- Ultima dvs. intalnire cu cititorii revistei "Formula AS" s-a petrecut in 1999! Multa vreme s-a calatorit de atunci! Asadar, ce mai faceti? Cum arata viata dumneavoastra dupa... 13 ani?
- Viata mea nu poate sa fie altfel decat a tuturor: nu arata nici foarte bine, dar nici foarte rau. Insa mediocritatea supara. (rade)
- Cum a evoluat, intre timp, povestea dumneavoastra de dragoste cu scena si actoria? Mai are aceeasi chemare si acelasi parfum?
- Din fericire, am de lucru, joc destul de mult. Am avut bucuria intalnirii cu Andrei Serban, la spectacolele cu "Lear" si cu "Ivanov" (ambele se joaca la Teatrul Bulandra), am facut la teatrul Metropolis un spectacol cu Felix Alexa ("In rolul victimei") si unul cu Alice Barb ("Nebuna din Chaillot"), iar acum suntem cam la a cincisprezecea reprezentatie, tot la Bulandra, si tot cu Felix Alexa, dar cu piesa "Mestesugul vietii", un text frumos, care vad ca e foarte bine primit, ceea ce nu poate decat sa ma bucure. De altfel, observ ca publicul s-a improspatat. Au venit generatii noi, salile sunt pline de tineri, dar calitatea generala a publicului e foarte buna, a ramas neschimbata. Depinde de ce-i oferi publicului. Daca-l tratezi ca pe "tampiti", iti raspunde ca atare, daca il fortezi sa gandeasca si sa simta mai elevat, atunci ridica si el stacheta.
- Teatrul a coborat stacheta in ultimul timp?
- Noi, facatorii de teatru, am mai gresit uneori, am scazut etalonul. Dar asta se vede si se simte imediat. Pe scena, esti expus ca la o radiografie: e vizibil si ce ai inauntru, si ceea ce exprimi exterior prin gesturi si rostiri. Asa ca orice compromis mare se plateste scump. Ca atare, in mare, situatia e remediata. Pe de alta parte, mai ales actorii tineri sunt obligati de context sa mai recurga la unele compromisuri mici. Sunt atat de prost platiti, incat nu ar putea sa supravietuiasca fara expediente comerciale - reclame, seriale etc - si, chiar si mai dureros, nu sunt ajutati deloc sa devina cunoscuti. Eu imi aduc aminte ca la treizeci si ceva de ani aveam deja un statut solid: jucam mult in spectacolele de teatru de televiziune (care acum nu mai exista), faceam film... Dar, revenind la intrebarea initiala: povestea mea de dragoste cu actoria. Da, si-a pastrat si parfumul, si pasiunea. In nici un caz, nu se poate spune ca in mariajul acesta al nostru a intervenit obisnuinta. N-avea unde sa incapa. Fiecare rol e un nou basm, pe care trebuie sa-l primesti cu inocenta copilului, care e convins ca nimic nu e imposibil si pe care trebuie sa-l explorezi pana in cel mai indepartat ungher. De-asta meseria noastra e foarte frumoasa, dar si foarte grea: iti permite sa te joci, sa visezi, sa te inchipui in fel si chip, dar iti cere si o rigoare si un devotament aproape militar.
- Familia este un alt subiect delicat pentru un actor. Uneori e considerata o ingradire a libertatii, de care actorul se teme. Dvs. ati mizat totusi pe ea?
- Da, eu mereu am considerat familia ca pe un cocon protector, asa ca mi-am propus sa rezolv "problema" asta cat mai repede cu putinta. Ca atare, in anul I de facultate m-am casatorit si am ramas si insarcinata. Fireste ca am primit multe intrebari din seria: "De ce asa de repede? Ce vrei sa faci: sa cresti copilul sau sa faci actorie?". Raspunsul meu a fost: "Am banuiala ca pot sa le fac pe amandoua". Si, in timp, s-a demonstrat ca am avut dreptate. (rade) Ideea e ca nu poti sa traiesti numai cu teatru. Cand se termina spectacolul, in lipsa unei familii, ramai singur, nimeni nu te ajuta sa te reinserezi in realitate.
- Nu e greu sa jonglezi cu aceste doua planuri de viata?
- Ba da, as minti sa spun ca nu e greu. Cheia e ca atunci cand ajungi acasa sa faci completamente abstractie de teatru. Trebuie sa intri in bucatarie si sa faci o mancare, trebuie sa tragi cu aspiratorul sau sa pui rufele in masina de spalat, trebuie sa-ti cresti copilul sau sa iesi cu nepotul in parc, trebuie sa te ingrijesti de parintii care acum au ei nevoie de ajutorul tau, trebuie... sa faci ceea ce face toata lumea. A te inchide in cochilia actorului e o greseala fatala, fiindca aceasta e o atitudine care te alieneaza definitiv.
- Dincolo de meserie si de familie, care mai sunt stalpii care va sprijina sufletul?
- As fi vrut sa spun prietenii, dar prieteni am foarte putini. Doi. Si cred ca exagerez... Credinta, care la mine a venit ceva mai tarziu. De fapt, credincioasa am fost intotdeauna, doar practicanta am devenit in ultimul timp. Si nici acum - sa nu se inteleaga gresit - nu sunt o bigota. Doar ca inainte mergeam la biserica rar si atunci cautam momentele in care spatiul sa fie gol, fara oameni, ca sa pot sa ma rog.
- Privind in urma, de ce va este cel mai dor? Va mai amintiti uneori de copilarie, de exemplu?
- Mi-e dor de actorii exceptionali langa care am jucat si de la care am invatat foarte mult, asa cum in fiecare zi mi-e dor si de oamenii cu care continui sa ma intalnesc si azi, si la care tin incredibil de mult: Victor Rebengiuc, Mariana Mihut, Ducu Darie... In ce priveste copilaria, mi-e greu sa aleg o singura amintire, fiindca, din fericire, am multe care-mi sunt extrem de pretioase. Daca ar fi totusi sa aleg o intamplare de care imi este drag, ea s-a petrecut in vremea cand locuiam la Constanta, aveam vreo 4-5 ani si fusesem cu mama la cinematograf. Vazuseram "Doamna cu catelul", un film rusesc, din care n-am prea inteles mare lucru, dar care m-a impresionat teribil, probabil mai mult la nivel vizual.
- Viitorul va intereseaza? Aveti dorinte, asteptari?
- Spre viitor mi-e si frica sa privesc. Am senzatia ca nu ma asteapta lucruri foarte bune. In primul rand, din cauza acestei degradari a societatii care, pur si simplu, ma infioara. Totul e vraiste in lumea care ne inconjoara... Si, in al doilea rand, din pricina varstei mele. Nu ca as trece printr-o criza a varstei. Nu. Pe asta am depasit-o cand am implinit 30 de ani. Atunci mi s-a parut ca se prabusea universul in jurul meu. Astazi, numarul anilor nu ma mai impresioneaza. Sigur, sunt zile in care nu imi place de mine si-atunci refuz sa ma mai uit in oglinda, dar nu asta e problema. Problema e ca acumularea aceasta de ani are urmari si la nivelul sanatatii. De-asta, singurul lucru pentru care ma rog azi la Dumnezeu este sa fiu sanatoasa, sa nu devin o povara pentru cei din jur si sa nu fiu umilita de boala si de neputinta.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
