Puterea rugaciunii

O marturisire

Distinsa redactie, indraznesc sa trimit acest text pentru rubrica "Puterea rugaciunii", izvorat dintr-o experienta personala recenta. Cu aceasta ocazie multumesc membrilor redactiei pentru inalta exigenta stilistica, morala si spirituala, cu care inteleg sa scrie aceasta revista. "Formula AS", de fapt, nici nu mai este o revista. Este o stare de spirit.
Lucrurile s-au intamplat astfel: fiind coplesita de tribulatiile mele profesionale, dar si de vane orgolii (tot profesionale), l-am neglijat pe tatal meu, care, de la o vreme, nu se simtea prea bine. Pur si simplu m-am centrat numai pe mine, cu acel egoism dur ca piatra, pe care numai copiii rasfatati il au fata de parintii lor, cei "care-nu-imbatranesc-si-nu-se-imbolnavesc-niciodata". Simptomatologia tatei era minora, dar simteam ca ceva nu e in regula. Cu toate acestea, am decis sa plec la un congres in strainatate, propunandu-mi sa ma ocup de tata atunci cand ma voi intoarce in tara. Dar iata ca, la doua zile de la plecarea mea, lucrurile s-au precipitat, starea tatei s-a deteriorat brusc, astfel ca, la cei 79 de ani ai lor, parintii mei au trebuit sa se confrunte singuri cu o incercare cumplita. Nu m-au anuntat, ca nu cumva sa disturbe mersul carierei mele. Sunandu-i, mi-am dat seama ca se afla intr-un spital, dupa zgomotul de fond, inconfundabil pentru mine, o practicanta a medicinei. Aveam sa aflu ca era vorba despre o urgenta chirurgicala grava, un abdomen acut, cu iminenta unei peritonite. Medicul chirurg care era atunci de garda s-a intamplat sa fie un bun si vechi prieten al parintilor mei, si unul din cei mai buni chirurgi pe care i-am intalnit in profesia mea, de fapt, un model profesional pentru mine. Asa a randuit Dumnezeu: atunci cand o fiica isi pune tatal intre paranteze, insusi Dumnezeu ia in maini viata parintelui neglijat. Discutand la telefon cu colegul meu, care urma sa il opereze pe tata, am inteles cat de grava era situatia, ce terifiat era si medicul ca urma sa-si opereze un prieten, totodata si un pacient varstnic, fragilizat de o patologie cardiaca multipla, de diabetul insulino-dependent si de celelalte co-morbiditati. Tata urma sa intre cat mai repede in operatie, iar eu eram departe, neavand cum sa-l ajut in nici un fel, neavand nici o putere, decat sa ma rog. Am gasit cu greu un avion pentru a doua zi. Urma sa ajung noaptea in tara, deci primele 48 de ore postoperatorii, parintii mei urmau sa le infrunte singuri.
Primul gest a fost sa intru intr-o biserica catolica, sa ma rog pentru tata (in acel oras din Elvetia nu exista nici o biserica ortodoxa), impreuna cu un coleg francez, care a venit cu mine si care, desi nu credea, s-a decis sa se roage lui Dumnezeu pentru fiica lui, la randul ei purtatoarea unei maladii cronice. Desi am avut o usoara ezitare initial, mi-am dat seama ca, de fapt, e o biserica crestina, asa ca m-am dus la statuia Maicii Domnului, cu un chip delicat si bland, apoi m-am rugat la statuia Mantuitorului, atat pentru tata, cat si pentru fiica colegului meu. Parca incepeam sa am incredere si speranta. La iesire, colegul francez mi-a spus ca e curios daca "a va marcher?" (rugaciunea va functiona). Apoi, singura, in linistea camerei de hotel, punctata la rastimpuri de orologiul catedralei, am inceput sa citesc Paraclisul Maicii Domnului, tot timpul cat a durat operatia. La iesirea din sala, medicul chirurg m-a sunat si mi-a spus ca lucrurile aratau chiar mai urat decat evaluase pre-operator si era foarte ingrijorat. Dar castigasem un pas: tata iesise cu viata din sala, era constient. M-am rugat apoi toata noaptea la Sfantul Nectarie, la Sfantul Mina, la Sfantul Nicolae, am citit acatistul Sfintei Cruci - le aveam la mine - si, mai ales, la Maica Domnului. Tot timpul s-a rugat si mama, in spital. Inainte de operatie, am sunat o buna prietena, pe care am rugat-o sa se duca repede la Manastirea "Radu Voda", la moastele Sfantului Nectarie, si sa se roage la racla Sfantului pentru tata, apoi am sunat o alta prietena, sa citeasca impreuna cu mine Paraclisul Maicii Domnului. Mi-am sunat Parintele duhovnic si i-am spus necazul si l-am rugat sa se roage pentru tata, de asemenea, am sunat o maicuta de la o manastire din Moldova. Mama l-a uns pe tata cu ulei de la candela Sfantului Nectarie de la Manastirea "Radu Voda", pe care il avea in casa, si i-a pus in buzunarul pijamalei, la intrarea in sala, icoana cu Sfantul Nectarie. A doua zi, in aeroport si in avion, m-am rugat tot timpul, si prietenele mele la fel. La 1 noaptea, am ajuns la tata si era stabilizat.
A urmat o perioada dura, fusese o interventie chirurgicala grea, chiar pentru un organism robust si tanar, cu atat mai grea pentru un pacient varstnic si fragil. Toata lumea se astepta la complicatii post-operatorii, dar zilele treceau si starea lui se ameliora vizibil. Tot timpul ne-am rugat, si eu, si mama, mai ales la Maica Domnului si la Sfantul Nectarie, tot timpul l-am uns cu ulei de la candela Sfantului.
Acum a trecut mai mult de o luna de la interventie, tata a inceput sa iasa afara, in oras, incet-incet a reintrat in fagasul vietii normale.
Realizez foarte clar ca totul a fost, pur si simplu, din mila lui Dumnezeu, ca ajutorul sfintilor - mai ales al Sfantului Nectarie, mila Prea Curatei Fecioare si dragostea Fiului ei pentru noi au ingaduit ca toate acestea sa se intample, astfel ca eu sa pot marturisi si sa pot multumi ca am cunoscut "pe viu" o minune dumnezeiasca.
Imi revin acum, in memorie, trei momente:
1. Eram cu tata intr-una din plimbarile noastre si am intrat in curtea Bisericii Greco-Catolice din orasul nostru. Ne-am asezat pe o banca. In biserica se auzea orga, tocmai se savarsea o slujba, si tata a vrut sa intre si sa asiste. A observat ezitarea mea si mi-a spus, usor intristat: sa inteleg ca sunt biserici-surori, cea ortodoxa si cea catolica, ca Duhul lui Dumnezeu stapaneste peste ambele, ca trebuie sa avem mintea si inima deschise si, fara a trada cultul in care suntem botezati si pe care il practicam, sa nu respingem celelalte religii crestine. Ma simt recunoscatoare si stiu ca suntem privilegiati pentru faptul ca existenta noastra se afla sub semnul ortodoxiei, dar acum cred si in deschiderea orizonturilor noastre spre interconfesionalitate si ecumenism, spre cunoasterea sau sensibilitatea pentru intregul spatiu crestin, in toata diversitatea lui.
2. Singura in camera de hotel, la mii de kilometri distanta, auzeam in telefon ritmul cardiac al tatei - era monitorizat in sectia de terapie intensiva si strangeam in mana o mica iconita a Maicii Domnului, ca pe singura ancora pe care o aveam pe lume.
3. Cu doua-trei luni inainte de imbolnavirea tatei, eram intr-o biserica din Bucuresti si ii spuneam preotului toate frustrarile si exasperarile mele legate - la acea vreme - de profesie. Imbracat in paltonul negru, auster si subtire, in frigul patrunzator din biserica, intr-o stare de infinita rabdare, care suspenda timpul, parintele ma asculta atent, cu o delicata acuitate, asa cum asculti anamneza unui pacient. Apoi, brusc, si-a ridicat ochii spre mine si, cu o voce dintr-o data grava, m-a intrebat apasat: "Cunoasteti puterea rugaciunii?".
O fiica recunoscatoare lui Dumnezeu