Din prima clipă prinzi drag de ea. Ai vrea să o iei în brațe, să o aperi cumva de toată zarva și agitația urbană din jur. Retrasă la adăpostul unui zid plin de iederă și de trandafiri urcători, biserica Sapiența tace și se roagă. Abia îi auzi respirația. Parcă și acum se teme, amintindu-și de lungile zile de cumpănă de dinainte de 1990, când buldozerele așteptau la poartă ordinul de demolare, iar credincioșii plângeau, cerând Domnului milă și iertare, pentru lăcașul lor modest, dar istoric, construit de fiica lui Constantin Brâncoveanu, doamna Safta, dimpreună cu marea familie a boierilor Cretzulești.
Sapiența sau "Sfânta Înțelepciune" este o biserică minusculă, de buzunar; o biserică discretă, fără turle, clopotniță sau pridvor. Dacă te afli prin zonă și nu ești cu adevărat atent, poți foarte bine să treci pe lângă ea și să n-o vezi cum stă pitită printre flori și un rând de case vechi, cu etaj, marchiză și geamlâc. Stă și așteaptă vremuri mai bune, pe locul unde Podul Izvor se întâlnește cu dealul Uranus, celebrul deal al Bucureștiului interbelic, martirizat de comuniști pentru a face loc unui gând imens și urât: Casa Poporului.
Bețișorul lui Dumnezeu
În fiecare zi, tanti Maria își potrivește hainele cu vremea de afară, își ia bastonul și cartea de rugăciune, după care pornește tocmai din Bariera Vergului, pentru ca, străbătând o jumătate de oraș, să ajungă la biserica Sapienței. Nu ține cont nici de distanță, nici de cei 90 de ani ai săi. Tanti Maria vine zi de zi să ajute la curățenia bisericii. Vine la întâlnirea cu Domnul și cu amintirea duhovnicului ei, Constantin Sârbu, al cărui mormânt este parcă pus anume, chiar lângă poartă.
De câte ori trece prin dreptul mormântului, bătrâna se oprește, face o mică rugăciune și așteaptă un semn, convinsă că fără încuviințarea părintelui, n-ar mai putea să înainteze nici măcar un pas. Pentru ea, părintele Constantin Sârbu e o prezență concretă. Îl vede aievea, stând și acum în dreptul intrării, așa cum stătea pe vremuri în fața altarului și le cerea oamenilor să nu tulbure prin nimic Sfânta Liturghie, oprind pe oricine se agita să scrie acatiste sau să cumpere lumânări. Îi certa blând, cum numai el putea să-i certe ("Nu lumânarea mântuiește... Lumânarea nu se roagă în locul tău"), în timp ce privirea lui senină și albastră repeta fiecăruia în parte cuvintele săpate adânc deasupra ușii de la intrare: "În această biserică nu se vorbește... E o biserică a tăcerii și a iubirii". Aspru și blând totodată, i se mai spunea "Bețișorul lui Dumnezeu", omul fără concesii, fără alte gânduri ascunse. Acum, părintele își întâmpină credincioșii, așa cum făcea pe vremuri, înaintea slujbelor de priveghere, din mormântul lui plin de flori.
La 90 de ani, tanti Maria se scoală de cu noapte și se pregătește de drumul ei zilnic. Nu are timp să se plângă de singurătate și, cu atât mai puțin, să cadă bolnavă la pat. La Sapienței, are încă multe de făcut - să grijească mormântul și florile din jur, să ajute la pangar sau să pregătească mâncarea pentru agapa creștinească ce are loc în fiecare duminică, după obiceiul impus de părintele. Nu contează că acum câțiva ani a fost operată de cancer și că medicii nu-i dădeau să trăiască mai mult de câteva săptămâni. În fiecare dimineață traversează jumătate de București, ca să se întâlnească, în gând măcar, cu eternitatea. La Bariera Vergului, unde locuiește, are mai multe biserici în preajmă, dar în nici una nu simte ce simte la Sapienței. E o biserică parcă tocmită anume după sufletul ei - mică și încăpătoare, plină de volbură și trandafiri urcători. E biserica ce mai păstrează încă duhul părintelui și cuvintele lui săpate cu litere de foc, direct în cărămidă: "Acest loc e tăcere... E dragoste".
Minunile părintelui Constantin
Cei care l-au avut cu adevărat duhovnic pe părintele se cunosc de cum intră în biserică. Își fac cruce mare încă de la poartă și se reculeg câteva clipe, pentru ca apoi să străbată curtea în vârful picioarelor, nevrând să-i tulbure prin nimic odihna. La fel ca întotdeauna, părintele îi așteaptă acolo, în ușa bisericii, ca o imagine vie a suferinței - gârbovit și aplecat într-o parte, incapabil să pășească normal sau să-și lege singur șireturile de la pantofi, din pricina loviturilor cu ranga aplicate la tălpi și pe șira spinării de către securiști. El, care săvârșise mai multe minuni (o femeie și-a recăpătat vederea în Joia Mare, iar o alta s-a vindecat de epilepsie, doar atingându-se de odăjdiile lui), nu a făcut nimic să treacă de la el paharul suferinței. Era încă la biserica Vergului (ridicată în 1944 de el însuși), când pe ușa de la intrare s-a proiectat inexplicabil și miraculos imaginea Maicii Domnului. Toată lumea s-a bucurat, crezând că se arată semn că se va sfârși războiul și că le va fi bine tuturor, dar părintele s-a înnegurat la față, știind că ceea ce era desenat cu lumini și umbre pe ușa de la pridvorul bisericii reprezenta de fapt Drumul Crucii, suferințele prin care el va trece nu peste mult: arestarea, bătăile atroce și umilința, lagărul, munca silnică la Canal, deportarea în Bărăgan și hăituirea permanentă, pentru simplul motiv că cineva scrisese o poezie împotriva lui Stalin și, într-un vers, pomenea numele de Constantin Sârbu.
Văzător cu duhul, a cunoscut dinainte tot ce o să i se întâmple. Și-a cunoscut până și moartea. Nu întâmplător, înainte de a fi omorât, a pus pentru ultima oară ordine în treburile parohiei și i-a repetat lui tanti Maria de mai multe ori: "Eu plec și nu mai vin... Să știți că am plătit toată lucrarea - inclusiv pardoseala. Nu vă las cu nici o datorie... Am la voi, însă, o mare rugăminte. Să nu părăsiți niciodată biserica și să mă îngropați în curtea ei, că tare am iubit-o. Pentru amintirea mea, să o iubiți și voi la fel". De câte ori își amintește această scenă, tanti Maria dă să plângă. Părintele știa că o să moară, încă din 1968, când a venit la Sapienței. Știa că nimănui nu o să-i convină lucrarea lui misionară. Când ofițerul de Securitate l-a chemat la el și l-a somat să intre în spital pentru operație, părintele a surâs. Sosise vremea. Lucrurile erau aranjate. Din spital nu mai avea să iasă viu niciodată. Singura concesie care i s-a făcut părintelui a fost să i se acorde ultima Împărtășanie. Pe patul de spital, cu ultimele puteri, a primit taina împreunării cu Hristos chiar de la marele duhovnic Ilarion Argatu, care, închizându-i ochii după datină, a văzut cu mare mirare aureola sfințeniei deasupra capului părintelui. Schimbându-și poziția de mai multe ori, pentru a verifica să nu fie simplă iluzie optică, arhimandritul Ilarion Argatu s-a convins că Dumnezeu dăduse semn. Părintele Constantin Sârbu primise cu adevărat cununa muceniciei. Era o zi ploioasă și rece de octombrie, 1975.
"Orice ruină ți-aș da, tu vei face acolo o grădină"
Din orice parte ai privi-o, Biserica Sapienței nu te impresionează prin nimic. E ca părintele Constantin Sârbu - mică, plăpândă și povârnită ușor pe-o parte. Biserică modestă și fierbinte. Biserică îndelung rugătoare. Pe părintele paroh, Marin Cojoc, îl găsești mai tot timpul la altar. Așa își începe el ziua, intrând devreme în biserică, să dea binețe sfinților și lui Hristos, să se închine la răcluța cu sfintele moaște aduse de la Vatopedu și apoi să pomenească în rândul ctitorilor numele lui Constantin Sârbu, dimpreună cu Constantin Voicescu - alt martir și mare luptător al bisericii Sapiența. Așa simte părintele Marin că e bine. Rostind numele celor de dinainte și al celor care au mai fost, se instituie o continuitate, un lanț de trăiri și un suiș ca treptele unei scări nevăzute, fără de care nu putem ieși nicicum din egoism și din sine, pentru a ne înălța apoi spre cer.
Părintele Marin stă în scaunul lui de spovadă și parcă nu se mai satură de tihna bisericii, abia primenită și refăcută din temelii, dimpreună cu pictura lui Tăttărescu și a inegalabilei Olga Greceanu. Stă cu fața spre icoane și cu privirea întoarsă duios spre trecut, fericit să-l cunoască pe părintele Sârbu, măcar din cărțile și mărturiile altora, din epopeicul "memoriu-spovedanie" adresat de el patriarhului Justinian sau din amintirile enoriașilor, adunate cu mult drag, într-un frumos album, de măicuța Xenia Mămăligă, fiică a bisericii, azi călugăriță la mânăstirea Diaconești.
Chiar dacă nu l-a cunoscut personal, fiind prea tânăr în acea perioadă, părintele Marin a strâns destule imagini și întâmplări minunate cu bătrânul preot Constantin Sârbu. Convins de sfințenia părintelui, îl pomenește mereu la ectenie, dimpreună cu toți ctitorii - domnitori, boieri și ispravnici miluitori ai bisericii. Se cutremură când îi pronunță numele și simte că părintele îl încuviințează, privindu-l de undeva, din preajmă. Îl simte în liniștea și concentrarea epiclezei. Îl simte în cântările psalmodiate ușor, cu întreită emoție și transfigurare, așa cum au fost lăsate chiar de el. Nici o abatere nu e cu putință. Părintele Marin Cojoc își amintește cu un surâs iertător și o anume strângere de inimă cum enoriașii bisericii (doamna Lucia Popșor, domnul Chirilă, tanti Maria) l-au înconjurat din chiar prima lui zi de paroh și l-au corectat spunând: "La noi, cântările acestea se fac așa, pentru că așa le-a lăsat părintele Sârbu". S-a supărat puțin, dar i-a și plăcut curajul mirenilor, gândind că un om ca preotul Constantin Sârbu nu a trăit degeaba; că patriarhul Justinian a avut mare dreptate atunci când i-a spus părintelui, în chip de dojană prefăcută: "Nu-mi cere cea mai mică și mai săracă biserică din București... Crezi că nu știu de ce ești în stare? Orice ruină ți-aș da, tu vei face grădină din ea".
Oricâte lucruri s-ar spune despre el, Constantin Sârbu rămâne neștiut încă. Un sfânt și un martir care nu s-a dezis de Hristos nici când tălpile i-au fost arse cu fierul înroșit. Un mare suflet ce a tânjit toată viața după dragoste și mângâiere. Un om chinuit, cu o biografie grea și uneori nemiloasă, dar plin de iubire pentru aproapele. Un om al răbdării și al jertfei de sine, în stare să-și dezbrace haina în toiul iernii pentru a înveli cu ea un alt deținut; în stare să-l culce pe Calciu Dumitreasa în patul lui de deportat, și el să doarmă afară, sub cerul liber. Deși nu l-a cunoscut, părintele Marin Cojoc se închină la amintirea preotului Constantin Sârbu (exemplu de neopatristică română), descoperind cu uimire că toată viața lui a fost o suferință și o rană deschisă - că a rămas orfan de la câțiva ani, că și-a crescut din greu copiii orfani (draga lui soție a murit răpusă de cancer), că a fost alungat chiar de la biserica pe care a construit-o cu mâinile lui (biserica Vergului) și a ajuns apoi la cea mai săracă biserică din București, Sapienței. Părintele paroh Marin ar putea vorbi mult despre marele Constantin Sârbu și despre lucrările lui de la Sapiența, dar se oprește pentru a se pregăti de slujba privegherii. Primii credincioși trebuie să sosească. Sunt oameni veniți de departe, din alte zone ale Capitalei. Ca tanti Maria, traversează jumătate de oraș pentru a se întâlni cu liniștea, cu eternitatea. Cam așa era și pe vremea părintelui Sârbu, mereu reclamat și împroșcat cu vorbe grele, de chiar oamenii care locuiau în casele din spatele bisericii. Întâmplare sau nu, din toți cei care au încercat să-l umilească și să-l alunge pe părintele, nici unul nu mai trăiește în cartier - ori au murit, ori s-au mutat în altă parte.
"Stupul" de la Sapienței s-a refăcut, cu oameni din toate colțurile Bucureștiului - oameni pe care îi leagă dragostea părintelui Sârbu și porunca lăsată de el, cu limbă de moarte, ca nimeni să nu plece în altă parte. Biserică a tăcerii (nu-ți atrage atenția prin nimic), Sapiența sau "Sfânta Înțelepciune" continuă să rămână o biserică minusculă, de buzunar; o biserică discretă și plăpândă, care stă la o margine de stradă, ascunsă printre flori și un rând de case vechi. Stă, se roagă îndelung și așteaptă vremuri mai bune, pe locul unde cândva întorcea tramvaiul 20 și făcea legătura dintre Podul Izvor și dealul Uranus. Stă asemenea părintelui Constantin Sârbu, care, în puținele lui momente de liniște, ieșea la poartă și privea în depărtarea străzii, așteptându-l plin de răbdare și speranță pe Hristos.
Foto Petre Cojocariu (4)