Chipul Mantuitorului

Cautarile unui mare pictor bisericesc - parintele Sofian Boghiu

Cine l-a cunoscut pe parintele Sofian si-l aminteste cum spovedea credinciosii pana tarziu, in crucea noptii, zidindu-se, de-a dreptul, in strana lui de la Antim. Nemiscat si rabdator ca un sfant, parintele statea sa asculte pe oricine, tresarind cand si cand la auzul cumplitelor marturii, pentru ca apoi, la sfarsit, sa adune in soapta catorva cuvinte intreaga lucrare a sfatului si a mangaierii sufletesti. Nimeni, nici macar prietenul Grigore Babus sau fostii lui colegi de temnita, nu l-a auzit vreodata pe parintele Sofian Boghiu sa-si marturiseasca gandurile ori sa aduca in vreun fel vorba despre sine. O singura data si-a deschis inima. O singura data s-a marturisit public, de fata cu toti prietenii si credinciosii, intr-o minunata carte despre icoana Mantuitorului - carte in care se intreba cu uimire si un anume fior, destul de tulburat si nu lipsit de dramatism, cum va fi aratat cu adevarat Iisus Hristos, in scurta lui viata pamanteana? Cum ii era fruntea? Dar calcatura pasilor? Cum ii erau glasul, mainile sau statura? Dar buzele? Dar taietura fetei?
Cu infrigurarea abia stapanita a celui indragostit de adevar, parintele nu a incetat nici o clipa sa caute raspuns, chiar si atunci cand banuia ca, la capatul efortului, il astepta dezamagirea altor nedumeriri si fapte nestiute. Cum singur marturiseste, nu a fost deloc usor. "Am intrebat profetii Vechiului Testament si nu m-am lamurit deplin. Am intrebat Evangheliile si pe Sfintii Apostoli care L-au vazut si L-au pipait, dar nici ei nu mi-au spus cum a fost. De pe Tabor n-am putut afla cum era fata Lui si nici din Apocalipsa. Am intrebat parintii mai vechi sa-mi spuna ei, dar m-am uimit cand l-am auzit pe Sfantul Irineu de Lyon marturisind, la sfarsitul secolului al II-lea: "Chipul trupesc al lui Iisus ne este necunoscut"... Dintr-un indemn tainic al inimii mele, de mult caut Fata Domnului. O caut pentru indeletnicirile mele de iconar, dar si pentru cerintele sufletului meu de om simplu, de monah".
Prinsa in stransoarea timpului, marturia parintelui Sofian a capatat ceva din nobletea perlelor de mare pret. Parintele ne-a lasat o comoara. Asa modesta, discreta si fara mare fast tipografic cum este, cartea parintelui ar trebui asezata in fata catapetesmei, in strana citetilor glasuitori, alaturi de alte carti de cantare si ison psaltic. Este mai mult decat un studiu academic. Este, de fapt, testamentul unui mare duhovnic si pictor bisericesc, lasat ucenicilor si credinciosilor ce s-au invrednicit sa-i stea in preajma. Este indemnul rostit cu vocea lui blanda si apasata, sa nu ne multumim cu putin si sa cautam neobosit chipul Domnului Iisus Hristos. Sa-L invocam in orice moment al vietii, in orice imprejurare. Sa-I redesenam mereu Sfantul Chip cu mintea, fara sa ne temem de ezitari si pareri. Cea mai trainica si mai intensa culoare a adevarului trebuie sa fie culoarea propriilor noastre intrebari.

Parul de culoarea vinului, ce, uneori, capata o nuanta de castane coapte

Pe Hristos il stim doar din icoana. Nu l-am vazut cu ochii nostri si nu i-am stat aproape nici o clipa.Nu i-am putut asculta glasul si nici nu ne-am atins de straiele lui largi si cernite. A facut-o pentru noi Lentelius, mare dregator roman, uimit sa descopere puterea unui iudeu tanar si mereu calator, care vindeca bolnavii de orice slabiciune sau necaz si chiar inviaza mortii din morminte, de fata cu toata lumea. La inceput curios, apoi din ce in ce mai uimit, Lentelius prinde a indragi infatisarea Mantuitorului, care pare a se impune cu de la sine putere. "O figura serioasa si plina de virtute, asa incat, la o prima vedere, o poti iubi si totodata respecta". Marele dregator roman observa si incepe sa admire fiecare detaliu al infatisarii lui Iisus si, mai ales, parul lui "de culoarea vinului pana la urechi, neted si fara luciu, dar de la urechi pana la umar, stralucind in bucle frumos ondulate. De la umeri in jos, parul se desparte in doua, dupa obiceiul nazaritenilor.Fruntea e curata si plina de armonie cu restul infatisarii. Fata poarta expresie nobila si delicata. Nasul si gura sunt fara cusur. Barba e bogata si despartita usor in doua. Ochii sunt vinetii si foarte stralucitori. Este plin de autoritate la mustrari si dezaprobari. Altcumva, cuvantul Lui este placut si convingator, cand invata si incurajeaza pe ceilalti. Atrage atentia faptul ca fata lui are o deosebita demnitate si se incheie mereu in ceva placut. Nimeni nu l-a vazut razand, dar uneori a fost surprins plangand. La infatisare e zvelt. Are maini albe si lungi. Brate frumoase... Dupa infatisarea Sa, e cel mai frumos om pe care l-am vazut vreodata".
Vrand parca sa-l confirme pe Lentelius, o epistola scrisa Cezarului de Publus Ventulus, guvernator in Iudeea, observa si altceva la Hristos. Mai mult decat frumusetea si armonia fetei, Ventulus constata un fapt aparent ciudat. Constata ca nimeni nu-L poate privi drept in ochi pe Iisus."Cand mustra pe cineva, inspira frica. Dar, indata ce a mustrat pe cineva, se intampla sa planga. Se zice ca nimeni nu l-a vazut razand vreodata. Plangand, insa, a fost vazut de mai multe ori... Rar apare in public, dar daca se prezinta undeva, se arata cu multa modestie si foarte retras. Are o tinuta foarte frumoasa si majestuoasa. Este asemenea mamei lui, care este cea mai frumoasa femeie din aceste parti". O frumusete desigur aparte, neobisnuita, poate nepamanteana - o frumusete izvorata parca din armonia intregului si nu neaparat din parti si detalii, facand sa straluceasca parul lui "de culoarea nucilor sau a castanelor coapte pana la urechi si, de acolo, pana la umeri, de culoarea inului - o culoare deschisa, blonda si stralucitoare", pentru a trece la fruntea lui "neteda, fara incretituri sau pete" si la barba de culoarea parului, usor ondulata, dar nu prea lunga si impartita la mijloc de o carare, atat cat sa puna in lumina ochii si privirea "serioasa si patrunzatoare", fierbinte ca sagetile incandescente ale razelor de soare. "Daca doresti sa-l vezi, Cezare, precum mi-ai scris odata, atunci ma instiinteaza si eu ti-L voi trimite indata. Desi nu a studiat niciodata, cu toate acestea cunoaste toate stiintele. Umbla descult si fara acoperamant pe cap. Multi rad daca il vad in departare, dar indata ce vin in apropierea Lui tremura si totdeauna nu mai scot nici un cuvant. Se zice ca in aceste parti nu s-a mai vazut niciodata un asemenea barbat".

"Ochii, asemenea a o mie de maini fara trup"

Rascolind cu fervoarea lui de tanar monah marturii, arhive si chiar texte aprocrife, parintele Sofian a cautat chipul dumnezeirii, a ratacit un timp prin "cosmosul iconografic" al tamplelor bisericesti, a crezut ca primeste raspuns in icoana de la manastirea Boiana din Bulgaria, pentru a sfarsi spre batranete in adancul de intelepciune al unei revelatii simple si fundamentale. De ce sa ostenim atata? Nimic nu ne opreste sa-L aflam pe Hristos. E langa noi si peste tot. E in constelatiile indepartate ale Universului si in inima fiecaruia. Pe cer si pe pamant. Pe tron de heruvimi, inaripat sau in Treime. Pelerin sau prigonit pe Cruce. Pe scaun de Judecata sau chiar dormind. Bland ca jugul lui cel dulce sau sever si aspru cu cei pacatosi. Singur sau in alai. Aflat printre monahi sau printre ingeri. Tanar si uneori copil. Tronand sau mergand pe cale. Pastor sau chiar ostas. Emanuel sau Cel Atotputernic (Pantocrator). Imparatul slavei sau Painea vietii. Mielul sau Vita nemuririi.
Multe sunt felurile in care Il vedem pe Iisus. Pe crucea grea a Rastignirii sau in plutirea aerata a Invierii. In haine de pastor sau in vesmant de mare preot. Pe tron, in picioare sau pe nouri. Cu rani la maini, la picioare sau la coasta. Cu coroana de spini pe frunte sau triumfator ca un Imparat. Infasurat in giulgiu sau inviat din morti. Hristos are nenumarate infatisari, dar oricum L-am vedea, ramane acelasi - neschimbat si mereu altul. Imberb, ca in vremea catacombelor. Mai batran si aspru, ca in ziua Judecatii. Cu barba sau fara. Sirian, bizantin, roman, britanic sau slav. Sever sau senin. Omul durerii din naframa Veronicai ori chipul frumos de la Edessa.
Realist ca in portretele renascentiste sau redat naiv, cu mai multi ochi, ca in icoanele romanesti pe sticla, chipul lui Hristos ne indeamna sa nu lenevim niciodata. Daca El e urcusul, noi trebuie sa fim pasii Lui. Daca El e conturul, noi trebuie sa fim culorile si nuantele de lumina ce se adauga la urma.
*
Chipul Mantuitorului e fara de sfarsit. Nu intamplator, fiecare neam si fiecare generatie a simtit nevoia sa-I mai adauge cate ceva - un strai de-al locului, o emotie, un mic tresalt sufletesc. Nu intamplator, un "zugrav de subtire" ca parintele Sofian se cutremura pe schele si nu indraznea uneori nici macar sa-I atinga sfantul contur, darmite sa-I deseneze ochii, fara indelunga cugetare, fara post si rugaciune. Stia si el ca, din tot portretul, ochii se picteaza doar la sfarsit. E ca suflul creator abatut asupra desenului si a culorii. E gestul adamic al fiecarui pictor bisericesc. E intarirea vorbelor lui Vasile cel Mare, vorbe de poet si de mare indragostit al pustiei: "Ochii sunt asemenea a o mie de maini fara trup". Ochi cu irizari violete. Ochi dincolo de fire.
Nu e nici o trufie sau, Doamne fereste, ceva eretic sa ne intrebam si sa cautam adevarul ca niste orfani care vor sa-si cunoasca parintii. Dimpotriva, trebuie sa ne deschidem ochii mintii si sa cercetam chipul lui Iisus. Ce culoare aveau ochii lui? Dar parul? Dar pielea? Dar forma fetei? Era inalt sau scund? Avea umerii drepti si mandri sau trupul lui se pierdea discret si firav in camasa de in facuta dintr-o singura bucata? Nu e blasfemie sa meditezi si sa cauti, sa compari mai multe infatisari de icoana si sa te intrebi, asemenea tanarului licentiat in teologie, Sofian Boghiu, care din aceste icoane ar putea fi cea mai aproape de model, de Hristos Cuvantul, de Hristos cel viu si intrupat.
Ridicat pe schelele bisericii din ceruri, parintele Sofian nu mai cauta de mult chipul Mantuitorului. L-a gasit. Se roaga pentru noi sa facem acelasi lucru, incredintandu-ne sa credem ca icoana lui Iisus nu are egal. Drept dovada - zice parintele, singura rugaciune din Molitvelnic inchinata sfintirii icoanelor este doar una; cea pentru icoana lui Hristos. Drept dovada, in Bizant, alaturi de tronul imparatului, se mai afla inca un tron gol, pe care odata bazileii puneau Evanghelia deschisa sau, cel mai adesea, icoana Domnului, cea nefacuta de mana omeneasca, de la Edessa. "Sa ne obisnuim cu aceasta prezenta a Domnului prin icoana" - ne indeamna parintele. Sa ne invatam a cunoaste chipul Lui de aici, de pe pamant. Numai asa Il vom recunoaste dincolo si, mai ales, vom fi recunoscuti de El, in ziua in care nu vom mai privi prin icoana, ci ne vom uita unii la altii, firesc, fata catre fata.