Va propun azi un pretios, desi nu costisitor, cadou pe gustul oricui. Fiindca "Ghepardul" - unul din marile romane ale secolului XX - intruneste calitati rar de gasit impreuna: este pe cat de rafinat si complex, pe atat de accesibil publicului larg. De aceea si-a mentinut constanta popularitatea (mai ales dupa ecranizarea superba din 1963 a lui Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon si Claudia Cardinale), iar autorul lui a devenit la randu-i un personaj legendar, starnind imaginatia generatiilor succesive din ultimii 50 de ani. Printul sicilian Tomasi di Lampedusa, descendentul unei ramuri nobiliare decazute, este autorul acestui singur roman, scris in ultimii ani de viata si pe care nu a mai apucat sa-l vada publicat. A murit in 1957, la 61 de ani, de cancer la plamani, iar manuscrisul respins initial de doua edituri a fost tiparit abia dupa un an, in toamna 1958. Exista multi scriitori prolifici care intra definitiv in conul de umbra al uitarii, dupa cum exista - rar, e drept - si autori ce-si castiga nemurirea cu o singura carte (e si cazul lui Mateiu Caragiale al nostru). De 53 de ani, Giuseppe Tomasi di Lampedusa isi poarta viu numele pe coperta "Ghepardului" in toata lumea si e mereu reeditat, fiindca tirajele se epuizeaza repede. Nu stiu exact a cata reeditare in romaneste este cea de fata, dar, spre deosebire de precedentele, noua traducere datorata Gabrielei Lungu s-a facut dupa editia integrala si definitiva, aparuta la Editura Feltrinelli in 2002, sub ingrijirea fiului adoptiv al lui Lampedusa, Gioacchino Lanza Tomasi, care a corectat unele erori din editia princeps si a adaugat volumului descoperiri ulterioare din arhive. Ruda mai indepartata a autorului, tanarul - pe atunci - muzicolog si logodnica (apoi sotia) sa au luminat cu afectiunea lor ultimii ani ai printului fara urmasi, care i-a iubit ca pe propriii copii. In prefata, fiul adoptiv reconstituie imprejurarile biografice ale scrierii si incercarilor de publicare ale azi celebrei carti si reproduce mai multe scrisori gasite abia in anul 2000 in biblioteca sotiei lui Lampedusa. Intre acestea, si o scrisoare-testament adresata lui, in care i se incredinteaza mostenirea cea mai de pret, manuscrisul "Ghepardului", de a carui valoare literara testimoniarul e constient: "Doresc sa se faca tot posibilul pentru ca "Ghepardul" sa fie publicat (manuscrisul bun este cel aflat intr-un singur caiet gros scris de mana); bineinteles, asta nu inseamna ca trebuie sa fie publicat pe cheltuiala mostenitorilor mei; as considera-o o mare umilinta". In acelasi document, impresionanta e si singuratatea asumata a semnatarului, care declara ca, dintre persoanele in viata, nu-si iubeste decat sotia, fiul adoptiv si logodnica acestuia, plus un caine, pe care-l incredinteaza grijii lor, ca ultima dorinta. Mai importanta pentru exegeti este scrisoarea, gasita tot atunci, catre prietenul lui, Enrico Merlo, baron de Tagliavia, cu care se intalnea zilnic la o cafenea palermitana si caruia ii explica legatura dintre personajele romanului si cele reale care le-au inspirat. Daca Don Fabrizio, principe de Salina, il are ca model pe strabunicul Lampedusa, iar parintele Pirrone a avut si el o existenta reala si se numea chiar asa, in personajul Tancredi a amestecat mai multe persoane cunoscute, iar frumoasa Angelica e cu totul inventata. De fapt, nici nu mai are importanta cata istorie de familie si cata fictiune pura e in romanul situat cu un secol in urma fata de data scrierii lui. Marele talent de romancier al lui Lampedusa da intregului o coerenta si o autenticitate, o viata cum numai capodoperele au, totul impregnat "de o proprie poezie melancolica". Intr-adevar, nota predominanta a "Ghepardului" e melancolia crepusculara, o bland-dureroasa lumina in declin, strabatuta de umbre ironice. Si prin acest amurg se vede Sicilia de dupa Risorgimento, cu realitatile ei politice si sociale, cu prejudecatile de clasa si orgoliile ei. Meditatie despre o lume otioasa, osificata in propria imagine de sine, care se vede confruntata cu transformarile aduse de actiuni politice, de mersul istoriei, dar si de pasiuni mai mult sau mai putin avuabile, "Ghepardul" captiveaza fiecare cititor la nivelul lui de intelegere. Chiar daca iti scapa aluziile culturale, poezia indragostirii tarzii sau reperele istorice, tot te lasi transportat in actiune si dialoguri, "vezi" pregnant personajele, decorul si simti atmosfera. Te apropii afectiv de printul Salina (care in imaginarul nostru nu mai poate avea decat chipul lui Burt Lancaster) - un om sensibil atat la valorile concrete, senzoriale ale vietii, cat si la placerile intelectuale, si care sfarseste prin a opune mortii presimtite atractia pentru o femeie tanara. Reprezentare romanesca a crizei unui stil de civilizatie, dar si a crizei de varsta a unui barbat, romanul a fost scris cand autorului insusi ii sufla moartea in ceafa si se straduia sa o sfideze prin somptuoasa creatie. A reusit pe deplin.
Selectia "Formula AS"
Giuseppe Tomasi di Lampedusa, "Ghepardul", editie integrala, traducere de Gabriela Lungu, cuvant inainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Editura Humanitas Fiction (Tel. 021/311.23.30), 286 pag.
Va propun azi un pretios, desi nu costisitor, cadou pe gustul oricui. Fiindca "Ghepardul" - unul din marile romane ale secolului XX - intruneste calitati rar de gasit impreuna: este pe cat de rafinat si complex, pe atat de accesibil publicului larg. De aceea si-a mentinut constanta popularitatea (mai ales dupa ecranizarea superba din 1963 a lui Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon si Claudia Cardinale), iar autorul lui a devenit la randu-i un personaj legendar, starnind imaginatia generatiilor succesive din ultimii 50 de ani. Printul sicilian Tomasi di Lampedusa, descendentul unei ramuri nobiliare decazute, este autorul acestui singur roman, scris in ultimii ani de viata si pe care nu a mai apucat sa-l vada publicat. A murit in 1957, la 61 de ani, de cancer la plamani, iar manuscrisul respins initial de doua edituri a fost tiparit abia dupa un an, in toamna 1958. Exista multi scriitori prolifici care intra definitiv in conul de umbra al uitarii, dupa cum exista - rar, e drept - si autori ce-si castiga nemurirea cu o singura carte (e si cazul lui Mateiu Caragiale al nostru). De 53 de ani, Giuseppe Tomasi di Lampedusa isi poarta viu numele pe coperta "Ghepardului" in toata lumea si e mereu reeditat, fiindca tirajele se epuizeaza repede. Nu stiu exact a cata reeditare in romaneste este cea de fata, dar, spre deosebire de precedentele, noua traducere datorata Gabrielei Lungu s-a facut dupa editia integrala si definitiva, aparuta la Editura Feltrinelli in 2002, sub ingrijirea fiului adoptiv al lui Lampedusa, Gioacchino Lanza Tomasi, care a corectat unele erori din editia princeps si a adaugat volumului descoperiri ulterioare din arhive. Ruda mai indepartata a autorului, tanarul - pe atunci - muzicolog si logodnica (apoi sotia) sa au luminat cu afectiunea lor ultimii ani ai printului fara urmasi, care i-a iubit ca pe propriii copii. In prefata, fiul adoptiv reconstituie imprejurarile biografice ale scrierii si incercarilor de publicare ale azi celebrei carti si reproduce mai multe scrisori gasite abia in anul 2000 in biblioteca sotiei lui Lampedusa. Intre acestea, si o scrisoare-testament adresata lui, in care i se incredinteaza mostenirea cea mai de pret, manuscrisul "Ghepardului", de a carui valoare literara testimoniarul e constient: "Doresc sa se faca tot posibilul pentru ca "Ghepardul" sa fie publicat (manuscrisul bun este cel aflat intr-un singur caiet gros scris de mana); bineinteles, asta nu inseamna ca trebuie sa fie publicat pe cheltuiala mostenitorilor mei; as considera-o o mare umilinta". In acelasi document, impresionanta e si singuratatea asumata a semnatarului, care declara ca, dintre persoanele in viata, nu-si iubeste decat sotia, fiul adoptiv si logodnica acestuia, plus un caine, pe care-l incredinteaza grijii lor, ca ultima dorinta. Mai importanta pentru exegeti este scrisoarea, gasita tot atunci, catre prietenul lui, Enrico Merlo, baron de Tagliavia, cu care se intalnea zilnic la o cafenea palermitana si caruia ii explica legatura dintre personajele romanului si cele reale care le-au inspirat. Daca Don Fabrizio, principe de Salina, il are ca model pe strabunicul Lampedusa, iar parintele Pirrone a avut si el o existenta reala si se numea chiar asa, in personajul Tancredi a amestecat mai multe persoane cunoscute, iar frumoasa Angelica e cu totul inventata. De fapt, nici nu mai are importanta cata istorie de familie si cata fictiune pura e in romanul situat cu un secol in urma fata de data scrierii lui. Marele talent de romancier al lui Lampedusa da intregului o coerenta si o autenticitate, o viata cum numai capodoperele au, totul impregnat "de o proprie poezie melancolica". Intr-adevar, nota predominanta a "Ghepardului" e melancolia crepusculara, o bland-dureroasa lumina in declin, strabatuta de umbre ironice. Si prin acest amurg se vede Sicilia de dupa Risorgimento, cu realitatile ei politice si sociale, cu prejudecatile de clasa si orgoliile ei. Meditatie despre o lume otioasa, osificata in propria imagine de sine, care se vede confruntata cu transformarile aduse de actiuni politice, de mersul istoriei, dar si de pasiuni mai mult sau mai putin avuabile, "Ghepardul" captiveaza fiecare cititor la nivelul lui de intelegere. Chiar daca iti scapa aluziile culturale, poezia indragostirii tarzii sau reperele istorice, tot te lasi transportat in actiune si dialoguri, "vezi" pregnant personajele, decorul si simti atmosfera. Te apropii afectiv de printul Salina (care in imaginarul nostru nu mai poate avea decat chipul lui Burt Lancaster) - un om sensibil atat la valorile concrete, senzoriale ale vietii, cat si la placerile intelectuale, si care sfarseste prin a opune mortii presimtite atractia pentru o femeie tanara. Reprezentare romanesca a crizei unui stil de civilizatie, dar si a crizei de varsta a unui barbat, romanul a fost scris cand autorului insusi ii sufla moartea in ceafa si se straduia sa o sfideze prin somptuoasa creatie. A reusit pe deplin.
Va propun azi un pretios, desi nu costisitor, cadou pe gustul oricui. Fiindca "Ghepardul" - unul din marile romane ale secolului XX - intruneste calitati rar de gasit impreuna: este pe cat de rafinat si complex, pe atat de accesibil publicului larg. De aceea si-a mentinut constanta popularitatea (mai ales dupa ecranizarea superba din 1963 a lui Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon si Claudia Cardinale), iar autorul lui a devenit la randu-i un personaj legendar, starnind imaginatia generatiilor succesive din ultimii 50 de ani. Printul sicilian Tomasi di Lampedusa, descendentul unei ramuri nobiliare decazute, este autorul acestui singur roman, scris in ultimii ani de viata si pe care nu a mai apucat sa-l vada publicat. A murit in 1957, la 61 de ani, de cancer la plamani, iar manuscrisul respins initial de doua edituri a fost tiparit abia dupa un an, in toamna 1958. Exista multi scriitori prolifici care intra definitiv in conul de umbra al uitarii, dupa cum exista - rar, e drept - si autori ce-si castiga nemurirea cu o singura carte (e si cazul lui Mateiu Caragiale al nostru). De 53 de ani, Giuseppe Tomasi di Lampedusa isi poarta viu numele pe coperta "Ghepardului" in toata lumea si e mereu reeditat, fiindca tirajele se epuizeaza repede. Nu stiu exact a cata reeditare in romaneste este cea de fata, dar, spre deosebire de precedentele, noua traducere datorata Gabrielei Lungu s-a facut dupa editia integrala si definitiva, aparuta la Editura Feltrinelli in 2002, sub ingrijirea fiului adoptiv al lui Lampedusa, Gioacchino Lanza Tomasi, care a corectat unele erori din editia princeps si a adaugat volumului descoperiri ulterioare din arhive. Ruda mai indepartata a autorului, tanarul - pe atunci - muzicolog si logodnica (apoi sotia) sa au luminat cu afectiunea lor ultimii ani ai printului fara urmasi, care i-a iubit ca pe propriii copii. In prefata, fiul adoptiv reconstituie imprejurarile biografice ale scrierii si incercarilor de publicare ale azi celebrei carti si reproduce mai multe scrisori gasite abia in anul 2000 in biblioteca sotiei lui Lampedusa. Intre acestea, si o scrisoare-testament adresata lui, in care i se incredinteaza mostenirea cea mai de pret, manuscrisul "Ghepardului", de a carui valoare literara testimoniarul e constient: "Doresc sa se faca tot posibilul pentru ca "Ghepardul" sa fie publicat (manuscrisul bun este cel aflat intr-un singur caiet gros scris de mana); bineinteles, asta nu inseamna ca trebuie sa fie publicat pe cheltuiala mostenitorilor mei; as considera-o o mare umilinta". In acelasi document, impresionanta e si singuratatea asumata a semnatarului, care declara ca, dintre persoanele in viata, nu-si iubeste decat sotia, fiul adoptiv si logodnica acestuia, plus un caine, pe care-l incredinteaza grijii lor, ca ultima dorinta. Mai importanta pentru exegeti este scrisoarea, gasita tot atunci, catre prietenul lui, Enrico Merlo, baron de Tagliavia, cu care se intalnea zilnic la o cafenea palermitana si caruia ii explica legatura dintre personajele romanului si cele reale care le-au inspirat. Daca Don Fabrizio, principe de Salina, il are ca model pe strabunicul Lampedusa, iar parintele Pirrone a avut si el o existenta reala si se numea chiar asa, in personajul Tancredi a amestecat mai multe persoane cunoscute, iar frumoasa Angelica e cu totul inventata. De fapt, nici nu mai are importanta cata istorie de familie si cata fictiune pura e in romanul situat cu un secol in urma fata de data scrierii lui. Marele talent de romancier al lui Lampedusa da intregului o coerenta si o autenticitate, o viata cum numai capodoperele au, totul impregnat "de o proprie poezie melancolica". Intr-adevar, nota predominanta a "Ghepardului" e melancolia crepusculara, o bland-dureroasa lumina in declin, strabatuta de umbre ironice. Si prin acest amurg se vede Sicilia de dupa Risorgimento, cu realitatile ei politice si sociale, cu prejudecatile de clasa si orgoliile ei. Meditatie despre o lume otioasa, osificata in propria imagine de sine, care se vede confruntata cu transformarile aduse de actiuni politice, de mersul istoriei, dar si de pasiuni mai mult sau mai putin avuabile, "Ghepardul" captiveaza fiecare cititor la nivelul lui de intelegere. Chiar daca iti scapa aluziile culturale, poezia indragostirii tarzii sau reperele istorice, tot te lasi transportat in actiune si dialoguri, "vezi" pregnant personajele, decorul si simti atmosfera. Te apropii afectiv de printul Salina (care in imaginarul nostru nu mai poate avea decat chipul lui Burt Lancaster) - un om sensibil atat la valorile concrete, senzoriale ale vietii, cat si la placerile intelectuale, si care sfarseste prin a opune mortii presimtite atractia pentru o femeie tanara. Reprezentare romanesca a crizei unui stil de civilizatie, dar si a crizei de varsta a unui barbat, romanul a fost scris cand autorului insusi ii sufla moartea in ceafa si se straduia sa o sfideze prin somptuoasa creatie. A reusit pe deplin.
Alte articole din acest numar
- Claudia Pavel - "Sunt un om fericit. Am concerte, am reusit sa lucrez cu artisti internationali"
- Discurile-s noi, muzica-i un pic mai veche
- In jurul lumii, la pas
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
