RAZVAN RADULESCU - "Sunt un citadin. Ma simt bine in oras. Scriu mai bine"

- Scriitor, scenarist si regizor, lui Razvan Radulescu e foarte greu sa-i pui o eticheta. A fost premiat deopotriva pentru cele doua romane, dar si pentru scenariile inspirate, care au schimbat imaginea filmului romanesc. In 2010, lungmetrajul "Felicia, inainte de toate" - debutul sau in regie, alaturi de partenera lui de viata, olandeza Melissa de Raaf - i-a adus si premiul pentru cel mai bun scenariu, la Tiff. Astazi, traieste intre doua tari si mai multe vocatii, iar numele lui, cunoscut mai bine in Occident decat in Romania, a devenit o garantie a calitatii -

Noduri in haos

- Esti cel mai apreciat scenarist roman, cel mai in ton cu ce se intampla in Occident, insa parcursul tau ramane, pentru marele public, o necunoscuta. De unde ai aparut?

- Nu fac parte dintre cei care pot pretinde ca au avut o vocatie cand s-au apucat de studii. Am stiut insa intotdeauna ce nu vreau sa fac. Am stiut ca nu vreau nici fizica, nici medicina, cum si-ar fi dorit ai mei, nici matematica, desi poate ca as fi fost in stare. Voiam sa urmez Conservatorul, dar pe vremea aceea nu exista sectie de Regie de opera. As fi avut varianta sa fac Teatru, ca multi alti regizori, si sa migrez apoi inspre Opera. Dar n-am avut niciodata o parere prea buna despre facultatea aia. Imi placea sa scriu si sa citesc, asa ca pana la urma m-am dus la Litere. Cand am absolvit, fiindca intre timp se infiintase si sectia de Regie de opera, am urmat Academia de Muzica. Dupa ce am terminat Conservatorul mi-am dat seama ca nu o sa lucrez la Opera, pentru ca acolo toti angajatii sunt cu carte de munca si prin urmare canta ca niste muncitori calificati. Am primit o oferta la Opera Brasov, care voia sa se innoiasca, dar era mult prea departe, nu aveau suficienta mobilitate si resursele care sa-mi permita sa fac naveta. Iar eu nu ma puteam muta in Brasov, pentru ca intre timp ma casatorisem, facusem un copil si viata mea era legata de Capitala. Banii mi-i castigam facand layout-uri pentru diverse reviste. Am lucrat pentru Avantaje, apoi, cand trustul a adus revista Elle, am devenit art-director la Elle. Am trecut apoi la Exces, Penthouse, CSVD si alte reviste care au disparut. Mi-a placut sa fac meseria asta, cred ca as mai putea-o face si acum. De altfel, acum un an am facut niste campanii pentru filme; afisele si flyer-ele le-am lucrat chiar eu. Job-ul asta la reviste lunare imi convenea, fiindca imi permitea sa ma tin de deadline, indiferent ca lucram dimineata sau noaptea, si in acelasi timp sa-mi vad si de facultate. Acum castig aproape numai din scris, dar e foarte greu, sunt mereu la limita, de abia ma ajung. De aia prefer, daca e sa-mi castig banii, sa fac si alte lucruri care nu au legatura cu scrisul. Asta ma tine departe de compromisuri estetice.

- Si apoi, in 2001, te gasim brusc ca scenarist la "Marfa si banii". Ce te-a impins spre film?

- Aveam exact 30 de ani cand ne-am apucat, Cristi Puiu si cu mine, sa scriem scenariul pentru "Marfa si banii". Ne stiam de ani de zile.A fost pur si simplu o ocazie, a coincis intoarcerea lui in Romania, dupa ce terminase Scoala de Film din Geneva, cu faptul ca ne gandeam de ceva vreme la un proiect comun. Tocmai se infiintase si concursul CNC-ului, care, fiind nou, s-a desfasurat cu mult entuziasm si destul de onest. Si uite asa ne-am pus pe scris si pe discutat cum vrem sa fie, dar mai ales cum nu vrem sa fie. Ma intrebi daca mi-am dorit asta. Nu mi-am facut niciodata planuri. Au existat tot felul de sanse - noduri intamplatoare in haos, pe care le intalnesti, daca si tu te misti spre ele. Dar, asa cum, daca m-as relaxa, sunt convins ca nu ar mai veni nimic spre mine, nici daca as alerga dupa ele, nu mi-ar iesi nimic in cale.

- Mult mai tarziu s-a vorbit de tine si ca scriitor...

- In 1997 publicasem deja primul roman, "Viata si faptele lui Ilie Cazane". A luat si un premiu, dar lumea cartii nu are vizibilitatea lumii filmului. Asa se face ca cel de-al doilea roman, "Teodosie cel Mic", aparut in 2006, a fost mult mai promovat, fiindca devenisem cunoscut intre timp ca scenarist.

- In ce zona te simti mai confortabil acum, in film sau in literatura?

- Cei mai multi prieteni ai mei sunt din lumea filmului. Cunosc destui scriitori, dar am putini prieteni printre ei. Scriitorii sunt, prin natura meseriei lor, singuratici, asa cum cei care fac film sunt obisnuiti sa lucreze in echipa. In plus, cunoscuta mai de aproape, lumea literaturii romane este mult mai putin frecventabila decat lumea filmului. Cum este o lume mai putin vizibila, asta ii face pe foarte multi membri ai ei sa fie foarte izolati si frustrati in consecinta.

- Ai declarat intr-un interviu ca nu vrei sa mai scrii curand, fiindca nu ai vrea ca literatura ta sa fie perceputa prin prisma a ceea ce faci in scenaristica.

- Nu-mi aduc aminte sa fi spus asa ceva. Vreau sa mai scriu si literatura. Imi aduce in plus un mod cu totul diferit de a ordona realitatea. Mintea pe care o ai in momentul in care scrii literatura este cu totul diferita de mintea pe care o ai cand lucrezi un scenariu. Felul in care se asaza indicii temporali in literatura si in film e foarte diferit, atat de diferit incat ma indoiesc de posibilitatea reala a translatarii. Cu alte cuvinte, nu cred ca un roman bun poate fi transformat intr-un film la fel de bun! Iar cand se mai intampla, de obicei filmul e altceva decat cartea, iar substanta reala a cartii, cea care conteaza cu adevarat, e pierduta pe parcurs.

Marfa si banii

- Cum scrii? Ai tabieturi, ai nevoi anume sau obiceiuri?

- De scris, am scris in toate circumstantele, dar asta fiindca duc o viata destul de haotica. Cu varsta m-a luat insa o mica disperare, constat ca am o mobilitate tot mai redusa. Fac trecerea de la un scenariu la un text de articol, de exemplu, din ce in ce mai greu.Ce imi lua inainte trei ore azi imi ia trei zile. Si atunci incep sa ma foiesc, imi caut locuri. O sun pe maica-mea si ii spun ca merg la ea sa scriu, ca e mai liniste, dar nu de aia ma duc, ca e mai liniste, ci fiindca schimb locul si ma conditionez diferit. Uneori imi iese, uneori nu. N-am tabieturi, in afara de faptul ca romanele si articolele le scriu cu stiloul pe hartie, nu cu pixul. Imi place foarte mult stiloul pe care il am. E foarte bun si relativ vechi, e un Kaweko. Am scris foarte mult cu el, are si o istorie draguta: in 1958, cand parintii mei s-au mutat impreuna, maica-mea i l-a facut cadou lui taica-meu. Scenariile le scriu insa direct in computer, le formatez mai usor cu ajutorul unui program.

- Esti tot timpul pe drumuri intre Berlin, Bucuresti si alte orase unde esti invitat ca scenarist. Te simti bine in miscare? Mai ai notiunea de acasa?

- Nu, n-o aveam oricum. Cand locuiesti cu chirie, nu esti motivat nici sa-ti infrumusetezi locul. La mine in garsoniera e mare dezordine acum. Oricum ar fi, pentru ca asa sunt eu, las lucruri peste tot. Si ma apuc sa fac curat numai cand nu mai suport, cand mi se pare ca dezordinea din camera imi produce dezordine in cap. La Berlin stam tot cu chirie, intr-un apartament care imi place foarte tare. Si orasul imi place foarte tare. Petrec mult timp si la mama mea, care a ramas singura intr-un apartament de patru camere, langa Cismigiu, locul unde am copilarit. Si in nici unul din locurile astea nu ma simt neaparat acasa. Nu simt nevoia sa ma stabilesc niciunde. Daca ma duc la tara, la bunica mea, mi se face dor de Bucuresti, daca vin la Bucuresti mi se face dor de Berlin, daca stau la Berlin, imi vine sa ma intorc in Bucuresti. E atat de simplu sa calatoresti azi, ca nu mai vad rostul intrebarii "unde te simti acasa?". Eu sunt un citadin, ma simt bine in oras si aici scriu mai bine.

- Mereu intre doua avioane. Daca "acasa" nu inseamna pentru tine mare lucru, ce-ti da atunci echilibru?

- E aproape inspaimantatoare intrebarea. Nu m-am intrebat niciodata daca as putea sa-mi pierd echilibrul si de ce depinde el. Nu pui la indoiala lucrurile pe care te bazezi. Dar m-au cuprins in schimb frici, care tin de conditia precara a vietii pe care o duc. Ma gandesc, de exemplu, la precaritatea veniturilor, sunt bani care vin greu, vin in transe mici, intarzie si trebuie sa antamezi mereu proiecte ca sa ai continuitate, volumul de munca creste si uneori nu-i mai faci fata. Una din marile mele frici e ca m-as imbolnavi de una din bolile alea care te pun in postura de oboseala permanenta. Daca mi-as permite doua saptamani in spital, o recuperare de sase luni m-ar invalida.. N-am mai fost intr-o vacanta reala de cinci ani de zile.Nu-mi permit sa ma deconectez niciodata de la munca. Nu-mi permit sa-mi iau vacanta, asa cum nu-mi permit sa ma imbolnavesc de hepatita.

- Declarai la un moment dat ca, desi iti displac multe la romani si la tara, te consideri patriot. Ce raport mai ai acum cu Romania?

- Nu mi-e dor de tara. Mi-e dor de orase, de oameni, de cafenele, de lucruri precise. Cei mai multi prieteni ai mei sunt aici, in Romania. Am cativa la Berlin. Niste prieteni foarte buni care traiesc la Paris. Sunt prieteni cu care poti relua relatia dupa oricat timp, exact din punctul in care ai lasat-o, fara nici un fel de spasm. Sunt patriot pentru ca romana e limba pe care o vorbesc si Romania tara in care m-am nascut. O limba impune o structura mentala. Iar limba romana mi-e cea mai apropiata, e limba in care pot scrie singur, fara sa cer ajutor nimanui, e limba in care as putea, la o adica, sa ma cert cu un editor de carte. Limba in care am toata legitimitatea, si asta ma face sa spun ca sunt patriot.

- Cum simti, din pozitia de scenarist de nivel european, evolutia pe care a avut-o industria filmului romanesc?

- Faptul ca s-au facut atatea filme bune in ultima vreme, care au avut o mare vizibilitate, poate da impresia ca ceva s-a schimbat in Romania. Asta pentru ca nu se stie cu cat stres si cu cate sacrificii au fost facute. Regizorii ale caror filme imi plac, Puiu, Muntean, Porumboiu, de exemplu, au muncit foarte mult ca sa-si faca filmele si au luptat cu un sistem care de fapt nu s-a schimbat, un sistem extrem de rezistent, gata oricand sa cada acolo unde era acum zece ani, in acelasi tip de compromis gretos si fanariot bazat pe aranjamente. Chiar si pentru acesti regizori deja afirmati e foarte greu o data la doi ani sa mai faca rost de bani pentru un nou film. Entuziasmul lor e probabil din ce in ce mai erodat, fiindca e deprimant sa vezi ca sistemul ramane la fel. Si mi-e foarte teama ca, atunci cand interesul din partea festivalurilor va scadea (pentru ca si in film exista cicluri si mode), lucrurile se vor intoarce la tristetea de dinainte.

- Ai cunoscut o vreme si postura de profesor.

- Da, am predat dramaturgie, in module de cate doua saptamani, in Germania, la Universitatea din Karlsruhe, unde are catedra si Andrei Ujica. Acum predau la Marakesh, in Maroc.

Viata fara conditional optativ

- La ce lucrezi acum?

- Am gata doua scenarii, care sunt destul de aproape de a intra in operatiuni de finantare. Le-am scris impreuna cu Melissa de Raaf. Nu mi-am propus sa fie asa, dar s-a intamplat ca, dupa "Felicia, inainte de toate", si celelalte doua sa fie tot despre femei. Cand am terminat "Felicia.." stiam ca mai vreau sa fac un film si, dintr-un pur noroc, stiam si despre ce vreau sa scriu. Despre ipocrizie, feminism si conditia reala a femeii in societatea de astazi, despre confuzie si insecuritate.

- Anul asta s-au implinit exact 10 ani de la lansarea filmului "Marfa si banii", debutul tau in scenaristica. Cum a trecut deceniul asta pentru tine, personal?

- M-am schimbat destul de mult in ultimii ani, daca ma uit inapoi. Am devenit mult mai putin acomodant decat eram, sunt mult mai putin dispus sa inchid ochii la lucruri dezagreabile, mult mai putin concesiv. Si asta e bine. Pentru ca am incurcat pe foarte multi oameni cu felul meu amabil si aparent politicos, cu neputinta de a spune "nu". As putea spune frumos ca sunt mai transant acum. De fapt, am devenit mult mai acru, mai morocanos. Am invatat ca sa fii acomodant si sa nu poti spune "nu" te face sa suferi in primul rand pe tine, apoi si pe cei pe care ii incurci. Pe termen lung asta iti incarca programul. E compromisul care te roade. Pe de alta parte, cu varsta se mai scurteaza rabdarea, ai sentimentul ca nu e nimic de pierdut, daca esti categoric. Faptul ca primesti sau dai uneori raspunsul "nu" nu inseamna o nenorocire. Am trecut si peste jena de a intreba sau de a cere lucrurile de care am nevoie. Nici macar nu mai folosesc conditionalul optativ.