O veste minunata! Romanii se intorc la valori

Cu VLADIMIR SETRAN si MARIUS LEONTE, despre arta si visare

* Reprezentanti de exceptie ai picturii si sculpturii romanesti, cei doi artisti sunt prezenti intr-o expozitie care transforma Bucurestiul intr-o capitala europeana *

Un "manifest" anti-criza: MOIR

Pe bulevardul Iancu de Hunedoara nr. 64, langa Metropolis Center, s-a deschis un magazin-galerie foarte sic, cu un nume misterios: Moir. De la inceput, prin combinarea tehnologiei cu designul si cu artele vizuale, Moir s-a asezat la intersectia artei cu un anume stil de viata mai rafinat. Acolo gasesti idei de amenajare interioara, piese de mobilier, dar si creatii ale artistilor contemporani, toate adunate cu gust, intr-un spatiu familiar. Gasesti frumosul si confortul ingemanate armonios. Simple sau extravagante. Dupa numai un an de la deschidere, aceasta afacere a doua patroane tinere si perseverente, Florina Moraru si Alexandra Irimescu, s-a dovedit un succes. Un succes anti-criza, pe care am vrut sa-l popularizam intr-un scurt dialog:

- Cum de ati avut curajul sa porniti la drum in plina criza?

- Contextul economic nu prea ne-a descurajat! Dimpotriva, ne-am spus ca acum e un moment bun sa venim cu noutati. Criza limpezeste valorile. Moir a luat viata datorita publicului roman, care manifesta o dorinta din ce in ce mai clara de a se delecta cu obiecte frumoase, de a se inconjura de bun gust. Pana la urma, acest context economic anevoios s-a dovedit a fi mai mult propice decat ostil pentru noi. Asta, si pentru ca ne aflam intr-o sfera de afaceri cu afinitati artistice mai putin influentata de criza. In plus, si la noi si peste tot in lume, in ultimii ani, oamenii, mai ales cei dinamici, au tendinta sa-si dezvolte puternic individualitatea, personalitatea. Vor sa fie abordati si tratati altfel decat restul. Ei citesc tot mai multe reviste cu un anume profil bine delimitat, isi cumpara haine, masini, mobilier si cosmetice personalizate. Aceasta nevoie, care se numeste egonomie, ne-a dat si noua sansa sa ne dezvoltam. Sa oferim piese de mobilier, obiecte de arta si accesorii mulate pe personalitatea fiecarui client in parte.

- Care e secretul vostru, pana la urma?

- Noi mizam pe contactul direct cu clientii nostri. De aceea, obisnuim sa ii invitam ca sa ne cunoastem si sa avem relatii de durata. Sa ne imprietenim. Si le propunem produse din tari care sunt in topul designului: Italia, Franta, Anglia, Olanda, Spania sau Germania. Dar incercam si noi sa tinem pasul cu piata internationala. Moir este prezent la cele mai importante targuri de mobilier si de arhitectura din Europa. Nu in ultimul rand, noi educam pasiunea pentru frumos a vizitatorilor nostri. De aceea, in luna decembrie a anului care tocmai s-a incheiat, Moir a organizat si o prima si puternica expozitie, cu doi artisti romani contemporani: Vladimir Setran si Marius Leonte. Ei fac acolo un adevarat dialog si recital de pictura si sculptura. Un recital care poate fi admirat pana la sfarsitul lui ianuarie 2012.

Roua universului

Pictorul Vladimir Setran apartine generatiei seniorilor, generatia de aur a artei plastice romanesti. Dar el este si unul dintre parintii designului romanesc de azi. De mai bine de 50 de ani, Vladimir Setran, manat de o nestavilita pofta de creatie, si-a impartit talentul cu gratie, intre pictura, grafica, design si arta monumentala. La randul sau, mult mai tanarul Marius Leonte i-a fost student lui Vladimir Setran. La 47 de ani, "vedeta generatiei post-decembriste" a sculpturii noastre, asa cum l-a numit critica, are si el un palmares impresionant.A fost onorat cu premii prestigioase, cum sunt Premiul pentru arta monumentala si Premiul Apostu, ale U.A.P. In plus, Marius Leonte s-a dovedit a fi si un foarte bun manager, el reusind sa initieze si sa organizeze la inceputul anilor 2000 trei prestigioase simpozioane de sculptura la Bucuresti, Constanta si Timisoara, sub egida "ArtTuborg". Si poate ca multi dintre cititorii nostri isi mai amintesc straniul bestiar de "Fiinte", din metal si tabla sudata, ale lui Leonte, rasarite parca la marginea visului, pe acoperisul Teatrului National, la "Laptaria lui Enache", in 2003. Interesant este ca acum, cu expozitia de la Moir, amandoi artistii si-au facut reintrarea in public, dupa o lunga absenta. Vladimir Setran, dupa ce s-a luptat si a invins o suferinta grea, iar Marius Leonte, pentru ca, vreme de cativa ani, "s-a luat cu viata", cum spune el. Aceasta revenire de mare valoare in doi face din expozitia Setran-Leonte un eveniment remarcabil al lunii ianuarie. De aceea, la vernisaj, galeria Moir s-a umplut pana la refuz, peste 200 de artisti si profesori de la Universitatea de Arte din Bucuresti onorand expozitia, insotiti de muzica lui Bogman si de un pahar de Prosseco rose oferit de gazde. Peste patru ore de bucurie spirituala, intre sculpturile masive ale lui Leonte si umbrele albastre, stralucind din tablourile lui Setran.
Cand am intrat eu in expozitie, sala era de-acum goala. Un soare alb de iarna inundase galeria. Incet, incet, am inceput sa privesc cu febrilitate formele ciudate de metal ale lui Marius Leonte. Unele pareau coloane iesite brusc din pamant si ducand undeva in inalt... poate nicaieri... Intre ele, apareau alte forme stranii, un soi de ectoplasme gigantice, ca niste picaturi uriase de bronz. Parea ca o roua intrupata a altor planete, roua uriasa a Universului, picurase in galerie si inghetase in metal. De pe pereti, albastrurile incandescente ale lui Setran, cu forme abstracte si transante - pareau si ele picurate dintr-un Univers mai inalt si mai curat. Acest spatiu al frumosului, abstract si totusi atat de palpabil, inchipuit de cei doi artisti, este remarcabil. Cand am iesit din galerie, am crezut o vreme ca ma plimbasem si eu, descult, prin roua stralucitoare a Universului. Mai tarziu, am stat de vorba si cu cei doi artisti, incercand sa aflu de la ei cat mai multe despre arta lor. Stiam ca plasticienilor le place sa povesteasca.

Vladimir Setran
"Un american calare pe un cal alb"

- Cum s-a nascut acest recital de arta in doi, maestre Setran?

- A inceput cu un telefon. Era Marius, care imi spunea precipitat ca e musai sa ne vedem. "Arde?" - l-am intrebat. Si el mi-a raspuns ca da. Era cu doua saptamani inainte de un vernisaj despre care eu inca nu stiam nimic. La inceput, cand mi-a vorbit de dorinta lui de a expune impreuna, am facut nazuri. Nu mai aveam nevoie de o expozitie in plus si nu aveam nici starea pentru ea. Dar n-am putut sa-l refuz. Nu numai pentru ca mi-a fost student, caci student mi-a fost prea putin timp, ci, mai ales, pentru ca intre noi s-a injghebat o prietenie adevarata. Si de mai multe ori, el a aparut exact cand trebuia in viata mea. Asa ca m-am dus sa-i vad lucrarile la atelier. Si mi-au placut foarte mult. Dar mai intai, fara sa imi spuna nimic, el alesese deja lucrarile mele pentru expozitia noastra. Si-a zis: "Cu astea vom invinge! Dar iti propun sa amanam discutia asta, pentru cand ne intoarcem din America".

- Ce va fi in America?

- Acolo va veni un american calare pe un cal alb, care va cumpara toata arta noastra si va incepe sa ne promoveze.

- Sa inteleg ca optimismul dvs. privind viitorul artei romanesti este moderat?

- Cum altfel? Caci mai intai, cei cu bani, care deocamdata n-au nevoie de arta, trebuie sa-si faca plinul cu masini. Cand fiii lor, poate nepotii, se vor intoarce scoliti de la Londra, or sa inceapa sa aiba nevoie de arta noastra. Imi pare rau ca eu n-o sa mai fiu atunci. Vezi, eu am in jurul atelierului meu din Pangratti cinci banci. Si n-a venit nimeni sa-mi bata la usa, si sa spuna: "Domnule Setran, eu sunt reprezentantul bancii X.Noi nu avem bani. Puteti sa ne dati imprumut cateva tablouri si le stergem noi de praf, le punem acolo, fiindca stim sa ne imbracam ca cei de la Londra, mancam la restaurante bune, avem masini bune, dar n-avem pe perete arta moderna contemporana". Ei nu au nevoie de arta, n-au educatia artei.

- Prezenta dvs. in expozitia de la Moir a fost o surpriza. Am observat ca seniorii artelor plastice romanesti, cei din generatia de aur, expun mai rar alaturi de tineri. Dvs. sunteti o exceptie. De ce?

- Eu am avut mereu vocatia prieteniei. Si cum am fost dascal inca din 1963, in toata mizeria comunista, eram prieten si cu studentii mei. Erau prietenii adevarate, asa cum a fost de pilda si aceea cu scenograful si actorul Radu Boruzescu, pe care tot eu l-am si cununat. Dar mai intai i-am fost asistent la institut si aia, la un moment dat, voiau sa-l lase repetent. Iar eu m-am tot rugat sa-l lase in pace, pana mi l-au dat in grija mie cu totul. Si bine au facut! Este un artist adevarat! Dar toate prieteniile cu studentii mei au fost aparte. Mergeam la distractii impreuna, iar ei stateau apoi noaptea si lucrau in atelier, la scoala. Erau pasionati, infocati. Asa s-a intamplat si cu Marius Leonte, chiar daca mi-a fost student mai putin timp, dupa care el a virat spre sculptura.

Marius Leonte
"De maine esti sculptor"

- Am inteles ca initiativa acestei expozitii de exceptie vi se datoreaza integral. Ce ne spuneti in plus despre nasterea ei?

- Vreau sa fac mai intai o precizare legata de viata mea de artist. Eu nu fac parte din sistemul pietei de arta, din tot ce tine de exteriorul lucrarilor si atelierului meu. Nu fac parte din tot angrenajul complicat care face arta sa functioneze.

- Sunteti un lup singuratic?

- Sa zicem. Si din cauza asta, n-o sa-mi vedeti niciodata lucrarile intr-o galerie consacrata. Ca sa putem vorbi despre sistem, ne gandim la cine produce arta, cine vinde arta si cine consuma arta. Ca sa faci parte din acest sistem, trebuie sa fii cumva in el, sa raspunzi la cerintele sistemului. El te primeste in interiorul lui, dar iti si cere. Or, eu vreau sa fac numai ce vreau eu. Si atunci, am incercat sa-mi fiu si curator, si galerist, si manager personal. Asa ca am ales Moir, acest magazin de arta, care acum a devenit si galerie, tocmai pentru ca el nu face parte din sistemul consacrat. Si am vrut si sa ne ajutam unii pe altii, artistii si clientii Moir, care sigur ca au nevoie de arta, in care trebuie sa fie, insa, initiati. Totul a inceput cu tinerele patroane ale Moir, care m-au contactat, pentru ca voiau sa inceapa un sir de expozitii de arta. Atunci m-am gandit ca nu mai lucrasem de mult, si cum aveam in cap o gramada de proiecte, era momentul sa fac unul. Nu mai facusem arta de patru ani. O vreme m-am luat cu viata. Bun. Dar m-am gandit ca e nevoie si de un pictor care sa intregeasca, sa se potriveasca cu sculpturile mele.Marturisesc ca nu m-am gandit de la inceput la domnul Setran, desi imi este un prieten foarte bun si cred in pictura lui. Pur si simplu. Nu stiam cu cine trebuie sa fac eu expozitia asta. Imi doream sa expun cu un pictor tanar, sa pun in relatie sculptura mea cu arta, cu gandurile lui. Asa ca am pus mana pe Google, pentru ca eu, iesit fiind din viata publica de ceva timp, pierdusem contactul cu arta plastica la zi. Asa ca am tot cautat si, ghici ce pictor tanar am gasit? Pe Vladimir Setran! ...

- Va numarati printre putinii artisti romani care au toate lucrarile in colectii publice sau particulare. Cum ati reusit?

- Vreau sa stiti ca nu am vandut in Romania, de cand fac eu sculptura, inca din anul 1997, nici macar un singur obiect. Dar Muzeul National de Arta Contemporana mi-a achizitionat in doua randuri sculpturi. Cred ca si-au zis ca e interesant sa aiba si un tanar. Asta se intampla prin '98. Dar, desi nu am vandut niciodata in Romania, am reusit sa vand tot ce am lucrat, si anume nu obiect, nu sculptura, ci evenimentul care se creeaza in jurul unei sculpturi. Mai exact, vorbesc aici de un proiect creat de mine, impreuna cu presedintele fabricii Tuborg. A fost un proiect in care am invitat artisti de marca din Romania. Acolo am vandut un eveniment care includea si sculpturi. Am creat niste festivaluri in care oamenii au cumparat vuietul creat de intamplarea asta, care a continut si sculpturile. Am avut noroc, pur si simplu, sa intalnesc un om care a avut nevoie de acest eveniment, si mai putin de sculptura mea. Iar asta e destul de dureros. Triumfasem ca manager, dar nu ca artist.

- Cu toate astea, sunteti reprezentat intr-o mare galerie occidentala, la Amsterdam. Pentru un artist roman, asta e o raritate.

- In 2004, a venit un galerist din Amsterdam in Romania. Se gandea el ca ar merge bine sculptura, in anul acela, in Europa. Si voia sa aiba in galeria lui sculptura. Mai tarziu, mi-a explicat cum a ajuns el tocmai la Bucuresti. "Unde sa ma duc eu sa caut sculptura?" - si-a zis el. "La Amsterdam n-am sa gasesc, pentru ca trebuie foarte multi bani ca sa faci sculptura acolo, materialele sunt scumpe, productia ei costa enorm". Si atunci ce si-a zis olandezul: "Unde sa ma duc? M-as duce in Est, ca astia tot mai fac ceva. Dar unde in Est? Hai sa ma duc in Romania, ca e tara lui Brancusi! Acolo trebuie sa gasesc sculptura". Si a venit, s-a dus la U.A.P., a gasit cativa sculptori "prafuiti" si nici o sculptura. In fine, dupa mai multe peripetii si incercari, m-a ales pe mine. Am avut sansa ca exact atunci sa am deschisa expozitia care aproape ca "invadase" toata terasa "Laptariei lui Enache", de deasupra Teatrului National.

- Sa ne intoarcem la expozitia de la Moir. Intalnirea din studentie cu d-l Setran a fost decisiva in formarea dvs. ca artist?

- Am fost studentul lui Setran si al lui Bitan, celebrul cuplu al designului. Cei doi au creat sectia de Design in Academia de Arta din Bucuresti. Evident ca d-l Setran m-a influentat. Ce am primit eu de la el a fost bunul simt in profesie. Cat si ce trebuie sa faca un artist pentru opera lui. Dar eu nu ma gandeam atunci ca am sa fiu artist. Voiam sa ma fac designer.

- Cand ati descoperit ca sunteti artist?

- Inca din copilarie, am visat sa ma fac artist, dar nu aveam bani. Nu imi permiteam nici sa ma gandesc la asta. In scoala generala, eram cel mai bun la desen. Eram laudat, faceam desenele colegilor mei. Dar am vrut sa fiu arhitect. M-am si pregatit doi-trei ani cu Dinu Patriciu, iar el mi-a sugerat sa ma fac artist, ca n-am sa ajung arhitect niciodata. Apoi am intrat la design, acolo i-am intalnit pe Setran si pe Bitan, doi artisti importanti, care au format o gramada de artisti romani, care sunt acum in toata lumea, din Germania pana in America de Sud. Insa am inteles repede ca in Romania, la inceputul anilor '90, oamenii nu aveau inca nevoie de designeri. Ci de simpli desenatori. Si am intrat in colaps. Din acest colaps m-a scos intalnirea cu un alt profesor important din viata mea, regretatul Mircea Spataru. Care a pus mana pe mine si a zis: "De maine tu esti sculptor! Vii la mine la clasa". M-am uitat la el uimit: "Bine, dar dvs. n-ati vazut o linie trasa mine!". "Copile, nu te intereseaza. Vino la scoala". Si uite-ma sculptor.