, găsiseră o coasă pro­copsită. Acum, nu am mai auzit su­netul acela străvechi. Nici nu am întâlnit vreun vân­zător de coase. Am văzut nu­mai o coasă de ju­cărie, din plastic, probabil de pro­ducție chinezească. Adevărul este că, în satele de sub munte, coasa tra­dițională a cam fost abandonată. I-au luat locul moto­cositoarele din Italia, noi-nouțe sau se­cond-hand. Prin fânețe nu mai auzi acum șuierul coa­sei, ci zgomotul mo­toarelor pe benzină. Un hectar de fânețe e cosit în câ­teva ore. Era nevoie altădată de patru cosași rezis­tenți, ca să-l do­ve­dească într-o zi-lumină. Generația bu­nicilor, dintre ca­re unii veterani de răz­boi, ple­­ca la cosit cu noap­­tea în cap, când roiu­rile de stele se roteau încă dea­supra cres­telor Parângu­lui și Că­pă­­țâ­nii. Spre prânz, veneau fe­me­ile lor cu mân­ca­re. În­tin­­deau o pătură la um­bra unui frasin sau a unei săl­cii. Du­­pă ce luau o în­ghi­ți­tură de rachiu, co­sa­șii ata­cau su­fer­tașele cu ciorbă și to­ca­nă. Urma o oră de pa­uză, du­pă ca­re șuie­rul coa­selor reîncepea.

La taraba Dădârlaților

I-am revăzut la târg pe pălărierii din Sibiu, vestita familie Dădârlat. De când pro­duc ei pălării, nu cred că au lip­sit vreodată, și eu, unul, nu îmi pot imagina Târgul de Sfântul Ilie fără pre­­zența lor. Toate clopurile negre purtate de ciobani, plu­gari, tâmplari, rudari și chiar șoferi mai bătrâni, în­tre Crasna și Vaideeni, sunt marca Dădârlat. E un ade­vărat brand comercial pentru satele din nordul Olteniei și județele din sudul Ardea­lului. Acum, clopurile negre nu prea mai au așa căutare. Pă­lărierii aduc, în schimb, pă­lării moderne, domnești, cum li se mai spune. Anul aces­­ta, la ta­raba Dădârlaților erau niște tineri care ofereau clienților pă­lării să le pro­beze. M-am oprit și am făcut o poză. Pe co­per­tină scria "Dădârlat”. Fără numele acesta, târgul de la Po­lo­vragi ar fi sărac.

Nedeia de altădată

Obârșia târgului de la Polo­vragi se pierde în negurile tim­pului și ale munților. Cu sute de ani în urmă, târgul se ținea pe un platou montan, la 2000 de metri altitudine. Și acum se numește muntele acela de la izvoarele Oltețului „Nedei” sau "La Nedei”, pe care geo­graful Ion Conea îl consideră unul dintre cei mai frumoși munți ai Olteniei și îl descrie așa: "E ca un pod, neted ca șe­sul și așteptând parcă și azi să vină tineri ca pe vremuri și să prindă horă pe el”. Am urcat și eu pe Nedei, într-o zi de vară senină, când la munte dis­tanțele par că se mic­șorează, în­cât crezi că numai din câțiva pași treci de pe o culme pe alta. Iluzie optică, pe care o știu cei învățați cu mun­tele. Ajuns în vârf, am avut ca în pal­mă toată în­tinderea de munți dintre Olt și Jiu, ba încă și crestele Făgărașilor se văd spre răsărit. Culmi verzi punctate de albul stân­cilor, iar sub picioare, văile adânci cu jnepeni și molizi. Ca niște nervuri gălbui, un întreg păienjeniș de drumuri și poteci, o rețea fină țesută de roți și de pi­cioare aco­peră valurile încre­me­nite ale pământului. Sunt drumuri care vin dinspre sate sau drumuri care ta­ie munții din­tr-o parte în alta. Nu ajungeau greu oa­me­nii la târgul din vârful muntelui. Unii luau potecile la pi­cior, alții că­lare pe cai sau în atelaje trase de puter­nicii și blânzii boi, o pereche de boi fiind o avere pentru ori­cine. Spre seară, după ce dă­duseră gata vreo ploscă cu rachiu și după ce învârtiseră la horă fetele munților, feciorii ajungeau să se cio­mă­gească. Se mai lăsa și cu ca­pete sparte, cu oase rupte. Dacă vreun norocos își gă­sea vreo fată să se însoare, avea jos, în dosul Curmă­tu­rii Oltețului, la Pristos, o bisericuță, dispărută acum, un­de se puteau cununa.
La Nedei era un târg "de două țări”, unde urcau negustori din Sibiu și din Oltenia și unde se întâlneau ciobani din Mărginime, din Valea Jiului, din Loviștea și din satele de la poala sudică a Parângului și Căpă­țâ­nii. Era o sărbătoare carpatică străveche, ale cărei ri­tua­luri s-au pierdut. În ultima vreme, oamenii au co­borât sărbătoarea la Vaideeni și la Polovragi, comune situate la capătul celor două plaiuri care se desprind spre sud din piramida Nedeiului. În realitate, târgul a fost mutat în cele două sate, ca autoritățile adminis­tra­tive să poată încasa taxe de la negustori. S-a întâmplat pe la sfârșitul secolului al 18-lea. Durata târ­gului a fost mărită la o săptămână și numărul negus­torilor și al măr­furilor a crescut, dar sărbătoarea și-a pierdut fru­mu­sețea originală, pe care numai înălțimea muntelui o poate împrumuta. Dar tot răul spre bine. Cum ar fi arătat acum Vârful Nedeiului, cu atâta popor pus pe distracție și pe cumpărături, incapabil să mai meargă un kilometru pe jos, nefericit dacă o zi nu ar mai avea mașină să se deplaseze? Muntele s-ar fi îm­pestrițat cu mașini, iar vântul (și la Nedei chiar bate un vânt pu­ternic, că oierii își puneau copiii în desagi pe spi­narea calului, ca să nu fie zburați în hău), ei bine, vân­tul acela neostoit ar fi spulberat peste jnepeni și bu­jori de munte toate deșeurile unui bâlci modern. Ar fi zbu­rat și toate țoalele, mormanele de țoale second hand, pe care ți­ga­nii le aduc și umplu cu ele jumătate din suprafața târ­gului. Lumea se bucură, fiindcă sunt ieftine. Le spală, le curăță și le poartă la câmp sau la pădure. (Ce să fa­cem, și guvernul nostru caută să cumpere avioane militare second hand.)

Pasărea destinului

Dar papagalul, papagalul cu bilețele ale destinului, unde e? Eu nu l-am văzut, că sigur îi făceam o poză, dar una dintre nepoțelele mele m-a asigurat că a trecut fix prin spatele meu. L-am pierdut, da, pe papagalul ver­de-gălbui, al cărui cioc, în fiecare vară, îmi extrăgea câte un bilețel. Am uitat ce scria, dar cine știe, așa se împlinește destinul, uitându-i semnele. Pasărea era una dintre prezențele exotice ale târgului. Îmi plăcea cum culegea cu ciocul câte un bilețel pe care îl deschideam cu frică. Dacă scrie că o să mă îmbolnăvesc în curând sau o să mor? Dar cred că toate biletele erau cu mesaje op­timiste. Nu vii cu papagalul la târg ca să induci oa­menilor gânduri negre! La câteva zile după Sfân­tul Ilie, vine mama acasă, de la câmp, cu un papagal exact ca acela din târg: mic, verde-gălbui și neli­niș­­tit. Îl gă­sise într-o tufă din mar­gi­nea ogorului cu ovăz. Eram uluiți. In­cre­­di­bil, ți­neam în mână chiar unul dintre papagalii aceia in­tangibili, care ne ho­tărau soarta. Nu mai pă­rea atât de ager. Era bol­nav. Cele câteva zile de libertate nu îi priiseră. De fapt, era o enigmă pentru noi cum ajun­sese pasărea aceea stră­­­­ină într-un tufiș din câm­pul Polovragilor. Nu ne îndoiam că era de la târg, dar cum scăpase, ce o îndemnase să se zbură­tă­­ceas­că din mâinile dre­so­­rului ei? I-am dat niște gră­­unțe, niște mălai ume­zit. După câteva zile a mu­rit. Papa­galii care aleg soar­­ta oa­menilor au și ei soar­­ta lor. Nu mai știu ce am făcut cu trupușorul ace­­­­la colorat și mort. Îmi place acum să îmi ima­gi­nez că i-am săpat o grop­șoară în ca­­pătul gră­dinii și l-am aco­perit cu pă­mânt și cu frun­ze.

Târgul unei veri secetoase

Nici pomeneală în anii co­pilăriei de alte mașinării de distracție, decât clasi­ce­le tiribombe cu lanțuri și cu scaune din metal și scân­­­duri de lemn. Mai tră­geam uneori cu pușca cu aer com­primat, ca un cow­boy de ocazie. Acum, să vezi cas­tele gonflabile "The Land of Dragons”, cu tur­nu­lețe și tobogane, ca­re îi tentează și pe a­dulți, nu numai pe copii! Să vezi instalații care te învârtesc la înălțime și te răstoarnă cu capul în jos, să vezi ma­șinuțe electrice, baloane mari în care intri, cineva le umflă, apoi plutești în inte­riorul lor, uitându-te cum la numai câțiva metri de ti­ne, un mușteriu mai pro­bea­ză vreo haină sau se uită la gră­­mada de ceaune. Ce mai, un ade­vă­­rat parc de distracții, un mic Prater deschis pe câm­pul unde tros­cotul s-a us­cat de se­cetă și tălpile îl fac una cu praful locului. Pe seama tiri­bombe­lor de la Târ­gul de Sfân­tul Ilie cir­cula o legendă, pe care am vă­zut-o ecra­nizată într-un episod al seriei "Amintiri din Epoca de Aur”, al cărei scenariu e semnat de Cristian Mun­giu. Se spune că s-a întâmplat așa. Au venit de la ju­deț în târg niște activiști comuniști, pro­ba­bil personaje de rang înalt și, spre seară, au vrut să încerce sen­zații tari în "Lanțul amin­tirilor.” Au urcat fiecare în câte un scaun, era numai tura lor, nu mai avea voie să urce alt­cineva. Ce s-a petre­cut exact, nu știu, să fi fost ceva pus la cale de proprietarul insta­lației, să fi fost o defec­țiune tehnică, dar tiri­bomba, cică, s-ar fi învârtit toată noaptea, cu ac­tiviștii tortu­rați de interminabilele învâr­teli. Tot era o vorbă în epocă, despre cei care se descur­cau în viață pe căi imorale: "s-a în­vâr­tit”! Activiștii aceia știu că s-au în­vârtit la propriu, fără oprire. A trecut și co­mu­nis­mul, unii chiar îi puseseră gând rău stră­ve­chiului târg de la Polovragi, dar uite, a venit tranziția, integrarea în UE, cri­za economică, s-au schimbat regimuri politice, șefi de ju­deț, de țară, dar Târgul, an de an, își des­chi­de porțile, spre satis­fac­ția tuturor, a cli­enților, a comer­cian­ților și a Pri­mă­riei, care își fortifică bu­ge­tul local. La invitația Primă­riei și a Că­minului Cul­tu­ral, a cărui clădire e proaspăt renovată, vin pentru spec­tacolul popular de Sfântul Ilie for­mații de fluierași din Gorj și Vâlcea, dar și din Măr­gi­nimea Sibiului, mai ales din Jina și din Poiana Si­biu­lui, sate de unde, cu sute de ani în urmă, au trecut munții și s-au stabilit în Nordul Ol­teniei sute de familii de ardeleni. Târgul acesta îi adună pe toți, ca odinioară pe vârful muntelui Nedei. Vin și cântă, cum­pără, vând, se în­tâlnesc vechi prieteni și își repo­ves­tesc, la o halbă cu bere și un carton cu mici, pă­țaniile vieții. Vin de pre­tutindeni, din aproape toate ju­dețele, unii poate nici nu vând să își scoată banii de taxe și de drum, dar ce mai contează. Târgul de la Po­lo­­vragi e cel mai mare din ța­ră, are un magnetism al lui, dincolo de beneficiile co­merciale imediate. Sâm­bă­tă pe la prânz, toată magia târgului s-a spulberat. Ta­rabele au dis­părut. Vatra târ­gu­lui a rămas pustie. Ici co­lo, fume­gă grămezi de de­șe­uri incinerate. Vântul ridică praful fin, frământat o săp­­tămână de zeci de mii de picioare, in­clusiv afișele pen­­tru referen­du­mul din 29 iulie. Oa­me­nii se întorc la po­goanele de fân, la ani­male, îngri­jorați de seceta care arde tot. Au secat iz­voa­re în munți. Politicienii la or­di­nul cărora au fost îm­prăștiate afișele prin târg nu pot aduce ploaia, decât, eventual, o ploaie de vorbe. Oa­me­­nii nu mai au încre­dere decât în Dum­nezeu, căruia i se roagă la mânăstire să binecuvânteze pământul cu ploa­ie.