Romania interbelica: Scoala de la Pitar Mos

Scoala printeselor

Tulburat cand si cand de un incendiu sau o crima de amor, Bucurestiul de dinainte de razboi era totusi un oras pasnic si tihnit. Oamenii isi tradau starea dupa imbracaminte si "manere", dupa marca automobilului, numarul de amante si strada pe care locuiau. Ca in orice lume asezata si condusa de principii putine, dar ferme, accesul elevilor la mondenitatile obisnuite ale orasului, la filme si restaurante era (mai ales de la o anumita ora in sus) controlat strasnic. Nu se faceau concesii si nici abateri zgomotoase. Politia scolara veghea intrarea in parcuri si cinematografe, in timp ce parintii isi struneau copiii cu ceasul in mana.
Surprinzator poate, dar tinerii nu se simteau defel frustrati. Intre ei nu existau nici deosebiri majore si nici invidii. Doar uniforma si apartenenta la un liceu sau altul mai agitau putin spiritele. A fi licean era deja o performanta. Conta anul de studiu, dar mai ales scoala pe care o urmai.
Erau multe licee ravnite in Bucuresti, dar nimic nu se compara cu scolile catolice, mai ales cu Scoala de la Pitar Mos ("Sfanta Maria"). Aici invatasera printesele Reginei Maria si toti copiii elitei bucurestene. Aici se pregateau - dupa modelul colegiilor private engleze - viitoarele doamne din inalta societate, imbinand studiul limbilor straine cu rafinate cunostinte de arta, sport si purtare aleasa. Cand aparea o eleva de la Pitar Mos, imbracata in obisnuita pelerina si palarie bleumarin, lumea intorcea gelos-admirativ capul pe strada. Suntem departe de modelul scolilor protipendadei activiste din Floreasca si Primaverii, cu raliuri automobilistice printre pietoni si chefuri intinse pana dimineata.
Pare greu de crezut, dar, inainte de razboi, cei mai avuti oameni ai Romaniei plateau taxe enorme pentru ca fiii lor sa aiba cea mai severa educatie posibila - educatia calugarilor catolici.

Fusta peste genunchi

"Prima data cand am intrat la Pitar Mos" - isi aminteste doamna Paula Iacob, fosta eleva a liceului - "am inceput sa plang. Eram intr-o sala imensa si nu prea luminoasa, care ducea spre capela. N-am vrut sa stau, dar vointa tatei era de neinduplecat. Fiind singura la parinti si din cale-afara de rasfatata, el stia ca doar maicutele ma mai puteau indrepta. Ii multumesc si acum. A avut dreptate. Liceul de la Pitar Mos m-a invatat tot ce stiu astazi. M-a invatat ca a fi bun cu oricine este o obligatie sociala. M-a invatat sa accept defectele oamenilor, sa nu-mi impun vointa cu orice pret, sa-mi stapanesc emotiile si impulsivitatea, sa-mi stapanesc debitul verbal si sa ma incred in fortele mele. Interesant e faptul ca, in ciuda taxelor uriase, noi nu aveam nici un privilegiu. Dimpotriva, fata de scolile obisnuite de stat, la noi severitatea era maxima. Nu se admitea nici cea mai mica abatere de la regulament - nimeni nu putea parasi caminul in timpul saptamanii, fusta trebuia sa fie la fix 40 de centimetri distanta de pamant, iar la masa era de neconceput sa lasi ceva in farfurie. O sa-mi amintesc toata viata cum, intr-o zi, pentru a putea parasi masa, am furisat mancarea in buzunar. Pe sala m-am intalnit cu maica superioara. M-a privit indelung, dar nu mi-a spus nimic. N-am sa uit niciodata rusinea pe care am incercat-o atunci".

"Invata bine. Sa vorbeasca mai putin"

Adevarata exigenta se manifesta la clasa. In acest punct, maicutele erau intratabile. "Specificul liceului era de limbi straine", va continua d-na Paula Iacob. "In mod obligatoriu, elevii trebuiau sa vorbeasca, chiar si in recreatii, intr-o limba straina. O saptamana germana, o saptamana franceza. Joi seara, erau ore de politete: cum sa te adresezi pe strada, cum sa intretii o conversatie si cum sa te imbraci la o receptie sau la alt moment festiv. Vineri erau ore de dexteritate. In functie de preferinte, se faceau ore de pian sau desen - obligatoriu ore de lucru - si mai ales de gastronomie. Lunar, aveau loc orele de cenzura, in care se aprecia activitatea de la clasa si se dadeau calificative. Imi amintesc ca adeseori in carnetul meu scria: "Invata bine. Sa vorbeasca mai putin". Notele nu contau. Sistemul binecunoscut de notare din celelalte scoli era inlocuit aici cu medalii - una albastra pentru purtare, alta rosie pentru invatatura. La liceele catolice de baieti, se folosea un alt sistem: in functie de raspunsurile de la ore se dadeau bilete de merit, tiparite in diferite culori. Zece bilete se schimbau cu un alt bilet, mai mare. La o suta de bilete de acest tip obtineai un galon, o tresa ca la militari. La o suta de galoane, maximum de notare era o stea aurita".

Clopotelul lui Dumnezeu

In afara severitatii, secretul scolilor catolice consta in insotirea permanenta a elevilor. Niciodata nu ramaneai singur. Chiar daca clasele erau mari (60-70 de copii), la studiu si la meditatii se formau grupe mici, supravegheate de catre un calugar (Bruder sau Schwester).Orele de dirigentie erau simple si austere, fara apropieri afective sau familiaritati inutile. Intre elevi si profesori (mater) se pastra mereu o distanta apreciabila, protectoare si pentru unii, si pentru altii. "Nu stiu daca a fost bine sau rau", va continua d-na Iacob. "La Pitar Mos, maicutele cautau sa ne arate partea frumoasa a vietii. Ne fereau intentionat de mizeria morala din jur, de abject si decadere. Ni se impunea o educatie pozitiva, usor romantica, in care viata aparea plina de lumina si de lirism. De aceea poate, cand in 1947 vom fi redistribuite la alte licee, socul adaptarii la viata obisnuita va fi cumplit de greu. Eram inocente si nepregatite sa infruntam minciuna, tradarea, banala superficialitate a vorbelor fara acoperire.
Dar si mai greu, parca, am suportat singuratatea. Daca am invatat ceva cu adevarat temeinic la Pitar Mos, aceasta este comuniunea si toleranta. Surprinzator poate, la liceele catolice nu exista nici o urma de bigotism. Spovedania se facea doar de doua-trei ori pe an, iar slujbele din capela scolii erau rezonabile si ca numar, si ca intindere. In clasa, aveam colege catolice, dar si ortodoxe, armene sau reformate, asa cum aveam fiice de generali sau de mari negustori, dar si copii de la orfelinat. Nimic nu ne impiedica sa ne simtim ca intr-o mare si incapatoare familie. La un moment dat, traind un puternic impuls religios, am marturisit maicii Modesta, fata de care aveam o afectiune aparte, ca vreau sa trec la catolicism. Chiar daca s-a bucurat in sinea sa, maica m-a sfatuit cu blandete sa ma mai gandesc. Pe Dumnezeu il poti sluji in nenumarate feluri. Important e sa pastrezi legatura cu el. Sa nu-l uiti niciodata. Nu forma conteaza, ci continutul. La scolile catolice exista, de altfel, obiceiul ca in mijlocul orei sa sune un clopotel. Fara exceptie, profesori si elevi se opreau pret de cateva secunde si, intr-o tacere profunda, cu totii se gandeau la Dumnezeu."

Prietenii pe viata

Recunoscuta ca atare sau nu, la Pitar Mos exista o constiinta elitista puternica. Profesorii-calugari erau titrati la cele mai renumite facultati din lume, maica superioara avea doctoratul in fizica, iar dupa liceu elevele urmau, fara exceptie, studii universitare stralucite. Temeinicia cunostintelor predate era dublata de rigoarea educatiei morale si, nu in ultimul rand, de un adevarat cult al prieteniei. Chiar si acum, la 65 de ani dupa desfiintare, elevele liceului nu uita de unde au plecat. Risipite in lume, fostele eleve continua sa-si scrie, se confeseaza ca pe vremuri, nu ezita sa se ajute intre ele. In 1994, a avut loc prima lor revedere de dupa razboi. Majoritatea traiesc acum in Germania, Franta, Canada. In ciuda varstei inaintate, nu si-au pierdut nici limba si nici amintirile. Cand e vorba de liceul lor, nimic nu mai conteaza. Lilit Cumuroian (armeanca la origine) a venit tocmai din Brazilia. A stat o zi si jumatate in Bucuresti, avand o singura dorinta - sa-si vada fostele colege de clasa. Sunt lucruri care nu se pot povesti. Pare putin desuet si iesit din logica indiferenta si calculata a vremii, dar la Pitar Mos prieteniile se faceau pe viata.

Ultimul director - Bruder Augustin

A fost ultimul director al Liceului catolic de baieti "Sf. Iosif" si n-a uitat niciodata tragedia anului 1947, cand a predat autoritatilor cheile si inventarul scolii. Din pacate, era doar inceputul. Din scolile catolice nu trebuia sa ramana nici macar amintirea - arhivele au fost sechestrate, elevii risipiti la alte licee, iar calugarii-profesori (francezi si nemti), obligati sa paraseasca tara. Monahii romani au fost stramutati cu domiciliul obligatoriu la Timisul de Sus, in timp ce altii, mai putin norocosi, precum Bruder Augustin, au fost aruncati pur si simplu in strada.
Un timp, Bruder Augustin si-a castigat existenta dand meditatii de limba franceza si germana. Apoi, pentru ca infiintase o societate a tinerilor catolici (Falanga Sfintei Cruci), va fi arestat si condamnat la 20 de ani inchisoare.
N-a povestit niciodata despre suferintele indurate la Jilava si, apoi, in Balta Brailei. "Am facut juramant", spunea el, "sa sterg orice insulta si josnicie din vremea detentiei. Pe toti cei care mi-au facut rani i-am iertat. Iertare adevarata inseamna stergere si vindecare a locului ranit. Nu e usor, dar Dumnezeu si rugaciunile catre El m-au ajutat. Imi amintesc de suferinta colegilor mei - preoti greco-catolici, dar si foarte multi ortodocsi. Imi amintesc, mai ales, de Sfanta Liturghie, pe care o savarseam impreuna in ascuns, cand eram scosi in curtea lagarului. Imi amintesc de marile sarbatori religioase, pe care le celebram in taina, de intalnirea cu adevarata rugaciune, pe care am avut-o in carcera. Imi amintesc, de asemenea, de cuvintele unui preot ortodox care, privind pe gardienii ce ne pazeau, a zis, cu o mila desavarsita: "Sarmanii, de fapt, ei sunt cei inchisi. Ei sunt adevaratii prizonieri". Frigul, teama, foamea sau bataile par acum traite de altcineva. De o singura amintire nu am putut scapa - de zidul inalt de 6 metri pe care l-am ridicat cu bratele noastre, pentru ca apoi sa fim inchisi in interiorul sau. Aceasta imagine ma cutremura si acum. Sa-ti construiesti propria ta inchisoare."

*
Dar cea mai grea pedeapsa pentru Bruder Augustin nu a fost puscaria, ci indepartarea de scoala, de crezul ordinului sau calugaresc - "Fratii scoalelor crestine", infiintat de Sfantul Ioan de la Salle. Tot timpul a asteptat ca lucrurile sa se schimbe si el sa revina la catedra. Si-a castigat existenta ca muncitor, ca translator la Crucea Rosie si apoi ca sef de tura la Salvare. Schimbarea vremurilor a venit pentru el prea tarziu. Sunt lucruri care se pierd pentru totdeauna. Spiritul si amprenta umana a scolilor de la Pitar Mos, Sf. Iosif, Sf. Andrei sau Sf. Anton nu mai pot fi reinviate. Ceea ce vede ca se intampla in jurul sau ii intareste lui Augustin Bruder scepticismul. De fapt, cu toata ingaduinta pe care o are pentru cele trecatoare - nu poate sa inteleaga superficialitatea lumii de astazi. Copiii invata ceea ce vad. Au disparut rigoarea, seriozitatea si disciplina. Au disparut, in primul rand, modelele. Sincer vorbind, nu e chiar o tragedie ca in urma cu exact 65 de ani, liceele catolice si-au inchis portile. Tragic cu adevarat e ca nu s-a pus nimic in loc. Romania si-a pierdut nobilitatea si elitele. Democratia o trage in jos.
Mai mult ca oricand, scoala romaneasca are nevoie de icoana unor dascali exemplari, de la care cei tineri sa deprinda bucuria zborului si indrazneala marilor idealuri.