Singuratatea alegatorului de cursa lunga

O revolutie, fie ea si una discutabila, cum a fost a noastra in 1989, iti garanteaza, in principiu, dreptul la libera exprimare.

Iti garanteaza libera exprimare, dar nu succesul ei. Stiinta vorbirii nu se impune prin lege. Nici o revolutie din lume si nici o Constitutie nu iti poate garanta dialogul si comunicarea decenta intre partide, intre clasa politica si societatea civila, intre guvernanti si votanti. Democratia iti da, dar nu-ti baga in sac!
Ceea ce traim noi azi, in 2012, e tocmai demonstratia faptului ca libertatea de expresie nu inseamna, automat, si comunicare. Dialog. Iar ultimii ani nu au facut decat sa adanceasca prapastia dintre taberele pe care democratia le propune si le provoaca, din principiu, la comunicare, ca singura in masura sa previna derapaje constitutionale si sa garanteze buna guvernare intre doua scrutine. Protestele lui ianuarie 2012 sunt doar ultimele dintr-un lung sir de consecinte nefaste ale lipsei de dialog in care ne-am instalat dupa 1989. Au fost evenimentele de la Targu Mures, apoi Piata Universitatii si raidurile minerilor. O vreme, violentele de strada au disparut, dar aparenta liniste nu a facut decat sa mascheze fracturile de comunicare pe plan institutional. Guvernele conduc prin ordonante, putinele legi care trec efectiv prin Camera si Senat se voteaza prin dictatura grupului parlamentar, cabinetele se fac cu forcepsul, cu mutari de trupe dintr-un partid in altul, pana se face o majoritate. Iar pentru asta au fost si sunt responsabile, indiferent de succesiunea din ultimele doua decenii, si puterea, si opozitia. Zero comunicare, zero dialog, totul e negociere. Troc si santaj.
Mai nou, insa, de cand cu criza, pana si austeritatea se impune fara dialog! Haituit de adversarii politici si presat de scaderea cotei de popularitate, presedintele Traian Basescu nu si-a mai dus la indeplinire promisiunea de a se intalni regulat cu electoratul in Piata Universitatii. A avut sansa dialogului si a profitat multa vreme de ea, dar a abandonat-o, iar Piata Universitatii e acum a adversarilor sai. La randu-i, lasand in seama presedintelui-jucator prerogativele de comunicare cu publicul, guvernul s-a trezit mai mereu in ultimele luni intr-o postura ingrata, trebuind sa justifice si sa incaseze gafele de discurs ale lui Traian Basescu. Aici, cazul Arafat este cel mai clar exemplu. Supus unui linsaj mediatic fara precedent pe majoritatea posturilor importante de televiziune, controlate, ce-i drept, de adversarii politici, PDL a ales sa boicoteze aparitiile pe teren advers, preferand comoditatea prezentei pe scenele Radio Romania Actualitati si TVR. Iar retragerea din prim-plan a celor mai curajosi si mai vocali dintre liderii sai, Blaga, Berceanu si Videanu, a vaduvit puterea de ultimii sai purtatori de mesaj, catre o populatie care a achitat cu stoicism, vreme de aproape trei ani, costurile crizei. Postura complicata in care s-a aflat guvernarea nu poate fi insa o scuza. In loc sa isi asume deschis si transparent comunicarea deciziilor - unele dintre ele salutare - menite sa tina Romania pe linia de plutire, guvernul a preferat tactica strutului: a bagat capul in nisip, dar a ramas cu "penajul" pestrit la suprafata.
Lipsiti de minima empatie a guvernantilor, de o alternativa mai luminoasa in opozitie, lipsiti de angajamentul societatii civile, ca si de ghidajul unor figuri publice charismatice, oamenii au rabufnit disperat si dispersat. Nimeni nu le-a ingradit libera exprimare. Dar asta nu le-a garantat - amanunt frapant, toate zilele acestea - exprimarea unor idei coerente. Fiecare a demonstrat pentru ce-l durea pe el, si nu pentru un obiectiv comun. Lipsa comunicarii si a dialogului a contaminat si masele. Nici noua "revolutie" si nici alta revolutie nu va rezolva ceea ce trebuie sa rezolvam noi cu noi. Faptul ca guvernul recunoaste acum, tardiv, sub presiunea strazii, esecul in comunicarea crizei, poate fi o lectie pentru clasa politica. Caci marea durere a demonstrantilor nu vine de la una sau alta dintre masuri, ci de la perceptia generala a atitudinii guvernantilor in fata acestor masuri, din insingurarea oamenilor in fata unei crize care nu e de ieri, de azi. Marea criza pe care protestele lui 2012 o scot la iveala aceasta e: singuratatea alegatorului de cursa lunga.