Lacrima in lemn a lui Iisus

- Biserica monument Sfanta Parascheva din Pianu de Sus, jud. Alba -

La Pianu de Sus, Dumnezeu sade adanc in sufletul oamenilor. Intelegi imediat ca esti intr-un loc binecuvantat, de cum vezi dealurile cu verdele lor urias, gradinile pline de roadele fierbinti ale toamnei, satul bogat, cu case frumoase si implinite. Cand am ajuns eu in locul asta stravechi romanesc din judetul Alba, era intr-o dupa-amiaza gemand de lumina de aur a lui septembrie. Venisem sa vad bisericuta de lemn, monument istoric, unica in zona. Dar ma atrasese si numele neobisnuit al satului si-al raului: Pianu, cu rezonanta de instrument muzical. Spre norocul meu, calauza spirituala prin acest vechi colt romanesc avea sa-mi fie chiar parintele Gheorghe Deac, parohul din Pianu de Sus, despre harul caruia oamenii povesteau cu entuziasm. Si la fel despre slujbele sale infocate, ce aduc aici credinciosi din parti indepartate ale Ardealului. Cand l-am cunoscut, parintele m-a privit o vreme tacut, cu ochii lui gravi si adanci. Apoi am inceput sa vorbim.
"Numele raului si al satului nost' pare c-a fost dat de veteranii lui Traian, lasati la vatra aici si contopiti apoi cu dacii. Numele asta, spun multi istorici, e adus din Italia antica" - zice parintele. Mergem spre colina mare a satului, la Cimitirul de Sus, "batran cat lumea". Doua biserici vegheaza marea de cruci. Una sta mai la vale, cladita din piatra. Cealalta e o bisericuta de lemn, pitita intre vaioage. O bijuterie slefuita de vreme, dar cu farmecul inca neatins. Pentru ea venisem la Pianu.

Biserica de brazi

"Eu sunt usa. Prin Mine de va intra cineva, se va mantui. Si va intra si va iesi si pasune va afla".
Prin intunericul laptos al bisericii, cuvintele Evangheliei stralucesc fosforescente din icoana imparateasca. Deasupra lor, mana veche a zugravului l-a pictat pe Iisus binecuvantand agale lumea. O raza de soare palpaie strecurata prin fereastra ingusta. Pe peretii bisericutei, sfintii pictati cu mestesug acum 200 de ani, pe panza lipita de scanduri, parca palpaie si ei. Culorile magnifice li s-au cam topit, calcinate de vreme. Doar sfintii de afara, asezati, tulburatori si hieratici, la intrarea bisericii, isi arata frumusetea dintai.
Stau o vreme langa parintele Deac si ascultam linistea binefacatoare si umbroasa a bisericii. Apoi, incet, cu sfiala, parintele incepe sa-mi citeasca pisania scrisa candva cu litere chirilice, pe arhitrava iconostasului: "Aceasta sfanta si dumnezeiasca biserica dintai nu s-a aflat nimeni sa stie cine o au facut si cand. Iar acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, ridicatu-s-au din temelie, cu osardia cinstitilor preoti, popa Moisi si popa Dumitru, popa Ioan si cu toata cheltuiala satului, anul 1761". Il rog pe parinte sa-mi lamureasca misterul bisericii.
"Spun batranii, de la mosii lor, ca mai intai a fost aici o biserica din gradele. Niste nuiele impletite in jurul unor tarusi si tencuite cu pamant. Poate ca prima biserica de gradele era de pe la 1300, de cand e atestat satul Pianu de Sus, sau Pianu romanesc, cum se mai numeste. Sau poate era mai de demult. Iar biserica de lemn s-a ridicat in jurul bisericii de gradele, imbracand-o ca o camasa mai mare. Apoi, biserica dinauntru a fost surpata".
Intre timp, ne plimbam prin cimitirul ce inconjoara biserica de lemn si sfintii ei ganditori. Printre crucile si pomii de la capataiul mormintelor, vad cativa stalpi funerari, in traditia veche. Martori precrestini ai unui crestinism timpuriu.Apoi parintele imi spune ca biserica era mult mai mare la inceput.
"La Pianu, era acum trei veacuri o comunitate crestina mare, cu radacini stravechi. Locul acesta este mult mai vechi in credinta decat ne inchipuim". De aceea, biserica de lemn a devenit repede neincapatoare, si oamenii, dupa 50 de ani, au mai ridicat una mai mare, de piatra. Iar biserica de lemn a cazut in uitare. O vreme s-a mai slujit si in ea, apoi tot mai putin. Pana a fost parasita. In preajma primului razboi mondial, era de-acum pe jumatate paragina. Doar icoanele mai rezistau miraculos. Icoanele si sfintii, zugraviti de mesteri din Laz si Rasinari. Mesterii cu arta lor tainica, pierduta azi... In 1918, biserica a fost pur si simplu taiata in doua, sacrificandu-i-se partea putrezita a pronaosului. Si pe locul hacuit din trupul bisericii, pastrand identic conturul, preotii au plantat brazi.
Parintele Deac mi-i arata. Par niste mucenici de frunze, fosnitori. Intre brazi, se afla o cruce de piatra si-o masa de piatra rotunda, pentru slujbe. Crucea e din vremea primilor ctitori. "Au fost pusi aici brazi, pentru ca locul pe care s-a construit o biserica e un loc sacru", spune. "Aici au fost oameni care au stat la sfintele slujbe. Pe aceasta palma de pamant se calca cu sfiala".

Sfintii nestiuti

- Se mai slujeste in biserica veche, "Sfanta Parascheva", parinte?

- Se mai fac slujbe, dar numai afara, sub cerul liber, caci e prea mica si credinciosii sunt multi. Facem slujbe si la Sf. Parascheva, si la Pasti, cand se inconjoara biserica la Denii, in Vinerea Mare, cu toata lumea cu lumanari aprinse. Si tot aici sfintim apa, de Rusalii. Iesim cu tot poporul din biserica de piatra si venim aici, la biserica batraneasca. Oamenii vin acolo unde au stat mosii si stramosii lor si asista la slujba sfintirii apei si a binecuvantarii holdelor.

- Oamenii iubesc biserica batraneasca?

- O iubesc foarte mult si intra cu sfiala acolo, totdeauna. Mai ales cei mai in varsta, care au fost botezati si cununati aici. Si asa cum atatea generatii au reusit sa o pastreze si s-o ingrijeasca, e mai mult decat o datorie morala, in primul rand a preotului, sa faca ceva pentru ca acest monument unic sa fie salvat in al doisprezecelea ceas. Mi-am luat un angajament in fata lui Dumnezeu ca, indiferent ce mi se va intampla, sa acopar biserica iar cu sindrila. Restul e treaba autoritatilor. Biserica fiind monument istoric, de ei depinde restaurarea, pana nu-i tarziu. Vedeti, eu sunt preot de 20 de ani. Am trecut prin multe parohii. Prima mea parohie a fost in judetul Mures. Acolo am pastorit intr-o zona unde s-au intamplat adevarate drame. Satul se chema Teleah. Si mai aveam si cateva sate apartinatoare, de cate 30-40 de locuitori, Mura Mare, Mura Mica. Si inca niste sate care in urma cu 100 de ani aveau populatie romaneasca. Intre timp, s-au maghiarizat. Mai existau acolo cimitire vechi, romanesti. Si mai erau si cativa romani. Ii chema pe toti Ianos Baci, Gyula Baci. Nume maghiarizate. Stiau ca-s romani, dar vorbeau foarte rau romaneste. In alt sat, iarasi, biserica s-a vandut.Era o biserica de lemn foarte frumoasa, un pic mai mare decat aceasta de la Pianu. S-a dat pentru materiale de constructii. Pana la urma, a salvat-o cineva si a refacut-o in curtea lui. Apoi au venit cei de la muzeu de la Reghin, au restaurat-o si au facut un muzeu in aer liber. Biserica aceea nu a pierit. Dar am vazut si o biserica de lemn care era doar ruine. N-avea acoperis, era daramata toata. Incet, incet, poate s-ar intampla la fel si cu aceasta biserica a noastra. Si poate n-a fost intamplator ca am trecut prin acea prima parohie. Ca sa nu las aceasta bijuterie sa cada in ruina si nepasare.

- Mai vin oamenii la biserica, parinte? Cum le simtiti credinta?

- Partea buna la Pianu este ca oamenii sunt foarte apropiati de biserica. Vin in numar mare la slujbe. Iar eu fac si in cursul saptamanii Sfanta Liturghie, miercurea si vinerea, cu multa grija fata de credinciosi. Dar ma intristeaza ca satul imbatraneste. Tinerii sunt plecati peste tot in Europa sa-si castige painea. Probabil ca unii dintre ei nici nu vor mai veni inapoi. E trist ca puterea unui sat se pierde in felul acesta. Tinerii au plecat, batranii care vin la biserica in cele din urma vor ajunge acolo unde sunt mosii si stramosii lor.

- In cimitirul dvs. cel cu doua biserici...

- Cand se duc acolo, sa-i pomeneasca pe cei dragi, oamenii nu uita niciodata sa treaca si pe la biserica de lemn. E comoara lor, din batrani. De multe ori, seara, cand ies din biserica mare, vad lumanari arzand pe coasta dealului. Se transmite din generatie in generatie acest obicei frumos, acest cult al mortilor, aceasta legatura nevazuta intre biserica luptatoare, care suntem noi, cei de pe pamant, si biserica biruitoare din cer. Si sa stiti ca ori de cate ori se sapa o groapa in acest cimitir, sunt scoase multe oase la iveala.Indiferent unde s-ar sapa un mormant, rasar oase. Vechi, cine stie de cand. Caci aici au fost morti care s-au ingropat din cele mai vechi timpuri, de cand noi dainuim ca si crestini. De aceea, din cimitir nu se poate scoate pamant. Exista aceasta randuiala in legiuirile bisericii ortodoxe si in sfintele canoane. Pentru ca oriunde ai sapa, vei gasi oase. Si aceste oase pot sa fie moaste. Nu stim niciodata cand scoatem un os din fundul pamantului, daca nu cumva acel os a fost al unui sfant. Pentru ca in popor sunt si oameni sfinti. Au fost, sunt si vor fi. Dumnezeu intotdeauna si-a avut sfintii Lui.
Am plecat din Pianu, incarcat de tihna bisericii de lemn. Odata cu ea, scris de aceeasi mana veche, de zugrav, pe icoana lui Iisus imparat, inca un cuvant sfant ma urmarea: "Eu sunt Lumina lumii, pre acela ce vine la mine nu voi scoate afara". Brusc, mi s-a nazarit ca biserica din Pianu seamana cu o lacrima in lemn a lui Iisus. Semn de recunoastere al celor ce pornesc spre lumina.

Fotografii de ANDREI CHERAN