Romani in lume: RUXANDRA VIDU - "Peste tot in lume, romanii sunt la fel"

* A parasit Romania acum 12 ani. Inainte de a ajunge in SUA, a facut o halta de 4 ani in Japonia, beneficiind de o bursa, in urma careia si-a aprofundat studiile la Osaka. Eforturile sale academice au fost rasplatite cu un doctorat in Stiinta Materialelor. In prezent, este profesor asociat la University of California Davis. Este fondator si director al companiei "Bloo Solar", unde se aplica una dintre inventiile sale in panouri solare. Membra a Academiei de Arta si Stiinta "American-Romanian", a publicat 4 carti, are 9 patente de inventii, si aparitii pe posturi TV *

Am cunoscut-o pe Ruxandra Vidu anul tre­cut, in octombrie, cand "Romanian Com­mu­nity Center of Sacramento", organizatie pe care a fondat-o si o conduce ca presedinte, a orga­nizat cea de-a zecea editie a Festivalului romanesc de la Sacramento, unde peste 5000 de participanti au "servit" o doza sanatoasa de romanism autentic: au can­tat, au dansat si au mancat romaneste! Din pacate, asa cum se intampla si acasa, in tara, romanii din Ame­rica nu sunt prea uniti. Cu atat mai mare este meritul Ruxandrei Vidu, care incearca - si chiar reuseste, cu aju­torul acestei organizatii - sa adune sub ace­lasi "acoperis" cat mai multi romani care sa pastreze si sa trans­mita mai departe spi­ritul si obiceurile romanesti.
In randurile de mai jos va pre­zint poves­tea unui roman de suc­ces din State...

Marele cer

- Dupa plecarea din Romania, inainte de a ajunge in USA, ati fa­cut o halta in Ja­po­nia, pentru 4 ani. Cum a fost experienta japo­neza si care a fost scopul acestui "sejur"?

- Intr-adevar, Japonia este o ex­perien­ta.Trebuie sa o traiesti ca sa o intelegi. Am cas­tigat o bursa Mon­busho, oferita de Minis­terul Educa­tiei din Japonia. Am studiat doi ani la rand, si in 1996, am ple­cat acolo pen­tru doctorat. Dupa un an, mi-am adus si fe­tita, pe Ioa­na, in Japonia. De a doua zi a mers la scoala japoneza si in 4-5 luni incepuse sa vorbeasca limba, asa, dintr-o data. Japonezilor le place sa fii tenace si perseverent. Profe­sorul Shigeta Hara, cu care am facut doctoratul, mi-a spus ca sunt curajoasa. Nu l-am inteles decat mai tar­ziu, cand am terminat doctoratul, dupa trei ani, ca, intr-ade­var, au fost si mo­mente mai "curajoase". Trei ani de zile am fost singura femeie profesor din fa­cultate.

- Dupa ce v-ati scolit in Japonia ati ajuns in Sta­tele Unite. Unde ati aterizat prima data si cum vi s-a parut primul contact cu "pamantul fagaduintei"?

- Dupa ce am terminat doctoratul, la putin timp am plecat la un postdoctorat, la University of Califor­nia Davis. Deci, primul oras in care am aterizat a fost Los Angeles, care este usor de recunoscut, dupa palcu­rile de palmieri pe care-i vezi peste tot. Am luat apoi avio­nul catre Sacramento. Ce sa spun, pe drumul de la ae­ro­port la Davis, am ramas inmarmurita, nu mi-a venit sa cred ochilor, am crezut ca m-am pierdut, deoa­rece totul in jurul meu era pustiu. Nu am vazut decat... camp in dreapta, camp in stanga si camp inainte... Unde sunt blocurile zgarie nori, ma intrebam retoric.
Am trait toata viata in orase mari, am fost obisnuita cu locuri pline de energie si forfota, cu densitate mare de cladiri, blocuri cu multe etaje. Si ajung apoi in Davis, unde totul este calm, frumos, liniste, studentii invata, batranii se plimba, copiii se joaca in parcuri. Nu-mi venea sa cred ca asta este Ame­rica. Mai mult, ce­rul mi se parea imens. Nesfarsit. Am realizat atunci, pentru prima oara, cat de vast este cerul.

- Cum vi se par romanii din USA? Ce credeti ca-i lipseste comunitatii noastre pentru a fi mai unita?

- Romanii sunt la fel peste tot in lume. Nu cred ca cei din State sunt deosebiti fata de ro­manii din tara. Comunitatile de pe langa bi­serici sunt foarte inchegate aici, insa, dupa parerea mea, nu comunica intre ele suficient. Un exemplu concludent este anuntarea eve­ni­mentelor. In aju­nul Craciunului, mai toate bisericile organizeaza colinde si spectacole. Multi ar vrea sa par­ticipe, insa nu se stie despre eveni­ment nimic. Eu am dus si duc o lupta continua de infor­mare prin e-mail, anunturi puse la bi­serici, Facebook, ziare romanesti, etc. Romanii se bucura sa afle de asemenea activitati. Deci, ca sa raspund la intre­barea "ce-i lipseste comu­nitatii roma­nesti?", as spune ca deficitara in mo­men­tul acesta este lipsa unei strategii bune de informare si de comunicare in­­tre romani.

- Sunteti fondatorul si prese­din­tele unei comu­ni­tati romanesti din USA. Cu ce va ocupati, cati mem­bri aveti si ce activitati desfasurati?

- Am infiintat Centrul Comunitatii Romanesti din Sacramento in 2001, impreuna cu un grup de romani sufle­tisti, care erau de mai multi ani in America. Am fost aleasa in consiliul de conducere inca de la inceput, insa presedinte sunt doar de vreo trei ani. In Sacramento sunt 18 biserici ro­manesti, din care doua sunt ortodoxe. Cand am in­fiin­tat Centrul Comu­nita­tii Roma­nesti din Sacramento, am vrut sa cream o en­ti­tate romaneasca pentru toti roma­nii, indiferent de reli­gie. Am vrut, de ase­menea, sa for­mam un cadru in care sa promovam valorile romanesti si sa pastram traditiile culturale ale roma­nilor in America. Avem foarte multe activitati culturale si educative, serbam Ziua Nationala a Roma­niei, organizam un centru de vo­tare (singu­rul din Nordul Cali­forniei). Insa cel mai mare eve­ni­ment cultural, artistic si culi­nar este Festivalul Romanesc din Sacramento, pe care-l organizam in fiecare an. Este cel mai mare festival de pe Coasta de Vest a A­mericii, unde vin in jur de 5.000 de persoane, romani si americani. Festivalul Roma­nesc se bucura mereu de mare succes. Anul acesta, festivalul va avea loc pe data de 29 sep­tem­brie, in Parcul Royer din Roseville, California.

Competitia este acerba

- Am citit in bogatul dvs. CV ca aveti si cateva inventii. In ce domeniu se aplica?

- Inventiile au aparut din dorinta de a fructifica cerce­tarea si experienta acu­mu­lata. De exemplu, la doctorat, am stu­diat depunerea electro­chi­mica a compu­su­lui CdTe, ca­re se foloseste in celu­lele so­lare. Asta se intampla inainte ca firma First Solar sa inceapa cerce­tarile pentru panourile lor solare, care folosesc ace­lasi material. Apoi, lu­crand pe nano­sarme, care sunt nis­te sarmulite de 1000 de ori mai mici decat firul de par, mi-a venit ideea sa le folosesc pentru captarea lumi­nii si transformarea ei in electricitate. Pro­dusul se numes­te Solar Brush (Perie So­lara - n.a). Avantajul acestei ce­lule solare este ca poate capta ener­gia solara zi-lumi­na, in timp ce alte celule reflecta mare parte din lumina de dimineata si dupa-amiaza.

- Sunteti profesor universitar. Cum este invata­mantul din State, comparativ cu cel din Romania? Sunt elevii mai bine pregatiti?

- Sistemul este diferit, si in mo­dul de a preda, de a verifica cunos­tin­tele acu­mulate, pre­cum si de a face cercetare. Studentii sunt moti­vati sa invete si, cateodata, stau mai mult in pro­gramul de mas­ter sau doc­torat, pentru a avea posi­bilitatea sa-si extinda cunostintele. Ei stiu ca vor trebui sa-si aduca con­tributia si sa exceleze in ceea ce fac. Compe­titia este acerba. Se publica mult si se lucreaza si in week-end. Se creea­za inca din scoala cadrul de lu­cru in echipa, si se incurajeaza parte­neria­tul. Opinia mea este ca in Ro­ma­nia notiunea de parteneriat este prost inteleasa. In Romania, partene­riatul se intelege mai mult ca o com­petitie cu "partenerul", adica fiecare vrea sa demonstreze ca este mai bun decat partenerul lui in afaceri. Total gresit. Partenerul este cel care te completeaza si aduce valoare echipei prin specia­li­zarea pe care o are. De fapt, intr-un busi­ness, este foarte im­portant partenerul pe care ti-l alegi. Munca in echipa, felul cum interac­tioneaza membrii echipei intre ei sunt mai importante chiar decat teh­no­logia sau produsul promovat de business.

- Cu ce va ocupati in prezent? Ce planuri de viitor sunt trecute in agenda?

- Pe langa clasele pe care le am la University of California Davis, fac cercetare cu studentii si lucrez cu alte 4 grupuri din departamente diferite, in dezvol­tarea de noi materiale si nanotehnologie, pentru ener­gia ne­con­ventionala. Ma ocup de baterii de stocare a energiei (incluzand bateriile solare), materiale termo­elec­trice, celule solare si concentratori, senzori, pre­cum si apli­catii medicale ale nanoparticulelor. In pre­zent, lucrez la un nou produs, pe care vreau sa-l paten­tez si, even­tual, sa creez o noua companie. Insa ideea se afla inca in etapa de studiu, asadar, mai e cale lunga pana la demonstratie. De obicei dureaza cativa ani buni, pana cand obtii - daca obtii - succes.
Pe langa stiinta, o mare pasiune este educatia co­piilor. Acum vreo trei ani, am fondat o editura (Re­flec­tion Books), pentru a publica carti bilingve pentru copii si pentru a promova autorii romani in America. Am publicat si doua autoare de povesti pentru copii din Romania, pe Anastasia Popa si Zully Mustafa. Cred ca educatia copiilor este foarte importanta si pa­rintii ar trebui sa se ocupe mai mult de ei, sa-i invete limba romana. Aici se pune mare accent pe o a doua limba vorbita, pe langa engleza, iar familiile bilingve sunt in avantaj.

Curajul crizei

- Ce sfaturi le-ati da celor care acum aleg calea emigrarii?

- Cred ca sunt printre putinii care nu au visat niciodata sa emigreze in America. Insa in fata situatiei de criza, am ales sa raman, si atunci m-am imbarbatat cu acel curaj, pe care numai criza ti-l da. Nu am accep­tat compro­misuri niciodata, cu toate ca esti tentat sa le faci. Am obtinut green cardul "pe bune"... adica, cum spun ame­­ricanii, datorita "extraordinary ability in Arts and Science".Ca sa te califici pentru un astfel de green card sunt doua drumuri: ori esti laureat al premiului Nobel, ori ai demonstrat cu fapte ca esti prin­tre cei mai buni in domeniul tau. Eu am reusit sa demonstrez ca excelez in domeniul meu de pregatire. Nu a fost usor. Am strans peste 15 kg de evidente (do­vezi), mi-a luat de trei ori mai mult decat obtinerea unei vize prin casa­torie, insa am reusit. O intamplare interesanta care tre­buie po­ves­tita, s-a petrecut cand am venit din Japonia, unde am fost invitata de firma Mitsubishi sa fac o pre­zen­tare. Actele mele erau la serviciul de imigrare, si ca sa parasesc tara si sa ma intorc in SUA, am avut nevoie de un document special de calatorie. Cand am aterizat la San Francisco, am fost condusa de politia aeropor­tului intr-o camera in spate... unde mai era un individ. La un moment dat, trei politisti imbra­cati in civil s-au apropiat de individ, l-au inconjurat, i-au rasu­cit maini­le la spate si i-au pus catusele. Eu am ramas increme­nita pentru cateva secunde, nu intele­geam ce se intam­pla. Era ca intr-un film de actiune. Imediat insa au venit alti politisti, care mi-au blocat vederea, si mi-au ordonat sa ma intorc cu fata la perete, pentru ca nu aveam voie sa ma uit. Dum­nezeule! Dupa care m-au bagat la interviu. Trebuie sa-ti spun ca nici nu mai stiam cum ma cheama. Atunci am luat hotara­rea sa nu mai ies din tara, nici macar pana in Canada sau Mexic, fara pasaportul american in mana. Deci, nu am un sfat pentru cei ce aleg calea emigrarii, insa pot sa le trans­mit sfatul pe care l-am primit cand am fost la o rascru­ce de drumuri: cand stii ca esti bun la ceea ce vrei sa faci, vei avea succes! L-am urmat si... Secre­tul, daca ii pot spune asa, este sa-ti urmezi pasiunea si sa faci cat mai putine compro­misuri.

"Vin cu placere acasa, de cate ori pot"

- Ce va place in America? Sunt si lucruri care nu va plac?

- In America imi place tot. Ce nu-mi place, oco­lesc. Exista si lucruri care nu-mi plac si nu pot fi oco­lite, cum ar fi distantele foarte mari din oras. Asadar, nu-mi place ca nu merg pe jos mai mult. In Romania, mai alergam dupa un tramvai, metrou sau autobuz, mai coboram din bloc sa iau o paine, mai mergeam pana la piata sa iau o rosie, o ceapa, un morcov. Aici insa: "get in the car, get off the car".In America, ca sa te duci sa iei o paine, mergi cam o ora pe jos (in cel mai fericit caz), si cand ajungi la magazin, nu stii ce sa iei mai in­tai, ca trebuie sa te si intorci cu marfa. Am facut ches­tia asta cam un an de zile, pana cand mi-am luat masi­na. Dupa care, ca sa ma misc, a trebuit sa-mi fac timp si sa pun pe calendar: plimbare o ora! De obicei, in pauza de pranz, la Davis, mai toata lumea iese la aler­­gat sau la un "fast walk" (plimbare rapida - n.a) in ju­rul lacului, daca nu avem cursuri. Oricum, miscarea mi se pare un lucru atat de normal, incat nu-mi vine nicidecum sa-l pun pe calendar ca "activitate". Insa ce sa-i faci, nici America nu e perfecta.

- V-ati mai intoarce in Romania?

- Familia mea si jobul meu sunt aici, deci nu am de ce sa ma gandesc sa ma intorc. Ma duc insa in vizita des­tul de des si-mi face mare placere sa ma intalnesc cu rudele si prietenii mei. Majoritatea romanilor de aici merg in Romania mai ales de sarbatori. Eu insa vin cu placere acasa, de cate ori pot. Ca o gluma, stii cum li se zice aici romanilor care nu se adapteaza la via­­ta americana si se intorc in Romania? "Inapoiati". (rade) Este o gluma care nu se vehiculeaza insa prea des, pentru ca nu avem prea multi romani care sa se intoarca in tara definitiv. Mai sunt si altii care dupa ce s-au hotarat sa se intoarca in tara s-au razgandit si au revenit in State. Nu stiu cum li se spune astora care sunt nehotarati. Poate "inapoiati la patrat"? ( rade)