Un concurs "Deutsche Welle" pentru tineri jurnalisti oferea pentru premiul doi un reportofon, de care el ar fi avut nevoie, ca sa-si inregistreze sesiunile de terapie. Cu cronicile scrise in timpul liber pentru Gazeta de Sud, Vlad Mixich a castigat insa premiul 1, care l-a trimis direct la Bonn, intr-un stagiu de jurnalism. De acolo s-a intors corespondent pentru Romania al celebrei redactii. Astazi, lucreaza intr-una din putinele oaze de jurnalism independent de la noi, HotNews.ro, are in CV premiul Tanarul Jurnalist al anului 2008, decernat de Freedom House, si doua burse in Statele Unite, primite de la Carter Center si German Marshall Fund. Recent incheiatul targ de carte Gaudeamus i-a mai adus inca o bucurie: un volum ce-i poarta numele pe coperta. Publicate de-a lungul timpului, in revista Esquire, Decat o Revista si pe HotNews.ro, cele zece povesti adevarate din "Fanaticii" vorbesc despre oameni exceptionali ai zilelor noastre, uniti in destinul lor prin devotamentul extrem fata de un proiect, un vis sau o obsesie. Alert scrise si foarte bine documentate, povestile lui Mixich sunt dovada vie a faptului ca jur-nalismul nu inseamna doar stiri aride, cifre si statistici. Despre toate acestea si despre bucuria de a face jurnalism, intr-un scurt interviu, acordat "Formulei AS".
Fanaticii
- Proaspat lansata, cartea ta si-a inceput calatoria spre public. Ai putea sa explici cititorilor ce contine? Cine sunt, de fapt, personajele despre care ai scris?
- Sunt zece oameni foarte cunoscuti, cu personalitati foarte puternice. I-am numit "fanatici", dar ei sunt niste nebuni frumosi. Sunt acele scantei ametitoare duse de vant, care aprind marile focuri de care avem nevoie ca lumea sa mearga inainte. Catalin Dorian Florescu, roman plecat in Elvetia acum mult timp, a fost nebun cand s-a apucat sa scrie literatura direct in limba germana. Acum doua saptamani, a castigat cel mai mare premiu literar din Elvetia (40.000 de euro), o performanta grozava. Mircea Dinescu, personaj controversat, hulit de unii, invidiat de altii, viseaza la o mantuire pamanteasca, construind in casa de la Cetate, pe malul Dunarii, un rai unde ospetele si artele merg mana in mana. Si el e nebun, cum sunt si cei de la Institutul Cantacuzino, peste care se prabuseste cladirea, dar continua sa lucreze cu aceeasi daruire. Catalin Tucureanu, tanarul lor cercetator care a salvat anul trecut Institutul, cu un proiect de 4 milioane de euro, ar putea oricand sa plece in Occident. Dar nu pleaca! Marcel Iures e si el un tip fabulos si teribil de incapatanat. Teatrul lui, Act, este singurul teatru independent din Romania care rezista de mai bine de zece ani. Theodor Paleologu a parasit, cu un gest impulsiv, o cariera diplomatica si viata tihnita a Parisului, ca sa vina in jungla politica romaneasca, sa fie deputat, doar pentru ca taica-sau l-a crescut in ideea de a-si servi patria. Dan Puric e fascinant. S-a agatat de credinta, incercand sa se regaseasca pe sine. N-as fi scris despre asta, daca in excursia lui de salvare n-ar fi tras dupa el cateva mii de oameni. Obstinatia Monicai Macovei de a face ordine in justitie a costat-o singuratatea. E singurul om din istoria postdecembrista care a ajuns la o mare demnitate in stat, fara sa fie un om al Puterii. Ca ei, mai sunt si altii despre care scriu, la fel de determinati si hotarati in drumul pe care si l-au ales.
- Scrii despre oameni, intr-un moment in care presa e mai degraba plina de articole despre evenimente, situatii, contexte. Ce te-a motivat?
- In primul rand, imi plac foarte mult oamenii. Stiu ca pare ciudat ce spun, dar ma uit la unii ca la niste lacuste, cu dorinta de a le pune sub lupa. Si nu e pe lume lacusta mai ciudata ca homo sapiens! Suntem prima generatie din Romania crescuta in fata televizorului. O generatie de voyeuri. Ne place sa privim oamenii si sa le vedem partile ascunse, in micimea si in grandoarea lor. Ne lipsesc bunul simt, cumsecadenia bunicii de la tara, care se uita doar in ograda proprie. Nu in ultimul rand, oamenii fac istoria. Nu poti intelege mai bine vremurile in care traiesti decat scriind despre oameni.
- Cele zece povesti sunt, implicit, si un portret al Romaniei de azi. Cum pare Romania vazuta prin acesti zece oameni?
- Suntem o natie buna, care a evoluat foarte mult in ultimele doua decenii. Sunt un optimist, poate ca n-am avansat pe cat au visat parintii nostri acum 20 de ani, dar am evoluat enorm. Sunt multi oameni grozavi in tara asta, care fac lucruri extraordinare. Eu sunt mandru ca sunt roman. Cum e Romania mea? Daca as urma stereotipiile alea care spun ca nemtii muncesc, francezii degusta viata si asa mai departe, as spune ca romanii sunt un popor care cauta. Si cautarea asta a noastra e uneori obositoare.
- Oamenii despre care scrii sunt portretizati cu multa rabdare. Ii vezi miscandu-se si actionand in contexte dintre cele mai diverse. Cum te documentezi?
- Astea zece povesti nu sunt doar rezultatul unor discutii de o ora, ci rezultatul unor zile, chiar saptamani petrecute impreuna cu personajele mele. Vazand camera de zi a lui Theodor Paleologu, am aflat despre el mai multe decat as fi aflat ascultandu-l un an de zile. O poveste imi ia uneori si doua, trei luni. Mi se reproseaza adesea: "Aa, pai tu ai timp!". N-am timp! Eu, in timp ce scriu povestile astea, lucrez, imi fac treaba mea de fiecare zi la HotNews. Trei sferturi din carte e scrisa in timpul meu liber: fara sambete, fara duminici, cu treziri la 4 dimineata, ca sa alerg dupa Raed Arafat la Targu-Mures, cu primit telefon la orele 14, de la Monica Macovei, ca pleaca in doua ore din Bucuresti si pot sa o insotesc. Asta inseamna sa-ti placa meseria pe care o faci. Intr-un fel, sunt la fel de fanatic ca ei.
- Lucrezi la o publicatie online, esti, am spune, pe "repede inainte". Povestile pe care le-ai strans in carte fac insa nota discordanta: au amploare si se cer citite cu atentia unui iubitor de literatura. Mai au rabdare cititorii cu texte atat de lungi?
- A fost un pariu pus in 2008, in redactia HotNews, cu editorul meu, Cristian Pantazi, ca poti sa scrii si altfel despre oameni, decat sa faci interviu unu la unu. Exista prejudecata ca cititorii de pe internet sunt superficiali si grabiti. Dupa primele texte si o analiza facuta cu Google Analytics, am constatat, cu bucurie, ca oamenii raman in medie 14 minute pe o pagina. Concluzia? La orice ora din zi si din noapte, un om va citi o poveste bine scrisa, pe o tema care il priveste. Si, slava cerului, exista cateva teme mari, care ne privesc pe toti.
Cu Gabriel Liiceanu, la lansarea volumului Fanaticii
- Se tot vorbeste de un sfarsit al presei scrise. Acum, cand internetul ia tot mai mare intindere, iar oferta televiziunilor e adesea detestabila, ce crezi ca ar trebui sa aduca revistele tiparite, ca lucrurile sa mearga inainte?
- Daca studioul tv este cea mai nedemocratica forma de jurnalism care exista (fiindca acolo totul este machiat, controlat, cenzurat), jurnalismul online este la polul opus. E un jurnalism facut de o comunitate de oameni, nu doar de un grup de jurnalisti. Beneficiezi de feedback imediat: unii te lauda, altii te taxeaza, multi sunt la fel de inteligenti si pregatiti sa intervina ca autorii pe care ii citesc. Asta te obliga sa devii mai bun in fiecare zi. Intre astea doua extreme, se afla presa scrisa. Daca internetul ofera primordial informatie si rapiditate, o revista tiparita ar trebui sa ofere analiza, profunzime, poveste. O stiu si ca psihoterapeut: mintea noastra gandeste cronologic, in povesti. Un portret, un reportaj, o poveste buna vor avea mereu impact. Avem nevoie de povesti: sunt purtatoare de sens, iar oamenii cauta mereu sa inteleaga "de ce". Asa cum cinematograful nu a omorat romancierii si nici fotografia nu a omorat pictura, nici internetul nu va omori o revista, daca ceea ce ofera ea e calitativ. Faptul ca a scazut tirajul ziarelor, iar jurnalismul nu mai e o vedeta asa de mare ca in anii 90, nu e vina crizei si nici a oamenilor care ne citesc, ci e vina noastra, a jurnalistilor, ca nu stim sa propunem ceva nou. Jurnalismul e in prefacere peste tot in lume, nu doar in Romania. Rezista cine stie sa se adapteze din mers.
Extemporal
- Mixich e un nume ciudat...
- E croat. De 200 de ani, in familia mea se vorbeste croata. O croata ca-n textele cronicarilor de la 1800, cand au fost trimisi de langa Zagreb sa colonizeze granita Imperiului.
- O vorbesti si tu?
- Foarte, foarte putin. Limba mea materna e romana. Sunt si ma simt roman.
- De ce ai parasit Timisoara?
- Asa m-au purtat drumurile. Bucurestiul da ora exacta. Dar Timisoara ramane orasul meu preferat.
- 3 motive pentru care iubesti jurnalismul?
- Pentru ca e excitant intelectual, pentru ca iti da sansa sa schimbi lumea si modul de a gandi al oamenilor din jur si pentru ca, desi nu umple buzunarele, gadila vanitatea.
- Esti orgolios?
- Pariul nostru, al jurnalistilor, ar trebui sa fie sa nu ajungem sa credem ca suntem mai importanti decat suntem. (rade)
- Daca ai o zi libera?
- ... caut un concert de muzica clasica sau, daca e vara, stau pe balcon si citesc.
- Cat pret pui pe prietenie?
- Cel mai mare pret. Am doi prieteni foarte buni, care nu-s bucuresteni, dar si prieteni pe care i-am descoperit ca jurnalist. Din punctul asta de vedere, nu exista balta cu mai mult peste ca balta in care pescuim noi.
- Esti familist?
- Sunt casatorit de un an de zile. Cred in familie cum crede un copil in Mos Craciun.
- Si pe Mos Craciun il mai astepti?
- Da, o sa-l astept toata viata, chiar daca uneori nu vine! Asteptarea e mai importanta. Te asaza intr-o anumita stare, tot mai greu de gasit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
