PASAREA SUFLET

* In satele de munte din Petrosani exista credinta ca sufletul mortilor se intoarce, sub forma de pasare, in locul unde a trait *

Cand se trag zorile...

Familia Rusesc din Vulcan, bunici, parinti, copii si nepoti, stau nemiscati, la ora cinci dimineata, in curtea casei. Stau cu ochii atintiti si asteapta. E racoare afara, pomii fosnesc, din iarba livezii ies aburi si cerul e plin de stele. Oamenii privesc imprejur si asteapta. Un barbat din familia lor tocmai a murit. Ioan. A fost un om si un tata bun. Iar cand moare un om care a fost iubit, e imposibil ca sufletul lui sa nu se mai intoarca la casa in care a trait. Asa cred cu toata convingerea momarlanii, locuitorii asezarilor insirate sub Muntii Parang, pe dealurile Petrosaniului. Ca sufletul se intoarce la cei dintre care a plecat, cel mai adesea sub forma unei pasari. O pasare pe care o asteapta toti cei din neam, sa apara dimineata, "la facutul zorilor", si sa cante.
"Si, dintr-o data, ce credeti?!", zice Dorina-Petronela Rusesc, sotia raposatului Ioan, imbracata complet in negru si cu ochii mereu inrositi de plans, de parca inmormantarea barbatului ei ar fi fost chiar ieri, si nu acum zece luni. "In ziua cand l-am inmormantat, stateam cu toti aci, dimineata. Chiar cand se trag zorile, ca atunci poti vedea si asculta. Si toti atenti, ca sa vedem ceva, sa auzim ceva - un vuiet, un umblet, o pasare... Ne era si groaza ca o sa vina sufletul si noi n-o sa reusim sa-l vedem. Sa vina, sa ne mai dea un semn. Si, dintr-o data, chiar cand cerul s-o colorat asa, putin, numa' ce apare un porumbel alb-alb, care se lasa pe mesteacanul ala cu doua craci subtiri, de langa mormant. Acolo statea. Nu s-o miscat de acolo patruzeci de zile, cat am stat noi langa mormant si am plans si-am vorbit cu bietul nostru Ionica...".
Discutia noastra are loc intr-un foisor cafeniu, din lemn, aflat pe o colina abrupta, unde se afla cimitirul "personal" al familiei Rusesc, asa cum isi ingroapa momarlanii mortii, pe dealuri, in spatele caselor. Foisorul a fost ridicat chiar langa mormantul lui Ioan Rusesc, cu costuri mari, caci au tras apa curenta si lumina electrica, desi locul e singuratic si se afla la marginea localitatii. Toate astea, pentru un singur motiv: ca sa vina cu totii, mereu, sa stea alaturi de barbatul dus in lumea de dincolo, sa "vorbeasca" cu dansul. Intreaga familie, toti impreuna, vorbind, din cand in cand, cu o cruce, ca si cand ar fi un om viu. Un ritual care se petrece mereu, la sfarsit de saptamana. Langa mormant, pe un suport inalt de lemn, sunt puse cam cincisprezece coroane mortuare mari, pe doua randuri. E tulburator sa le vezi acolo, pe deal, atat de multe si de colorate, ca un perete de flori batut de vant...
Caci sunt, intr-adevar, niste vanturi cumplite aici, mai ales iarna, cand se napustesc asupra foisorului tocmai de sus, din munti. "Ii un loc deschis si expus, zici uneori ca te ia si pe tine vantul pe sus, da' noi stam aici, inauntru, impreuna, langa mormant. Noi credem! Credem ca sufletu' unui om cumsecade n-are cum sa moara, asa, sa se stinga de tot. N-are cum. Stiu ca pare ciudat sa mergi asa la o cruce, cu flori, si sa stai acolo cu zilele, dar eu simt sigur ca in preajma crucii e si sufletul lui Ionica si ca se bucura bietul ca nu-l uit", zice Dorina, in timp ce plange cu ochii secati. "Nu mai am lacrimi de-atata plans".

Miracolul porumbelului alb

Cu pasarea s-a intamplat asa (intamplarea poate fi confirmata de o multime de oameni din zona, dintre care doar eu am vorbit cu patru): a aparut a doua zi dupa inmormantare, dimineata pe la patru-cinci, "cand se trag zorile". S-a asezat pe-un mesteacan, pe care mi-l arata Dorina, si n-a mai plecat de acolo. Statea in acelasi loc, nemiscata, privind oamenii adunati langa mormant. Pleca in acelasi moment cand plecau si ei, coborand dealul. "Si se ducea mereu, in aceeasi directie", zice femeia, aratand cu mana spre muntii Valcan. Si se intorcea de fiecare data exact atunci cand ei reveneau la mormant. Aceste evenimente, care au durat 40 de zile, sunt certe. Toti au vazut pasarea aceea, au urmarit-o atent, au fotografiat-o. Daca familia ramanea si noaptea langa mormant, porumbelul alb statea si el acolo, il vedeau printre crengi cu lanterna. De mai multe ori, baiatul Dorinei, Ioan, s-a urcat in mesteacan, sa-i agate pasarii de-o creanga, c-o sarmulita, un vas cu niste graunte. A ajuns chiar pana la cativa centimetri de porumbel, dar acesta nu s-a speriat, nu s-a miscat de la locul lui, dar nici n-a mancat nimic. Un vecin, ruda, Cantemir Cocota, care facea fanul de partea cealalta a gardului, marturiseste faptul ca a vazut cu ochii lui porumbelul, in repetate randuri, venind si plecand, exact odata cu cei din familia raposatului. E greu de explicat, dar, "si mai ciudat", zice Dorina, "cand venea, simteam ceva ocrotitor, asa, nu stiu cum sa zic... parca ne ocrotea pe toti, din copacul asta. Ne ingrijea pe toti. Poate fiindca si-n viata o fost un om bun. Avea 53 de ani. Intr-o seara s-o simtit putin rau, s-o culcat pe pat si a doua zi o fost mort, fara nici un chin. Pe oamenii buni ii ia Dumnezeu, ca are nevoie de ei.Iar barbatu' meu stia deja ca mortii se fac pasari. Si tatal lui o fost pasare. Ne povestea ca, atunci cand o murit tatal lui, o intrat o pasare in casa, tot pe la patru dimineata, cand se trag zorile. Si-o dat ocol la odaie si zbura asa, ciudat de incet, si i-o atins pe toti din familie cu aripa. Pe parinti, pe bunici, pe sora-sa cea mica, care dormea in pat... Pe urma o iesit pe fereastra si nu s-o mai intors niciodata".
E adevarat ca Dorina l-a iubit foarte mult pe Ioan. Zice ca au fost nedespartiti peste 30 de ani, si la munca, si cand ieseau in oras, tot timpul. "Chiar si daca trebuia sa mearga careva dintre noi pana la magazin, sa ia ceva, niste zahar, mergeam impreuna. Asa era el. Cred ca nici o ora n-am fost despartiti. Si radea mereu de mine. Daca iesea pana pe strada, sa mearga undeva, la vreun vecin, ma suna la telefon si-mi zicea: "Mi-e dor de tine, Micule" Asa, in gluma. Fiul meu nu prea seamana cu el, nici nu crede in pasari".
Porumbelul cel alb a fost vazut patruzeci de zile la rand, dupa care a disparut pentru totdeauna.

Alte pasari, alte incaperi

Un stol de cam treizeci de randunele a coborat brusc, din cer, si a dat ocol de mai multe ori casei batranesti din lemn a Marinei Preda, din satul Popi, o femeie ce abia fusese inmormanta in acea zi. Randunelele au cantat minunat. Asa le-au auzit, "ca pe un cantec", toti cei din casa, care stateau la pomana. Iar cainele, legat in lant, nu a latrat deloc.
***
Maria Blaj, poreclita de copii "Tana", o "bunica batrana" din Livezeni, un sat de la marginea Petrosaniului, a murit la varsta de 90 de ani, "dar asa, vioaie, fara pastile, lucrand pe picioare si foarte isteata", zic vecinii.La 40 de zile, cand stateau toti si asteptau sufletul, din podul casei a inceput un vuiet ca o invalmaseala de aripi de pasari. Iar oamenii nu s-au infricosat, ba chiar s-au bucurat, zicand ca sigur sufletul Tanei s-a dus atunci catre Rai.
***
Ciurea Maria, tot din Livezeni, s-a trezit intr-o noapte de vara si a deschis usa de la bucatarie, cam la patruzeci de zile dupa ce murise tatal ei, Ioan, si pe urma s-a culcat la loc. Pe usa a intrat o pasare care s-a asezat la ea pe perna, si atunci s-a trezit. S-a uitat la ea cum statea pe perna, chiar langa capul ei, si, culmea, nu s-a simtit deloc speriata si nici nu s-a ridicat. La fel ca si Dorina, Maria se imbraca numai in negru si, peste tot unde merge, e mereu sobra si cu privirea in pamant, de parca abia s-ar fi intors de la o inmormantare.
Prin Petrosani si satele din jur, vezi pe strazi foarte multe asemenea femei in negru, care tin doliu chiar si ani intregi. Asa isi cinstesc mortii oamenii de aici.

"Uite-o, Mica!... Uite-o..."

"Vai, vai, Mico, oare-o exista lumea de dincolo?", o intreba ginerele Nelutu Stoica pe mama mult indurerata a sotiei sale, Maria, in timp ce priveau amandoi o pasare ce stralucea precum un glob de lumina, intr-un cires in floare. Suntem la Jiet, sat de ciobani momarlanesc, despre care se zice c-ar fi unul dintre putinele din tara cu obarsii curat dacice. Aici, din cei aproape o mie de locuitori, toti cei trecuti de 30-40 de ani "stiu sa asculte" dupa inmormantare (si apoi la patruzeci de zile) sufletul mortilor. Toti cred ca el se intoarce. Ca trebuie sa se auda, sa se vada ceva nelumesc, ceva ce nu este obisnuit in natura, daca stii sa asculti. Si stau neclintiti, de pe la noua-zece seara si pana la cinci dimineata, cu toate simturile incordate spre lumea de dincolo.
Maria e o femeie de 68 de ani, cu-n zambet frumos, purtand doua baticuri, unul peste altul, caci e foarte frig acum in Jiet. Tocmai ce-a fost in cimitirul de pe-un deal din spatele casei, la mormantul fiicei sale, moarte de peste zece ani. Merge acolo aproape in fiecare zi. Si altii din familia ei au vazut pasarea sufletului - imi zice - nu doar ea. La moartea mamei sale, o pasare a cantat mult, chiar in miezul noptii. La cea a unei matusi, Anita Grunza, a cantat cucul in plina toamna, "intr-un anotimp cand nu trebuia sa cante cucu'. Cucu' canta doar primavara, la doua saptamani de la Bunavestire, pana cel mai tarziu in iunie. No, si-atunci cum?!..."
Dar cand a murit fata ei, pe care o chema tot Maria, mama a avut mare teama ca sufletul n-o sa se intoarca, ca nu vor mai auzi nimic. Lumea se schimbase. Ginerele nu prea credea in vechile traditii ale batranilor, desi o iubise enorm pe Maria, moarta la doar 32 de ani. Aveau impreuna doua fete mici, si trei zile nu se putuse opri din plans, barbat puternic, in toata firea. "As vrea s-o mai vad numa' o data, Mico, ca era asa de frumoasa la fata. Numa' o data s-o mai vad pe Anuta mea!...", zicea mereu.
La inmormantare n-a fost nimic, nici un semn. Desi au stat toti sa asculte. Nici dupa aceea, in nici una din zile. Pana in noaptea celei de-a patruzecea, cand Maria Ciurea a hotarat ca trebuie sa astepte iarasi, pentru ultima data. Ginerele n-a vrut, a zis ca el nu mai are putere. Dar batrana a insistat si l-a tinut langa ea, de la zece seara si pana dimineata. Era vara si au stat amandoi pe prispa casei, tot cu ochii la paduri si la stele. Ginerele statea trist langa dansa si nu spunea nimica. "Crede-ma, domnule, ca se facea aproape sa "fete de ziua", si parca si eu imi pierdusem nadejdea c-o s-o mai vad pe fata mea. Si-mi tot ziceam: "Mai, l-am tinut toata noaptea pe baiatu' asta aicea si sa vezi ca n-o sa auzim nimica..." Si chiar cand aproape da sa iasa zorile, da' totusi era inca noapte, cand era o liniste mare-mare, deodata o aparut o pasare (pasare)! O pasare o aparut, cantand. Si atuncea, baiatu' deodata o simtit ceva in adancu' lui si o-nceput a plange si-o zis asa, usurat, cu capu' intr-o parte: "Uite-o, Mica!... Uite-o..."".

Nu se poate sa se-auda ceva atata de frumos!

"Poate-o sa ziceti c-o fost o pasare ca toate altele. Da' n-o fost", continua batrana Maria. "Era micuta, albastra-albastra, dintr-un soi nemaiintalnit pe aici. Cel putin la noi in zona, sigur nu!", zice femeia, care de copila se lauda ca stie absolut toate felurile de pasari si le poate recunoaste dupa cantec. O pasare din aceea, albastra, nu mai vazuse nicicand.
Maria incepe sa povesteasca. Marturia sa e rostita leganat si pierdut, distant, din departari parca, c-o tristete care te face, uneori, chiar sa ti se umezeasca ochii de lacrimi:
"Da, cum v-am spus: n-o fost o pasare obisnuita. Si-o aparut uite-aicea, uitati: aia-i casa lu' ginerele, asta ii a noastra, si ea s-o pus acolo, intre casi, la scoc, sub stresina asta unde se scurge apa de pe coperis. Era vara, o ploaie fina burnita afara, apele curgeau prin jgheaburi. Si, dintr-o data, ce credeti? O-nceput a canta atata de frumos, ca parca un stol de pasari canta dupa ea. Va spun, canta diferit, cu mai multe glasuri. Si muuult, muuult... Ca daca eu as fi stiut ca se aude atata de mult si de frumos.... Daca as fi stiut... Poate i-as fi zis la ginere sa ia ceva sa inregistram, sa punem pe caseta. Da' n-am stiut. Ca eu un cantec asa de frumos n-am auzit niciodata pa lumea asta. Si nici atata de lung... Ziceam ca numa' un pic se aude si gata. Si ma uitam la ea ca fermecata. Si pasarea o-nceput sa se-nvarta prin curte, s-o dus la grajd, la suri, la copaci, la usile casilor... Si canta zburand. Muuult, muuult... Mergea prin toate locurile, cantand. Ca eu nici asta n-am vazut, doar numa' la privighetori, sa cante din zbor. Da' asta nu era privighetoare, nici vorba. Si dupa ce o dat ocoool, ocoool, roata, s-o dus la fereastra fetelor si acolo s-o oprit si o-nceput sa se bata cu capu-n geam, acolo intr-un colt. Batea, batea... saraca. Se zvarcolea, trista. Vroia sa intre. Sa fi fost vreo cinci-zece minute cat s-o zbatut acolo, la geam, la fete. Si atuncea, ginerele o intrat in casa si le-o sculat, si o trezit si pe mama lui, care-o fo' mai batrana si adormise, biata. Si cum o iesit fetele afara, in tarnat, numa'ce-o zburat pasarea de la geam, o venit drept catre noi si-o trecut peste fete. Peste fete! Tot peste fetele ei! Pe una din ele, Doinita, aia mica, o atins-o, asa un pic, cu aripa pe obraz.Pe urma o plecat tot cantand, da' parca mult mai vioaie, fericita cumva. Si s-o asezat intr-un cires pe care il aveam acolo, la poarta. Era in floare, ciresu'. Plin de flori albe. Ginerele mi-o zis: "Oare de ce s-o dus pana acolo, la cires?". Am zis: "Nu stiu". Si ne-am dus toti pana la poarta si ne uitam la cires fermecati, cum era cu pasarea in mijloc, inflorit... Toti eram acolo: eu, fetele, ginerele, mama lui batrana... Si numa' deodata, cand am ajuns la poarta, s-o facut o... nu pot sa va spun! O... lumina. In mijloc, pasarea s-o luminat! Asa, ca un glob de aur stralucea! Invelita intr-un glob de lumina, canta. Singura, in mijloc la tot copacu'. Si nu pot sa va spun ce cantec o-nceput a canta atuncea pasarea aia! Parca asa, toata natura o-nceput sa cante, cu toate glasurile! Ginerele meu statea si se uita, cu ochii plini de lacrimi, si parca se-ntinerise la fata, cu lacrimi ca de bucurie se uita, si tot zicea: "Mica, nu se poate sa se-auda ceva atata de frumos!...". Eu am plans si am mai stat in poarta putin, pana o dat lumina zorilor. Pe urma mi s-o facut frig, afara tot burnita, era o vreme urata, m-o luat un tramurat si m-am bagat in casa, sa ma incalzesc. M-am pus pe o lavita, langa geam. Si-apoi m-am ridicat si m-am apucat sa fac focul".