Nora Iuga - "Sunt absolut convinsa ca trupul nostru poarta in el cosmosul"

"Ne nastem cu universul in noi"

- A venit, in sfarsit primavara. A venit cu furie, as putea zice. Va place perioada asta a anului?

- Vai, cand vine primavara este o nebunie. Nu mai exista varsta, nu mai exista timp, povara, oboseala, nimic! In fiecare an, la sfarsitul lui martie inceputul lui aprilie, cand inmuguresc pomii, se rupe un arc in mine. Ma simt exact ca mugurele ala care plesneste. Vrei sa-ti iesi din piele, ai strans prea mult in tine toata iarna. Este teribil, ca si la 81 de ani simti acelasi lucru. Astepti soarele si viata, cum asteptai altadata un barbat. Toate astea se leaga intr-un fel ascuns. Natura asta, nevoia schimbului a ceea ce-i prea mult in noi cu ceea ce-i prea mult in afara noastra este derutanta si irezistibila in acelasi timp. Sa fie asta o posibila definitie a primaverii?

- Vorbiti despre natura ca o indragostita.

- Eu nu iubesc natura, sa fim intelesi! Nu o iubesc pentru formele ei frumoase, care ma incanta, ma seduc si-mi dau anumite stari emotionale, care pot fi pur estetice! Nu, eu o simt in mine, simt ca vorbesc inauntrul meu cu ea. Sunt absolut convinsa ca trupul nostru poarta in el tot cosmosul. Ne nastem cu universul in noi, asa se si explica de ce putem intelege lumea din jur, de ce ne-o putem insusi. Fireste, asa cum exista persoane care te resping si altele care te atrag la prima vedere, complet inexplicabil, si cu natura si plasmuirile ei mi se intampla la fel. Imi plac, de pilda, copacii.

- Sunt la fel de vii ca noi...

- Pentru mine, sunt asemenea oamenilor. Sunt individualizati, fiecare are personalitatea lui. Nu stiu daca vederea unui om mort pe strada ma impresioneaza mai tare decat o padure de copaci despicati dupa furtuna. Cand imi lipesc trupul de trunchiul unui copac, parca simt un barbat. Am avut mai demult o bursa in Germania, la o ora cu trenul de Berlin. Locuiam intr-un castel, la Wiepersdorf, un catun cu cateva case, de unde imi mai cumparam uneori tigari si unde beam cateodata o vodca la crasma. Scriam toata ziua, si singurele plimbari pe care le faceam erau in padurea imensa din jurul castelului. Era primavara, si o bateam cu piciorul ore in sir. Ma intalneam cu iepuri, caprioare, mistreti chiar. Urmaream luptele veveritoilor intre ei, pentru cate o veverita tacticoasa, care rontaia cate o ghinda sus, pe-o creanga. Odata, plimbandu-ma cu un rus alb prin aceasta padure, mi s-a facut foarte rau. Facusem 10-15 km de mars in ziua aceea si m-a apucat un fel de ameteala. Nu indrazneam sa ma sprijin de barbatul acela, i-am spus "Mi-e rau. Cred ca lesin". Si el mi-a zis: "Uite un copac frumos si puternic, du-te, ia-l in brate si roaga-te de el sa te ajute sa iti revii". L-am urmat ca in transa. Am imbratisat copacul; mi-am lipit obrazul de el si i-am soptit sa-mi dea din puterea lui, sa-mi recapat vlaga. Jur, n-a durat mai mult de un minut si m-a apucat o frenezie de nedescris. Nu stiu daca de vina a fost rusul, care credea orbeste in asta, sau intamplarea, dar de atunci, de fiecare data cand mi se face rau, daca am in preajma un copac, repet terapia si intotdeauna functioneaza.

"Sunt indragostita de soare"

- Si in afara de copaci?

- Eu nu fac aproape nici o deosebire intre celula si molecula. Moleculele se transforma si ele, cresc de la un fir de nisip la o pietricica, au si ele o istorie a lor. Eu pot sa fac o pasiune nebuna pentru anumite pietre. Dar cel mai mult si mai mult iubesc soarele. Sunt indragostita de soare. Pe bune. De copil eram atrasa de tot ce e legat de Egipt, de Akhenaten, primul faraon care credea intr-un singur zeu, in puzderia aia de idoli, caraghiosi si totusi atat de importanti, care chipurile ar fi condus lumea. El credea numai in Soare. Este singurul care a avut o gandire monoteista, inaintea evreilor. Spuneam mai inainte ca fiecare om functioneaza intocmai ca universul. Ei bine, imi imaginez ca soarele nostru personal e creierul, si organele sunt planetele, organele fiind dirijate de creier, asa cum planetele sunt dirijate de soare. Pe-atunci, imi disparuse totalmente din minte luna, astrul asta atat de romantic, care e in stare sa transforme si un expert contabil in poet.

- Oare poetii au o sensibilitate mai mare pentru natura?

- Dar romantismul nu e un curent literar, ci o stare a omului dintotdeauna! Nu romanticul e fals. Cel ce-si reprima romantismul e fals. Infiorarea in fata naturii nu tine de epoci. Pastorii care pleaca in creierii muntilor cu oile si seara se intind pe spate, in singuratatea aia tulburatoare, privind stelele sau cantand o doina din fluier, nu sunt si ei romantici? Romantismul o fi si el o catusa pe care ne-a pus-o natura in loc de bratara. Asa cum luna face sa creasca apa marilor si oceanelor, asa atrage si limfele noastre, declanseaza o maree fiziologica si o rascolire interioara teribila. Simti in tine clocotind totul si aia e singura stare de libertate de fapt. Poezia adevarata nu e cea pusa pe hartie, ci starea nedefinita, haosul de dinaintea declansarii cuvintelor. Poate sa zica cine ce-o vrea, mi se pare ca nu poti sa scrii un cuvant fara inspiratie, fara aceasta stare indefinibila, cu neputinta de localizat. In orice caz, nu de la Dumnezeu, mai curand de la trup as spune... adica iar ma intorc la cosmosul ala din noi.

"Muntii sunt altarele lumii"

- Spuneati, candva, ca aveti o afectiune speciala pentru munte. Cum s-a nascut?

- Ooh, muntele m-a sedus pe alte cai. Nu mi-a placut dintotdeauna. Fascinatia pentru munte i-o datorez barbatului meu, care ma purta pe crestele Bucegilor si ale Pietrei Craiului, pe drumuri adesea nemarcate. Abia acum imi dau seama ce mult ma atrage tot ce-i nemarcat. Am urcat odata pe Caraiman, cu Nino si cu baiatul nostru. Ei doi s-au oprit la Cruce, sa mai culeaga niste floarea reginei, eu am continuat urcusul pe o costisa si am ajuns pe un platou, cel mai inalt din zona. Eram singura acolo, nimic in jur, stiam ca nu ma vede nici un ochi, ca sunt deasupra tuturor. Traiam o libertate totala. Ma simteam stapanul lumii. Aveam un sentiment de Dumnezeu, dar nu al unui Dumnezeu crud, ci al celui bun prin singuratate. Si azi, cand trec cu trenul prin fata muntilor si-i vad atat de imensi, dominand totul, stiu ca ei sunt altarele lumii. Nu ma pot abtine sa nu ma inchin, exact asa cum te inchini cand intri intr-o biserica. Credinta mea capata forma lor, se face pamant, devine infinit mai puternica decat in fata unei biserici.

- Marile revelatii le-ati trait mereu in natura?

- Biserica nu-mi spune nimic, ea mai inseamna pentru mine doar o vaga nostalgie dupa copilarie, cand bunica ma lua de mana si ma ducea la sfanta impartasanie. In biserica n-am avut nici un fel de revelatie, niciodata. Biserica nu mi-a dat decat sentimentul spectacolului. Adevarata tulburare interioara, care aduna si frica, si credinta, si rugaciune, si nevoia de aparare, mi se intampla doar in fata naturii. Din cauza asta, o recunosc cu teama, gandirea mea se apropie tot mai mult de paganism.

"Ma bantuie inserarile"

- Credeti ca prin intuitie am putea recupera ceva din frumusetea uitata a lumii?

- Eu cred foarte tare in intuitie si am un respect imens fata de instinct. Purtam in noi teribila vinovatie ca le-am tradat, le-am umilit, le-am calcat in picioare, in favoarea unei ratiuni care se crede atotputernica. Vrem sa ne mearga tot mai bine, devenim tot mai inteligenti, tot mai tehnici, avem un confort tot mai mare si nu ne mai saturam de evolutie. O sa ajunga sa ne plictiseasca si calatoriile pe Marte. Dar am luat-o cu ratiunea pe un drum gresit. Am ajuns sa intram in concurenta cu natura si cu Dumnezeu, iar asta intr-o zi se va razbuna. Omenirea va ajunge intr-o prapastie din care nu-si va mai putea reveni. Daca mai putem salva ceva - dar din pacate am ajuns prea departe - n-o mai putem face decat revenind la instinct, la privirea aceea curata a copilului, la perceptia lui infinit mai adevarata decat a unuia care si-a maturizat mintea invatand, care e contaminat de cunostinte si este robul ratiunii lui. Nu putem ajunge egalii lui Dumnezeu prin ratiune. Blaga spunea foarte frumos, cand pomenea de cenzura transcendentala, ca Marele Anonim ii impune omului acea stavila, pentru a nu putea patrunde in domeniul lui. Si-atunci, de ce ne-a lasat totusi ratiunea? Poate pentru ca trebuia sa fie asa, ca lumile sa si dispara. Avem sfarsitul in noi, fara indoiala. Nu spuneau existentialistii ca, inca de cand ne nastem, purtam moartea in noi? Ei bine, ratiunea e condamnarea noastra la moarte.

- Si-o intrebare de incheiere: exista vreun loc anume, vreun peisaj care sa va fi marcat mult timp inca dupa ce l-ati vazut?

- Pe mine mai degraba ma bantuie inserarile, ora aceea entre chien et loup, cand lumina ezita. Ma innebunesc ratacirile. Imi vine in minte un vers de Macedonski - uneori imi place mai mult decat Eminescu - "Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge si muzele ca vor ramane amagitoare naluciri?". O sa-mi amintesc insa toata viata ziua in care am ajuns prima oara la Sighisoara. Era o zi de vara la amiaza. Nu era nimeni in cetate, totul era pustiu, se auzeau doar clapele unui pian si incremenirea aia m-a facut sa cred ca sunt cu totul in alta lume. Aveam impresia ca traiesc o reminiscenta din alta viata. M-am lasat atunci in voia pasilor care ma purtau pe strazi mici, cotite, podite cu pietre de rau. Nu voiam sa ajung nicaieri, dar imi venea sa alerg. Ma simteam dintr-o data napadita de o bucurie inexplicabila, voiam parca sa iau in mine cat mai mult din acel peisaj. In capul meu nu se repeta decat un singur gand: "Aicea as vrea sa mor. Asta e un oras de murit!".