Joia iepelor si caii lui Toader

Ritualuri de primavara

Ploua. Picaturi mari de apa cad cu rapait de gloante. Cohorte de nori alearga dezlantuite deasupra copacilor goi. E dimineata si o lumina sura se prelinge odata cu ceata, coborand dinspre munte. Sunt intr-un sat de la poalele muntilor Poiana Ruscai si vad cum vine anevoie primavara. Sunt aici pe urma unor povesti despre Caii lui Santoader, iarba vantului, strigoi si pricolici. Nu e nimeni pe ulitele pustii si niste femei care au stat langa un izvor ca sa-si umple galetile au disparut fara urma intr-o curte, lasandu-mi doar amintirea unor broboade legate straniu, una peste alta, cu capetele ridicate in sus, asemenea unor coarne.

Iesirea din iarna

Pietroasele este o asezare risipita pe ulite inguste, care coboara toate catre albia noroioasa a raului Bega. Totul musteste de apa, pamantul e jilav si zapada mai staruie prin colturile umbrite. Ca sa ajung in cerdacul celei mai batrane femei din sat, dupa cum m-a sfatuit preotul, urmez drumul de-a lungul apei si ma opresc la penultima casa, ascunsa dupa o poarta grea de lemn. Ana Lapugean e in bucatarie, sta pe un scaunel cu spatele catre o soba mare, ce acopera jumatate din perete. Se incalzeste la focul vioi si viseaza poate la zile mai senine. Nu se lasa rugata mult, se vede ca e bucuroasa de oaspeti si dornica de povesti. Imi spune de la inceput ca "mai are numai cinci ani pana la nouazeci", si ca a trait o viata "mandra tare". In schimb, anii astia pe care-i duce acuma nu ii mai plac. "Nu-mi place lumea in care traiesc", spune privindu-ma cu niste ochi cenusii, oarecum intrebatori, ca si cum eu, venita de departe, i-as putea da o solutie, o rezolvare, un ajutor la framantarile ei. Tace o vreme, apoi imi spune ca, mai demult, parca erau alte "legiuri dupa care se misca lumea" si oamenii le tineau cu mare sfintenie, caci nu era bine sa uiti invatatura celor batrani. "Toate aveau timpul lor si vremea lor, nu puteai iesi din ele, caci te radea lumea." Imi spune apoi ca si sarbatorile se pregateau altfel, nu ca acuma, de azi, pe maine.
Lelea Ana a ajuns unde vreau. Stiam de mult ca zona montana a Banatului isi mai traieste inca traditiile pagane si am vrut sa vad minunea asta cu ochii mei. Am mai cules odata o poveste, tot dintr-un sat de pe valea Begai, despre o femeie-lup. Am fost acasa la ea, am vazut-o, i-am facut o fotografie, am scris despre ea. Dar fusese abia inceputul. Un inceput ca un soi de initiere, care m-a indemnat sa ma intorc.

Saptamana Cailor

Asezata pe scaunelul de lemn, fara sa se lase indemnata, de parca ar stii ce vreau sa o intreb, batrana incepe sa-mi povesteasca despre "caii lui Santoader", o sarbatoare veche, foarte respectata in sat. Cu glas sfatos, de mare povestitoare, are atata drag de vorbit, incat nu pot sa nu observ ca parca i s-au luat cativa ani de pe umeri, atat de bine ii pare ca are cu cine povesti. Imi spune insufletita ca in Saptamana asta a Cailor, care tine mai multe zile, vreo noua, zece, in fiecare zi trebuie sa faci anumite lucruri, ca sa poti intra cum se cade in post si in primavara. Ca e cea mai grea din postul primaverii si ca mai ales femeile trebuie sa se fereasca de a nu gresi cu ceva."Era vai si amar de fetele ori nevestele care erau prinse la razboi, ori cu furca de tors lana in saptamana asta. Era vai de cele care nu tineau zilele Cailor!". Le ajungea din urma blestemul. Saptamana Cailor incepea cu "Lunea vaselor", cand femeile faceau lesie din cenusa si apa, cu care spalau toate vasele din gospodarie, ca sa nu fie unse si sa nu mai miroasa a carne, pentru ca drumul de venire al Pastelor sa fie curatat de mirosuri si sa nimereasca poteca spre sat. Apoi imi spune ca in "Martea si Miercurea stramba" nu era voie sa lucrezi, ca sa nu te strambi, sa nu ramai paralizat, Doamne fereste! "Marti sara era cel mai periculos sa stai cu furca si sa torci. Mama si Buna ne povesteau ca odata s-or dus niste fete la sezatoare si or uitat de Caii lui Santoader. Noi, iaca, povestim acuma, zacem, da' nu stim cand o fost asta. Demult, demult! Si or venit la sezatoare si niste feciori straini de sat, tare mandri, si unul dintre ei era cam schiop, dar parea ca de el ascultau toti aialalti. Or stat ei ce-or stat, or povestit cu fetele, asa cum se povesteste, si apoi le-or luat la joc, si-or jucat bine pana cand ala schiopu o inceput dintr-o data sa cante "Salatruc, Salatruc, Salatruc", un cantec pe care nimeni nu l-a mai auzit pe-acolo, cu niste vorbe de care nu stia nimeni ce-nseamna. Si-atuncea, numai ce-or pornit jocul flacaii aceia, care s-or preschimbat, dintr-o data, in niste cai mari, vineti-negri, cu niste coame mari si cu cozi lungi, pana-n pamant. Era un joc asa, nebunesc, si le-or jucat pe fete, pana cand n-or mai fost bune de nimica, pana le-or nimicit cu totul. Asa le-or pedepsit, pentru ca nu le-or respectat zilele. Buna Anuta si mama Saveta zaceau ca ele i-o vazut pe Caii astia si ca erau ca si caii la trup, numai ca aveau cap de om, de om tare mandru, si mai zaceau ca se faceau cateodata in niste feciori tare, tare frumosi, de ti-era mai mare dragul sa te uiti la ei, si-ti tot venea sa suspini. Buna Saveta zacea ca numai aia se faceau Cai ai lui Santoader, care insalau fetele fecioare si apoi le paraseau. Sa te feresti de blestemul de fata ori femeie parasita, ca-i cel mai tare, sa stii! Niciodata nu se stie pe care din neam cade vorba grea a unei fete inselate de-un barbat... Blestemul muierilor inselate e tare greu, ca pe vremuri, fata trebuia sa fie fata cand se marita, ca altfel o ducea mirele inapoi la parinti, pe grapa, si ajungea de rasul satului, cu tot neamul. Era, Doamne fereste, pe timpurile alea, daca ramanea o fata asa... stii cum vreau sa zic... daca ramanea gravida. Oi, Doamne! Era vai si amar! Daca facea copilul ala, apoi ajungea de rasul satului si nu se putea marita veci, sau numa tare tarziu, cand era batrana, cu vreun sarantoc ori cu unul care n-avea capatai. Iara aia care le inselau pe fete erau flacai ori, cateodata, mai erau si barbati cu neveste si copii, care se temeau dupa aceea sa-si recunoasca pacatul si de aia erau pedepsiti, de se faceau cai, ori stragoni, ori lupi. De toate fricile astea, in zilele Cailor nu lucram sara, nu aprindeam opaitul, si cum se intuneca, ne trimitea mama la culcare. Poate ca sora-mea, asta de intra pa usa, care-i mai tanara si mai apriga in putere, stie sa graiasca mai frumos decat mine", zice matusa Ana, vazand ca se deschide usa si ca doua femei intra in bucatarie, intimidandu-se cand dau cu ochii de mine.

Joia iepelor

Femeile s-au asezat pe o lavita de lemn, una langa alta. Se vede ca sunt neamuri, au ochii la fel si nu trece multa vreme pana cand, dupa ce m-au cercetat mai intai, oarecum pe furis, sfiala e lasata la o parte si incep amandoua sa sporovaie cu o bucurie neascunsa, ca si cum ne-am cunoaste de cand lumea. Cea mai in varsta, Raveca, vorbeste prima. "Io stiu de la mama ca tot ce este in casa si-n curtea omului, animale, pomi, flori, unelte, oale, oameni, toti si toate trebuie sa stea sub o lege. Degeaba ma pregatesc eu de Pasti, daca n-am ingrijit de vaci si nu le-am aparat cu o rugaciune de fermecatura. Degeaba curat eu casa, daca n-am tinut Joia iepelor, ca sa am vite sanatoase. Tot in noaptea asta de joi, din saptamana Cailor, se duceau femeile maritate si culegeau spanzul, pe care-l puneau la urechea animalelor bolnave si, dupa cum se umfla urechea, stia omul sau cine stia, cine cunostea, stia daca se mai poate face bine animalul sau nu. In schimb, fetele fecioare aveau alte griji, ele culegeau iarba vantului.Si eu am fost cand aveam cam cincisprezece, saisprezece ani, cu alte fete, la cules. Plecam in vinerea din Saptamana Cailor si ne duceam in afara satului, la locurile pe unde aveam pamanturi si unde stiam ca mai creste iarba asta. Vara, cand e inflorita, o poti cunoaste dupa florile ei albe, iti iei un semn, un copac, o culme, un tufan, ceva dupa care sa poti recunoaste locul, si primavara ti-aduci aminte cam pe unde ai vazut-o, te iei dupa semnul acela si sapi dupa radacina. Dormeam in noaptea aceea de vineri acolo, in camp, in vreun adapost, ori in vreo poiata, sau pe la vreo casa, daca era prin apropiere. Io am dormit la poiata lui Fulger, un vecin cu mai multe fete. Si catre dimineata, cand inca era intuneric, dar nu asa de mare incat sa nu poti vedea, ne duceam pe camp si scoteam cu sapa radacina de iarba vantului. Asta-i o radacina lunga si neagra, groasa ca degitu. De multe ori n-o puteam scoate intreaga si atunci rupeam numai o bucata din ea. O luam si asa rupta si nici nu ne mai uitam inapoi, ne grabeam sa ajungem repede acasa, ca trebuia, inainte de rasaritul soarelui din ziua de sambata, sa facem lesie in care sa fierbem radacina si sa ne spalam pe cap cu apa aceea ca sa avem par frumos si sa nu se lipeasca farmecele si blestemele de noi. Si-atuncea, o femeie mai batrana din casa trebuia sa zica: "Toadere, Santoadere/ Da chicuta fetii mele/ Cat codita iepii tale". La noi in casa, Buna batrana spunea zisa asta. Toate femeile din casa se spalau pe cap si cea mai batrana dintre ele spunea totdeauna poezia. Apoi tusinam si oile si vitele din batatura cu apa aceea in care a fiert iarba vantului, ca sa le aparam si pe ele de farmece si le tundeam cate putin par de pe cap".

Sfatul batranelor

"Acuma ai inteles ce-i cu Caii astia?", ma intreaba razand matusa Ana si se intoarce catre suratele ei, care incing si mai strasnic povestea, vorbesc acum toate, se completeaza una pe alta si inteleg din ce spun ele ca cea mai mare grija a oamenilor din aceste locuri este sa astepte curati sufleteste marea sarbatoare a Primaverii. Pentru ca altfel "n-aveai loc intre oameni". Exact asta simt si eu acum, dupa cateva ceasuri de povesti, simt ca nu mai am loc si rost intre aceste femei pe care le-am provocat la amintiri cu intrebarile mele de nestiutor, schimband dimineata rece si cenusie intr-un adevarat sfat al Mumelor. Ies din casa aproape fara sa ma bage in seama si le las sa-si traiasca povestile, mult mai frumoase decat vremea cenusie de-afara.

Fotografiile autoarei