Protestele noastre si ale altora

1. Explozive si amenintatoare mai ales prin violenta lor, miscarile de protest care au scos lumea in strada in cateva orase din Romania au numarat, totusi, doar cateva mii de participanti, intre care majoritari au fost "ultrasii" galeriilor de fotbal, aflati in veche dusmanie cu jandarmii, "revolutionarii" nemultumiti ca li s-au redus recent pensiile si cativa "protestatari" cu misiune de la partid. Pe cine exprima, de fapt, aceste miscari? Pot fi ele interpretate drept "nemultumire nationala"?

- Desi "ultrasii" au fost cei care au generat cele mai puternice emotii, ei nu au fost majoritari in cadrul protestelor si s-au manifestat preponderent la Bucuresti. Acestea fiind zise, numarul total al protestatarilor a atins un maxim de 10.000 la nivel national luni, ceea ce reprezinta mai putin de 1 din populatia tarii. Daca nu ar fi fost amplificat de televiziuni, acest protest nu ar fi fost semnificativ. In nici un caz el nu reprezinta un fenomen national, ci doar un exemplu al puterii televiziunilor. Sa luam exemplul studentilor: din cele cateva sute de mii de studenti din Bucuresti, in Piata Universitatii nu au ajuns niciodata mai mult de 200, desi unele televiziuni au anuntat ca 400 de studenti ar fi plecat din Regie. Chiar si 400 sa fi fost, tot nu reprezinta decat o minoritate infima. Ce sa mai spunem de alte orase ale tarii, in care au protestat doar 200-500 de oameni?
Intr-adevar, cei ce s-au tot adunat in Piata Universitatii alcatuiesc o multime eterogena, in care sunt amestecati cetateni cu nemultumiri diferite, de la taxa auto la comasarea alegerilor; "revolutionari" nemultumiti de pierderea privilegiilor; gura-casca; activisti ai PNL si oameni dezorientati cu mesaje scrise pe hartie de acestia, unele de-a dreptul ridicole, cum a fost de pilda cel privind ziaristii invitati la TVR. Ce finalitate poate avea un asemenea protest? Nici una, evident, in lipsa unui mesaj unitar si a unor lideri credibili. Speriate de faptul ca protestele nu iau amploare, partidele de opozitie au incercat sa le dea o gura de oxigen, anuntand ca vor organiza propriile manifestatii. Co-presedintele USL Crin Antonescu a incercat chiar sa preia initiativa si sa-l saboteze pe partenerul sau Victor Ponta, anuntand un miting al PNL, exact in ziua in care liderul PSD ar fi trebuit sa participe la raliul de la Monte Carlo. Intors val-vartej de la Strasbourg, Victor Ponta s-a aratat mai prudent si a acceptat o invitatie la dialog din partea premierului Emil Boc. Este adevarat ca si domnul Boc a marcat un punct important prin readucerea in minister a lui Raed Arafat, dupa abominabila tacere din primele trei zile de tulburari. Poate ca domnul Ponta stia ca oamenii din Piata Universitatii nu pe el il asteptau. De altfel, la Iasi, manifestantii au declarat ca pleaca daca partidele incearca sa confiste protestul, iar una din lozincile scandate in Bucuresti a fost "USL-PDL, aceeasi mizerie".
Putem conchide asadar ca, desi nu reprezinta un fenomen amplu, protestele atesta falimentul moral al actualei clase politice. Desi protestatarii au huiduit actuala putere, nimeni nu a strigat dupa Victor Ponta, Ion Iliescu sau Crin Antonescu, ceea ce ar trebui sa le dea tuturor de gandit. Daca dam crezare blogului lui Adrian Nastase (si ar trebui sa-i dam), USL pregatea o ampla miscare de protest, mult inainte de izbucnirea scandalului din jurul lui Raed Arafat. Impulsivitatea presedintelui le-a oferit prilejul lansarii acestei miscari, dar nu a putut garanta si succesul ei.

2. Miscarile de strada par sa devina o moda, in ultima vreme, atat in Europa, cat si in America. Ce se intampla la noi e mai grav decat la ei?

- Ceea ce se intampla la noi este cu totul altceva. In primul rand, cum am aratat mai sus, amploarea protestului este mult mai mica. In Grecia, Spania si Statele Unite, au fost sute de mii de oameni care au iesit in strada. In afara de miscarea "Occupy Wall Street" din SUA, protestele europene au fost departe de a fi spontane, fiind organizate mai ales de sindicate. La noi insa, sindicatele si-au pierdut de mult credibilitatea, iar capacitatea lor de a scoate oamenii in strada a scazut considerabil, dupa cum am putut constata in 2010, imediat dupa anuntarea masurilor de austeritate. Daca nici atunci nu au putut organiza proteste de amploare, care sa destabilizeze puterea, cu atat mai putin o vor putea face astazi, dupa ce lideri marcanti, ca presedintele CNSLR-Fratia, Marius Petcu, au fost condamnati pentru acte de coruptie. Ajungem astfel si la unul din cele mai interesante aspecte ale actualelor proteste, care le diferentiaza fundamental de protestele din alte tari ale lumii: demonstrantii invoca masuri si legi care au fost adoptate in urma cu mai bine de un an! Putinii studenti care s-au alaturat protestelor se plang ca "si-au pierdut drepturile" din cauza legii educatiei promovate de Daniel Funeriu la un an dupa intrarea acesteia in vigoare; alti protestatari se plang ca li s-au taiat pensiile, ceea ce este fals, desi este adevarat ca puterea de cumparare a scazut; iar alta categorie este nemultumita de masurile de austeritate. Aceste masuri au fost insa adoptate in iunie 2010, cu mai bine de un an si jumatate in urma. In orice tara normala, protestele ar fi izbucnit imediat si nu s-ar fi oprit inainte de obtinerea unor concesii. Lasam la o parte faptul ca printre cei care striga ca le este foame sunt persoane care arata foarte prosper, si observam ca nimeni nu protesteaza impotriva nivelului ridicat al TVA (24%), desi ar merita, si nici impotriva fiscalitatii ridicate, care ar merita si ea sa fie contestata. Asadar, principala diferenta dintre recentele proteste din Romania si cele care au avut loc in alte tari europene sta in gradul lor de (in)coerenta si de (dez)organizare. A doua diferenta majora o aflam in amploarea lor redusa, iar a treia in componenta anarhista slaba. "Occupy Wall Street", care pare sa fi fost o sursa de inspiratie pentru unii, a fost o miscare cu caracter pronuntat anarhist, dar la fel de incoerenta programatic. Poate tocmai de aceea a fost dispersata cu usurinta.
In sfarsit, situatia noastra difera si la nivelul reactiei puterii politice: nicaieri in lume nu stiu sa se fi inregistrat trei zile incheiate de lipsa de reactie din partea guvernului. Intr-un tarziu, guvernul s-a repliat, si-a reparat greseala in cazul Arafat si a incercat sa relanseze dialogul cu societatea civila. Poate ca va recupera ceva din terenul pierdut, daca va fi destul de abil si de consecvent. Nu-i va fi insa deloc usor sa-i convinga pe romani ca politicienii puterii au coborat din turnul lor de fildes si vor cu adevarat sa se reconecteze la societatea romaneasca.